INDIFERENȚA – DRUMUL BLÂND SPRE FINAL

          Când dragostea se termină, toate se sfârșesc. Atunci firesc ar fi să se sfârșească și relația.

          Uneori asta nu se întâmplă pentru că ne încăpățânăm să credem că încă îl iubim pe celălalt, continuăm să sperăm că ceva atât de frumos ca povestea noastră din trecut nu se poate sfârși, alteori cedăm obișnuinței sau… fricii de singurătate, în lipsa unei alte perspective. Dar asta nu înseamnă că dragostea nu s-a epuizat.

          Indiferența este semnul neechivoc al finalului. Înainte să îl iubim, ne era indiferent dacă cel de lângă noi era fericit sau suferea. Când am început să îl iubim, am dorit să fim sursa lui de mulțumire, i-am sorbit fiecare cuvânt, i-am ascultat cu pasiune fiecare notă din voce, i-am intuit dorințele, l-am alintat, l-am ocrotit atât cât ne-a stat în putere, am dorit să știm orice lucru mic care i s-a întâmplat peste zi, totul era interesant și ne interesa. Nu e nimic surprinzător, deci, că atunci când ajungem din nou la stadiul inițial, ne devine iarăși indiferentă viața celuilalt. Stocurile de grijă și afecțiune sunt epuizate.

          Cei care au fost victimele indiferenței persoanei iubite spun că asta i-a durut mai mult decât orice. De ce? Oare pentru că și-au dat seama că nu mai sunt iubiți, întrevăd finalul dar nu găsesc puterea sufletească să îl accepte și, cu atât mai puțin, să îl provoace? Se cred lași și dependenți emoțional, iar asta le lovește orgoliul până la sânge? Sau, poate, sunt confuzi, pentru că celălalt nu a spus încă un „stop” neechivoc, deși nu se mai implică, prin urmare ei nu știu dacă va fi un final sau nu, cât să lupte, cum, cu ce arme, cu cine, cine e dușmanul, ori pur și simplu dacă lupta mai merită purtată? Sau pentru că se înarmează pentru luptă, dau atacuri și pierd, căci se lovesc de un zid mai gros decât puterea armelor lor de a redeschide o ușă către sufletul celuilalt? Ori doar încearcă să își ia rămas bun, să savureze fiecare moment rămas de apropiere și să adune amintiri cât pentru o viață de singurătate, însă nimic nu îi satură și nu îi umple, pentru că magia a dispărut definitiv?

          Trecerea spre singurătate se mai poate produce, însă, și altfel: brusc, brutal, pe neașteptate, fără ca nimic din comportamentul celuilalt să anunțe că finalul va veni. Lovitura este cruntă și doboară. De la perfect… se ajunge la nimic… într-o fracțiune de secundă. Momentul în care auzi „s-a terminat”, dar nu ești capabil să înțelegi cuvintele, pentru că creierul tău s-a scurtcircuitat și se învârte în buclă, între „nu se poate, nu există nici un motiv” și „nu asta vrea să spună cu adevărat, e doar o ceartă mai urâtă și atât”. După care chiar rămâi singur!

          Gol. Disperare. Lacrimi.

          Neant. Teamă de noaptea ce vine… seară după seară. Durere ascuțită.

          Urlete pe interior. Lacrimile au secat. Nu mai ai nici măcar binecuvântarea de a plânge.

          Nimic. Doar tu. Totul trece pe lângă tine. Funcționezi în falset, ca un disc de vinil zgâriat.

          Sunetele naturii… amintiri… durere. Vocile oamenilor… oameni care nu știu cât sunt de fericiți că pe ei nu îi apasă ceea ce te sufocă pe tine… durere. Muzică… imagini… cuvinte… sentimente… toate subordonate… durerii. Prieteni, familie… inutili… toți… Teama de nebunie, de pierderea rațiunii elementare…

          Așa e brusc, fără indiferență, fără… preaviz.

          Cei care au devenit indiferenți persoanei iubite au știut din timp că se va termina, ei sunt privilegiații care au șansa de a se trezi într-o dimineață și de a-și da seama că atâta timp au trăit, de fapt, singuri, deși teoretic erau împreună cu celălalt, că au trecut prin viață chiar și fără iubirea lui, că nu s-au dizolvat, că au pierdut într-un final ceea ce au avut… dar progresiv!

          Au avut timp să se obișnuiască cu depărtarea și să învețe să o gestioneze, să se regăsească pe ei cei de dinaintea iubirii cât timp încă mai beneficiau de surogatul prezenței fizice a celuilalt, chiar dacă implicarea sufletească era din ce în ce mai slabă.

          Există dureri mai mari decât indiferența. Indiferența este dușmanul care se arată. Când îți cunoști dușmanul, știi să îți evaluezi șansele de câștig, cauți tratamentul pentru răni, te întărești și ai timp să te pregătești. Tocmai de aceea indiferența celui de lângă noi (care odată ne-a iubit frumos, iar acum nu ne mai iubește deloc) este remediul blând pentru vindecarea noastră.

One thought on “INDIFERENȚA – DRUMUL BLÂND SPRE FINAL

Add yours

  1. 1. Nu se sfârșesc TOATE când se termină dragostea. Cu O dragoste sfârșită în indiferență se termină doar O etapă.
    2. Dacă ajungi obiectul indiferenței, cred că este cazul să-ti faci o autoanaliză la sânge și să accepți măcar pentru tine că te-ai înșelat de la început. Ce-ai crezut la început că e dragoste sau iubire, spune-i cum vrei, a fost, de fapt, un pumn de muște. Iar muștele au făcut ceea ce le-a înzestrat natura să facă: au depus ouă și au ieșit viermi. E o simplă problemă de alegere personală dacă lași acei viermi să termine treaba începută de muște…
    3. După ce muștele și-au luat zborul ramâi singur doar dacă așa vrei tu. Dincolo de perioada absolut necesară vindecării (cel mai rațional de la șuturile autoadministrate pentru propria prostie), singurul vinovat că nu a învățat dintr-o istorie proastă ești doar tu. Dacă o mai și repeți, îți meriți soarta.
    STAND UP AND FIGHT! 🙂

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

Powered by WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: