CITEȘTE ȘI COMANDĂ ROMANUL

MĂRTURISESC CĂ SUNT FEMEIE

By Alexandra Huidu

PROLOG

          Gândurile i se învălmăşeau în cap şi, oricât încerca să pună puţină ordine, dădeau buzna din toate părţile în mintea lui obosită, luându-l cu asalt, pe nepregătite. Abia reuşea să rumege o idee, că alta îi lua locul. Dacă ar fi fost să pună în cuvinte ceea ce simţea, probabil că ar fi ieşit doar nişte fraze disparate, incoerente.
          Ce simţea, până la urmă?
          Frustrare. Mama lui avusese dreptate. Bărbaţii tineri, burlaci, de familie bună şi bogaţi trebuiau să aibă grijă! Numai că dinspre ea chiar nu păruse a exista vreun pericol!! La rândul ei tânără, frumoasă, de o sexualitate debordantă, provenind dintr-o familie veche şi renumită prin cercurile de afaceri, obsedată de independenţă… ar fi trebuit să fie reţeta succesului pentru orice relaţie fără constrângeri sau obligaţii… Când devenise viaţa lui un clişeu cu aromă de telenovelă? Oare pentru că tocmai de la ea se aştepta mai puţin şi asta îi ucisese vigilenţa?
          Ea afirmase că fusese o greşeală, că nu rămăsese gravidă intenţionat. Îi indicase şi momentul în care s-ar fi putut întâmpla. Şi-l aducea aminte şi el…
          Se certaseră rău de tot. Ea dorea să se întoarcă acasă la părinţi, în Iaşi. El dorea să rămână în Bucureşti, unde era sediul central al firmei unchiului său… unde era cariera lui, pe care acum, după absolvirea facultății, o lansase cu adevărat. Ea insistase că iubirea ar fi trebuit să vină pe primul loc, probabil aşteptându-se să audă de la el ceva care să îi confirme că avea să se lege de ea pe viaţă. El explodase. Şantajul sentimental ieftin era calea sigură către eşec. În cazul lui, cel puţin. Nu avea de gând să cedeze. Dacă lucrurile se legau între ei de la sine, foarte bine. Dacă nu, atunci… Ea părăsise apartamentul ca o furtună. Se întorsese după vreo două zile, aparent rezonabilă. Of! Şi doar o cunoştea! Ar fi trebuit să îşi dea seama că era o capcană! Ea nu era niciodată chiar atât de rezonabilă!
          Ea mergea întotdeauna până în pânzele albe, refuza să înţeleagă când i se spunea „nu” şi presa până când obţinea ce dorea.
          De aceea era şi atât de obositor să o aibă alături. Orice decizie minoră care trebuia luată de comun acord se transforma într-o luptă de orgolii, în care el de obicei ceda… de cele mai multe ori după câte o noapte de sex nebun.
          Tot aşa încercase să îl facă să capituleze şi atunci. Îl ţinuse la distanţă vreo două zile şi avusese grijă să fie cât mai sexy, să se îmbrace şi să se mişte prin casă exact aşa cum ştia că îl făcea să se urce pe pereţi. Încercase să mimeze calmul, până când ajunsese în punctul în care nu se mai putuse concentra la birou. Plecase mai devreme, intrase în casă ca o furtună, o regăsise în uşa de la dormitor, măturase aerul cu brațele și o cuprinsese între ele.
          – Mă simți în ce hal sunt?… mormăise răgușit și o lipise de el.
          Ea icnise încet și se lăsase sărutată, convinsă să își muleze corpul după al lui.
          – Mă simți? insistase prin cuvinte și prin gesturi.
          Auzise un ”da” sacadat. Ea se desprinsese de el și se îndreptase spre pat. Cu spatele încă la el și tălpile bine înfipte în parchetul de sub ele, se aplecase și se sprijinise cu palmele de cearșaf, la marginea patului. Apoi întorsese capul și îi oferise o privire provocatoare, precursoarea replicii:
          – Ia-ți ce știu că ai nevoie. Cum ai tu nevoie. Cum mă faci și pe mine să am nevoie.
          Întâi o lăsase să audă foșnetul hainelor lui căzând, una câte una, pe jos. Apoi se apropiase de ea și începuse să o dezgolească. Ea mereu se îmbrăca sumar în intimitate, așa că nu ar fi trebuit să îi ia prea mult timp, însă prelungise momentul intenționat.
          – Am nevoie… șoptise ea.
          Își încetinise și mai mult mișcările… mângâiase.
          – Dă-mi… rugase ea.
          O tachinase. Nu îi dăduse.
          – Te rog… te rog…
          O posedase brusc, vertiginos, se luptase cu ea, la un moment dat o săltase pe brațe și o întorsese prin aer, se aruncase asupra ei, o lăsase să țipe, să zgârie, să implore, o ajutase să o ia de la capăt. Se mirase cum de putuse sta departe două zile, când femeia de lângă el știa exact cum să îl aducă la paroxism și să îi consume și ultima fărâmă de energie din trup. Scrâșnise din dinți, rezistase, reîncepuse jocul, iară și iară, până când o simțise moale în brațele lui, obosită, tremurând. Abia atunci își potolise mișcările și se relaxase, se bucurase de corpul ei cu calm, se lăsase condus… ispitit… Fusese o noapte memorabilă. Una dintre cele mai nebune și mai reușite din viața lui…
          Ce mai simţea?
          Furie. Pe el, sau pe ea? El fusese cel care uitase de prezervative. De cealaltă parte, nici ea nu… Ei, în mama tuturor dracilor perverşi! Normal că ea… NU! Ea exact asta dorise! Atunci… de ce făcuse avortul acela, fără să îi spună nimic? Şi ce rost avusese, după ce el făcuse lucrul corect şi o ceruse în căsătorie? Nu asta dorise să obţină, până la urmă? Să fie soţia lui? Deşi… îi dăduse un argument convingător. Nu dorea să devină doamna Dimaru doar pentru că el se simţea obligat de împrejurări. Îi adusese aminte de câte ori uitaseră să fie prevăzători şi cum ea, de fiecare dată, trecea dimineaţa pe la farmacie şi înghiţea cuminte câte o pastilă. Şi cum seara nu uitase niciodată să o ia pe a doua.
          Mda… cu ea era uşor să uite de orice formă de prevedere… Înserare… malul mării… plajă pustie… Ea ceruse… şi fusese înnebunitor de explicită. Încercase să o cuminţească, să o convingă să aştepte până când ajungeau la hotel…
          – Nu, Călin, nu-mi spune să mă opresc! Ți s-au dilatat pupilele! Nu-mi pasă, nu-mi mai pasă de nimic! Şi ce dacă ar putea trece careva pe aici?! Valurile nu povestesc! Între valuri…
          – Dumnezeule, femeie frumoasă și nebună! Cum să nu mi se dilate pupilele, când îmi arunci cu bomba atomică în cap?! Tu te auzi vorbind?!! Ce bărbat normal ar reuși să-și controleze… pupilele… când tu vorbești așa?!
          – De ce să te controlezi? întrebase şi îi simţise degetele alunecând pe piept, pe abdomen, mai jos… şi mai jos… De ce, iubitule?… Dă-mi un argument…
          Mâna ei reuşise cumva să nu piardă contactul cu trupul lui cât timp ea se dezbrăcase.
          – Hai… măcar un argument… insistase ea.
          – Stai să vezi tu ce argument ai să-ţi primeşti imediat de la mine! exclamase convins şi începuse să tragă de propriile haine.
          – Un argument bun?… șoptise ea cu glas moale ca de felină.
          – Un argument tare de tot… mormăise sărutând-o.
          – Un argument… gustos?
          Îşi aduse aminte cum reverberase râsul lui între zgomotul de valuri spărgându-se de ţărm. Îşi mai aminti şi cum căzuse ea în genunchi dintr-o dată.
          – Mmmm… un argument… delicios… concluzionase ea.
          Da… valurile nu povesteau…
          Se surprinse pe sine conştientizând că un alt sentiment dădea să iasă la lumină.
          Dor. De ce anume? De cine? De ea? De ei doi? O iubise? O iubise şi doar se convinsese pe sine că nu era aşa, dintr-un orgoliu prostesc? Se terminase prea brusc. Ea plecase dintr-o dată, luând cu ea din casă toate obiectele care i-ar fi putut aduce aminte de ea… de ei doi împreună. Nu simţise decât uşurare. Pierderea femeii iubite ar fi trebuit să doară, nu? În schimb, descoperise cât de uşor se concentra la serviciu, fără eternele certuri de acasă, cât de odihnit era, pentru că nu mai pierdea nopţile făcând atletism cu ea între cearşafuri… Atletism!… Hm… Dacă ar fi iubit-o, ar fi trebuit să gândească în alţi termeni. Un bărbat care iubeşte o femeie face dragoste cu ea, nu atletism. Deci, de ce anume îi fusese dor atunci şi îi era chiar şi acum? Faptul că nu simţise nevoia să fie cu alte femei după ce plecase ea însemna că îi fusese dor de ei ca şi cuplu? Sau îi era dor de ideea de… mare dragoste?
          Asta îl făcea să se confrunte cu o altă întrebare: ce își dorea de la viață, pe acest plan? Dacă știa ceva despre el, aceea era că dorea familie, copii, soție. Propria lui familie era un model de constanță și unitate. Nu erau perfecți, dar funcționau. Ok… soție… dar când? Acum… sau mai târziu? Întâi cariera sau… să le lase pe ambele să se dezvolte în paralel? Cu cine? În ce context? 
 Cu ea? Cu ea gravidă… sau?… Și uite așa se văzu nevoit să poarte bătălia cu cea mai dură întrebare dintre toate: o ceruse în căsătorie pentru că aflase că era însărcinată, sau pentru că o iubea, iar vestea neașteptată doar îi dăduse cel mai bun motiv să reia relația pe care o crezuse pierdută definitiv? Se întreba dacă așa era mereu atunci când cineva decidea să se căsătorească. O eternă luptă cu incertitudinile? Oare ale lui proveneau din gestul acela al ei de neînțeles, care îl duruse atât, de a renunța la copil? De ce îl durea? Că era copilul lui? Un copil pe care nu îl cunoscuse! Că ea alesese să renunțe la copilul lui, al bărbatului pe care susținea că îl iubește? Pur și simplu i se făcuse greață că ea fusese în stare să comită un astfel de gest!
Și parcă, totuși, nu era numai asta… De unde veneau, până la urmă, incertitudinile acelea ale lui? Este iubirea foc, pasiune, nebunie… sau este pace, liniște, completare?
          Cu ea experimentase din plin prima parte…
          Poate iubirea să mistuie și să odihnească în același timp? Focul se putea combina cu apa fără să se aleagă doar… un abur, o părere?…
          Se putea… exista mai mult decât ce aveau ei doi, sau asta era dragostea și orice altceva era nereal și făcea parte din categoria exclusivă a visurilor?
          Unchiul lui îi spusese la un moment dat că răspunsul la orice dilemă va fi găsit dacă se pun întrebările corecte. Iar întrebările erau: era ea femeia lui, femeia pentru el? Chiar o dorea alături tot restul vieții… pentru că o iubea? Putea să treacă peste greșeala ei și să o ierte, tocmai pentru că o iubea? Sau îi refuza iertarea deliberat, întrucât avea nevoie de un motiv ca să nu recunoască faptul că, în realitate, nu o iubise niciodată cu adevărat?              Trebuia să se gândească foarte bine nu doar la întrebări, ci și la răspunsuri.
          Pentru că de acele răspunsuri depindea tot restul vieții sale…

CAPITOLUL I

EU POT DISIMULA MAI BINE

 

          Negru bazaltic. Negrul nu avusese niciodată atâta expresivitate. Era doar capătul, culoarea găurilor… negre. Acum era de catifea… delicios, cu inflexiuni de mătase… mistic, paiete… tot arsenalul. Dar îşi păstra răceala, deşi se revela în reflexii pasionale, impunea distanţa, fără a lipsi de înţelegerea instinctivă a naturii umane, surprindea prin profunzime, cu toate că o ironie distrasă părea a ieşi necontrolat la suprafaţă. Pentru un privitor străin acei ochi stârneau, fără doar şi poate, dorinţa de a şti mai multe despre cel din spatele privirii.
          Îi auzise vocea încă de când se afla în anticameră. Tocmai îi explica secretarei motivul prezenţei ei acolo, când îi atrase atenţia un timbru vocal antrenat pentru a dispune, ce denota siguranţa persoanei obişnuită să fie ascultată. Baritonal, calm, hotărât. Ceva nedeterminat o făcu, însă, să se întrebe cum se transformau vibraţiile acelei voci când exprimau tandreţea. Vorbea în tonuri de contrabas, într-un mod de natură să atingă la nivel inconştient. Şi atunci ceva în ea a tresărit, ca o presimţire a viitorului.
          Biroul era de o eleganţă rece şi utilitară, caracteristică unei imagini atent formulată pentru cei din exterior. Costumul impecabil, stiloul masiv, secretara ascultătoare, toate erau la locul lor. Totul denota puterea generată de cineva obişnuit să controleze şi să se controleze.
          Dar nimic nu putea pregăti pentru contactul direct cu cel din spatele biroului de nuc masiv. Lemn de nuc… „calitatea se impune aici de la sine, nu avem nevoie de mahon”… înţelese ea.  Meseria ei o învăţase să citească dincolo de discursul transmis direct, care de multe ori se dovedea a fi fals, şi să reacţioneze la motivul real care genera atitudinea persoanei cu care interacţiona. Acest al şaselea simţ o ajutase să ajungă aici.
          Spaţiul de lucru era împărţit astfel încât să intimideze şi să relaxeze interlocutorul în acelaşi timp, într-un echilibru atent creat. Imprima senzaţia de camaraderie şi confidenţialitate… senzaţie care se spulbera la prima privire aruncată celui care, prin modul în care îşi înclina capul şi îşi poziţiona corpul în raport cu persoana din faţa lui, comunica neechivoc un singur mesaj: aici eu sunt şeful. Nu, greşit! Eroare din partea ei. Mesajul era altul: aici eu conduc!
          Biroul lui în mijloc, chiar în faţa intrării… „suntem ocupaţi, aici se trece direct la subiect”… în spatele biroului un perete de sticlă şi panorama superbă a luminilor oraşului în crepusculul serii… „dacă e nevoie de timp pentru a formula răspunsul corect, iţi oferim noi cu amabilitate scuza ideală, frumuseţea priveliştii”… spre stânga o canapea şi trei fotolii, încadrate de două corpuri de iluminat verticale, cu abajur discret şi o măsuţă joasă, lungă… „prea confortabil, deloc impresionant, probabil pentru serile lungi la birou”… în dreapta un bufet florentin în stare excepţională, care avea încă mânerele originale, oferind o gamă largă de băuturi… „doar din apa plată este consumat, aici relaxarea nu e pentru noi, ci pentru ceilalţi”… în lateralul bufetului o uşă îngustă, mascată parţial de un bonsai imens… „suntem deschişi inovaţiilor”… în realitate, probabil accesul spre baie…
          O senzaţie de bine o cuprinse la gândul că fusese exact atât de subtilă pe cât trebuia. Asta până la… negrul bazaltic din ochii lui. Nicio reacţie pe care să o poată interpreta atunci când o privi, niciun gest suplimentar… Doar zâmbetul aferent unui salut de o politeţe rece… „încrederea şi aprecierea se câştigă, CV-ul are doar caracter orientativ, nu te gândi că diplomele ne impresionează”… în regulă, cu asta se mai confruntase, putea gestiona o astfel de reacţie.
          Ba nu, era cât se putea de intimidată. Deşi… nu din această cauză. Stătea încă în picioare când el se ridică de la birou şi o invită să ia loc pe scaunul din faţa lui, apropiindu-se cu paşi rari şi trăgându-i scaunul să se aşeze. În continuare, figura lui nu exprima decât o politeţe rece… „persoana ta nu mă impresionează în mod deosebit”. Când se reaşeză în faţa ei, văzu din nou acea ironie distrasă din privirea lui… „oare mi-am creat o imagine excesiv analizată”?
          I s-a părut atunci că observă o uşoară strângere de maxilare, de parcă ceva l-ar fi nemulţumit. Gestul îi accentua umbra de pe obraji şi din jurul buzelor senzuale. I-a părut rău că nu îşi întipărise mai bine în memorie imaginea zâmbetului lui de la început.
          Au intrat în birou doi bărbaţi şi o femeie. Ştia deja cine erau: Emilia Hagianu, şefa departamentului HR, directorul de proiecte cu străinătatea şi directorul pentru relaţiile cu presa. Făcuse o documentare minuţioasă asupra viitorului angajator. Nu se limitase doar la zvonurile care circulau între colegii de breaslă. Dacă o caracteriza ceva, acea trăsătură era minuţiozitatea.
          Nu se ridică atunci când întinse mâna bărbaţilor, ci doar când repetă acest gest către femeie, înclinându-se, chiar, uşor. Un zâmbet reţinut pentru ei, unul ceva mai deschis pentru ea. Efectul scontat s-a produs. Simţi un val de prietenie venind dinspre aceasta.
          Şi atunci a văzut pentru prima dată reacţia cu care avea să se obişnuiască în anii ce aveau să vină. Femeia se întoarse către el cu o privire de sublimă supunere şi îi zâmbi. El doar se uită discret către ceasul de pe birou, iar ea începu să explice motivul întârzierii cu o voce sacadată, metalică. Pe de o parte se linişti. Nemulţumirea lui nu era cauzată de ea. De cealaltă parte, o frapă sentimentul de obişnuinţă şi lipsa de impresie pe care o produsese asupra lui acea privire de supunere şi admiraţie cu care îl învăluise femeia aproape inconştient.
          Cei doi bărbaţi se aşezară și ei, purtând pe chipuri o ușoară expresie de amuzament. Directorul de proiecte cu străinătatea, Andi Bartal, părea un tânăr abordabil, deschis, cu o mină liniştitoare, care ţinu să îi spună încă de la început că fusese impresionat de activitatea ei şi că datorită impresiei produse asupra lui i se oferise şansa acelui interviu. Atunci făcu o greşeală, prin urmare sentimentul de triumf dat de cuvintele lui Andi Bartal nu dură mult. Se întoarse să vadă reacţia Lui. Nimic, doar se aşeză mai comod în fotoliul directorial.
          Cristian Iordache nu îi plăcu. Directorul pentru relaţii cu presa emana acea perversitate a bărbatului prea conştient de frumuseţea sa, care nu îşi putea masca complet misoginismul. Lăsă pe tot parcursul discuţiei impresia că se afla acolo doar pentru că primise o sarcină de serviciu, iar asta nu îi facea nicio plăcere. O surprinse   de-a dreptul când, spre final, ceru să fie repartizată în echipa lui. Dacă ar fi putut alege între ei, deşi nu era cazul şi era conştientă că deja nimeni  nu mai avea interesul să afle opinia ei, ar fi dorit să poată lucra împreună cu Andi Bartal. De altfel, pentru departamentul acestuia aplicase, aflând ulterior că şi relaţiile cu presa anunţaseră un post vacant. Îşi extinsese aplicaţia în ultima clipă, iar acum spera să nu fi fost o decizie neinspirată.
          Discuţia se finalizase, sau cel puţin asta percepu ea în momentul în care cei trei interlocutori se întoarseră spre el, în expectativă. Fără grabă, Călin Dimaru îşi trecu degetele prin părul negru şi pentru prima oară o privi fără a părea că se uită prin ea. Se aplecă uşor înspre ea, îşi coborî ochii spre mapa cu documente aflată pe birou şi… tăcu. Un tremur îi trecu prin tot corpul şi trebui să recunoască faptul că nu era emoţia generată de aşteptarea deciziei lui, ci efectul ochilor lui negri care, în coborâre, i se plimbaseră pe buze, pe bărbie, pe gât.
          Coborî, la rândul ei, privirea. Era mai mult decât putea masca în contextul în care se afla. Era convinsă că atunci când el ar fi ridicat ochii spre ea, ar fi citit pe figura ei aceeaşi fascinație din expresia Emiliei Hagianu şi ar fi fost la fel de neimpresionat… iar pentru ea ar fi însemnat începutul sfârşitului.
          Se supără pe ea însăşi pentru că nu putea să îşi controleze gândurile de acel fel. Venise la un interviu pentru unul dintre cele mai bine cotate joburi din acea zonă de ţară, râvnit de zeci de colegi de-ai ei, iar ea se lăsa distrasă de prostii şi … tresări, de data aceasta vizibil. Nu pentru că i se adresase direct, ci pentru felul în care spusese:
          – Alesia…
          Niciodată propriul nume nu i se păruse mai dulce, mai frumos. Nimeni nu mai folosise acele inflexiuni când i-l pronunţase. Parcă îşi auzea numele pentru prima dată. Ridică capul şi îşi compuse cu greu o expresie ermetică.
          – Îţi urăm bun venit în echipă.
          Nici măcar un zâmbet, ori o strângere de mână. Nimic. Doar decizia. Comunicată simplu, fără alte adăugiri. Şi apoi veni vestea:
          – Vei activa în cadrul departamentului pentru organizare de evenimente şi vei lucra cu echipa de management a imaginii persoanelor publice.
          Reacţia ei fu complet acoperită de cea a lui Andi Bartal, care îşi exprimă incisiv dezamăgirea faţă de faptul că fusese aproape convins că ea va fi repartizată echipei condusă de el, şi de cea a lui Cristian Iordache, care făcu un comentariu iritant despre cum tinereţea şi feminitatea dezarmează autosuficienţa celebrităților. El îşi păstră în continuare pe figură expresia din momentul când finalizase de comunicat decizia şi, ca şi când nu s-ar fi rostit niciunul dintre comentariile celor doi, se mai aplecă puţin spre ea şi spuse:
          – Te rog să mă scuzi, nu am auzit foarte clar ce ai spus. Eşti amabilă să repeţi?
          Brusc, toată lumea tăcu, sesizând mustrarea implicită care le fusese transmisă, iar când ea vorbi, nu îşi recunoscu propria voce:
          – Am spus că cel mai probabil este o confuzie, întrucât eu nu am aplicat pentru departamentul „organizare de evenimente”.
          Îşi dădu seama de neglijenţa răspunsului prea târziu, căci el deja întreba:
          – Apreciezi că sunt confuz cu privire la persoanele care aplică pentru un job în cadrul departamentului meu?
          Sunetul vocii lui coborâse cu un ton. Salvarea veni, nesperat, din partea Emiliei Hagianu, care din momentul în care fusese nevoită să îşi justifice întârzierea la întâlnire se retrăsese într-o tăcere austeră:
          – Domnule Dimaru, nu ştiam că avem deschisă o aplicaţie şi pentru organizare de evenimente…
          – Nu avem. Ceea ce am eu nevoie e puţin spirit inovator pentru echipă şi cred că Alesia poate face asta pentru noi. Vei contacta pe următoarea persoană pentru a continua interviurile pentru celelalte departamente.
          Se întoarse din nou spre Alesia:
          – Asta, bineînţeles, cu excepţia cazului în care refuzi…
          Pământul îi deveni nesigur sub picioare în momentul în care realiză că era foarte aproape de a verbaliza un răspuns în care cuvintele „nimic, niciodată” ar fi constituit ideea centrală. Ce ar mai fi fost de spus, când el particularizase întrebarea de o manieră în care orice ezitare ar fi putut suna ca un afront adresat personal lui?
          Acceptă ferm, reuşind să mascheze destul de bine exaltarea reuşitei neprevăzute. La doar douăzeci și patru de ani, cu un portofoliu interesant, dar fără proiecte de anvergură, în baza unor diplome prestigioase, însă fără experienţa practică aferentă, era angajată de cea mai importantă societate de PR din ţară. Şi nu oricum, ci în echipa condusă personal de Călin Dimaru, una dintre cele mai puternice și mai controversate figuri ale breslei, în cea mai interesantă şi în acelaşi timp mai dificilă ramură de specializare: managementul situaţiilor de criză a imaginii persoanelor publice. De ce echipele care făceau asta erau păstrate în cadrul departamentului de organizare de evenimente, în contextul în care organizarea de evenimente presupunea activități oarecum conexe celei de management al imaginii… ei bine, asta era o ciudățenie a acelei firme care… Gândurile, care îi alunecaseră deja prea departe, îi fură întrerupte de cuvintele lui:
          – Vei lua legătura cu Magda, secretara mea, pentru detalii, spuse el şi se ridică, punând capăt definitiv întâlnirii.
          Le strânse mâna tuturor şi se întoarse către el, neştiind dacă să facă acelaşi gest. Călin Dimaru trecu pe lângă ea, se îndreptă către uşă, o deschise şi îi spuse din prag secretarei aflată în anticameră că, începând de a doua zi, domnişoara Alesia Filip va lucra alături de el şi de echipa lui. O cuprinse aceeaşi dulceaţă ca mai devreme la auzul propriului nume, precum şi o stare de exaltare, teamă, dorinţă, un întreg amalgam de sentimente generat de simpla idee a prezenţei lui constante.
          Se pregătea să ofere zâmbetul politicos de final şi privea spre anticameră cu uşurare, având deodată impresia că este intoxicată cu ceva indefinibil şi trebuie să iasă ca să respire. Atunci el făcu unul dintre acele gesturi mărunte, de natură a pune pecetea pe memoria unei persoane şi pe care ea avea să le caracterizeze în viitor ca aparţinându-i lui de o manieră atât de subtilă şi de personală.
          Îi sărută mâna. Scurt, cu o eleganţă rece. Îngheţă şi arse în acelaşi timp. Indiferenţa lui de până atunci nu mai conta, căci printr-un gest simplu şi uzual îşi arătase atât aprecierea pentru profesionistă, cât şi respectul pentru femeie. Dintr-o dată, laudele lui Andi Bartal, care o încântaseră atât adineaori, păreau a tinde doar să o oblige şi îşi pierdură din valoare, iar aprecierile lui Cristian Iordache despre tinereţea ei îşi revelară întreaga vulgaritate. Ceea ce o surprinse fu sentimentul de apartenenţă pe care i-l dădu gestul lui, la o echipă pe care nu o cunoştea încă, dar căreia îi devenise deja loială.
          Secretara îi făcu semn să meargă împreună pentru a-i prezenta turul clădirii. Emilia Hagianu le urmă, îndreptându-se spre propriul birou. Când le văzu pe cele două femei una lângă cealaltă, îşi dădu seama că şi secretara îl privise cu acelaşi sentiment de încredere supusă şi afecţiune necondiţionată pe care îl văzuse la şefa departamentului HR. Aceeaşi privire pe care cu siguranţă ar fi observat-o şi în proprii ochi, dacă ar fi fost să se privească într-o oglindă. Hotărî, atunci şi acolo: ”Eu pot disimula mai bine”.
          Ulterior, dacă ar fi fost să aibă curajul de a recunoaşte, ar fi spus că încă de atunci a ştiut ce va simţi, a văzut plasa întinzându-se pentru a o cuprinde, deşi orice fiinţă raţională i-ar fi zis că îi era imposibil să ştie.

*
*     *

          După ce se închise uşa, Călin Dimaru oftă uşor şi lăsă să i se citească pe faţă oboseala acumulată pe parcursul acelei zile. Intuia ce avea să urmeze, aşa că nu reacţionă în niciun fel când Andi Bartal spuse:
          – Căline, n-a fost corect! Dacă nu eram eu, nici nu-i citeai CV-ul! De altfel, cred că i   l-ai citit cam pe diagonală, pentru că fata e perfectă pentru relaţii cu străinătatea. Te-ai uitat pe diplome?
          – Lasă, Andi, nu ştii că aşa face mereu? Păstrează ce e mai bun pentru el!
          Cristian Iordache aşteptă amuzat reacţia la replică. Călin Dimaru zâmbi în sinea lui. Ce îi plăcea la Jordash era că încă din copilărie îl obişnuise să-i spună direct exact ce credea despre el. Anticipa însă că şi acum va merge, iar, prea departe. De data asta, însă, nu avea să îi dea satisfacţie. Era prea obosit. Ridică doar întrebător o sprânceană.
          – Căline, hai măcar să-i mulţumim lui Andi, chiar dacă acum e enervant de supărat, pentru această Ileana Cosânzeana a secolului XXI, cu garniturile full options la purtător! Splendidă apariţie!
          – Mie mi se pare că a avut o imagine cam prea studiată, declară Andi Bartal puţin iritat.
          – Ţie toate ţi se par că sunt prea nu ştiu cum!
          – Lasă că nici tu nu te grăbeşti să îţi iei o… maşină de familie, ca să zic aşa!
          – Păi la mine e aproape sarcină de serviciu să mă asigur că şefu’ e distrat corespunzător! Pentru că șefu’ e un burlac plictisit de success, iar dacă şefu’ nu e distrat, şefu’ e enervant, iar dacă şefu’ e enervant, vai de noi şefii mai mici! Căline, îţi dau scris că în două zile îţi zăpăceşte fata asta băieţii, de ai să ne plăteşti să ţi-o luăm de pe cap!
          Replica în sine îl amuză prin aceea că îl făcu să îşi imagineze nişte scene savuroase, dar îl determină în acelaşi timp să se gândească şi la motivul cooptării acestui nou membru al echipei sale. Era genul de femeie care cu un singur zâmbet îi putea reţine uşor peste program pe Ionuţ, Ciprian şi Alin. Iar pe Emilia Hagianu o jucase maestral. Procedând tot aşa, nu va avea probleme nici cu Monica. Îi părea rău pentru Irina, dar trebuia să o înlocuiască. Acum era convins că se îndrăgostise de el. Enervant, de altfel, căci era nevoit să renunţe iarăşi la un om bun. Probabil o va reîncadra pe departamentul lui Jordash. Acesta îi va scoate repede iluziile din cap. El personal nu îşi permitea să piardă energie încercând să evite priviri pierdute. Și niciodată, dar absolut niciodată nu încuraja astfel de porniri la birou.
          Refuză propunerea băieţilor de a merge să bea ceva. Îi lăsă să plece, iar apoi îşi luă servieta şi ieşi în anticameră. Secretara încă nu se întorsese din turul clădirii cu Alesia Filip. Simţi un parfum nou, de lăcrămioare, plutind în aer. Zâmbi.

CAPITOLUL II

DE MINE ARE CINE AVEA GRIJĂ

          Alesia intră în birou puţin agitată. Convocatorul pentru şedinţă le fusese transmis doar cu o oră înainte, iar ea abia ajunsese acasă, când trebui să plece din nou. Din discuţiile cu Magda, secretara lui, căreia îi câştigase simpatia destul de repede acoperindu-i o eroare, aflase că el urma să plece la Bucureşti, la sediul central, pentru o întrevedere directă cu clientul, în prezenţa „şefului cel mare”. Călin se ocupa de partea de afacere care viza zona de est a ţării şi doar în cazuri excepţionale dosarul era preluat pentru analiză de cei de la Centru. Probabil de asta sesizase în tonul lui o oarecare agitaţie când le comunicase că ei vor face doar strategia preliminară.

          Ascultând, însă, discuţiile colegilor de echipă, îşi dădu seama că era mai mult decât atât. Ionuţ, care lucra cu el de trei ani, de când preluase conducerea Zonei de Est, spusese că la început Călin fusese atent supravegheat de „cei de la Centru”. Abia de vreun an şi ceva i se lăsase adevărata putere de decizie, prin urmare acesta aprecia că preluarea dosarului de Centru provoca nu doar agitaţie, ci şi iritare. Ionuţ credea că frustrarea şefului, deşi nemanifestată, trebuia să existe şi să fie destul de profundă, întrucât o astfel de decizie putea fi interpretată şi ca un vot de neîncredere.

          De cealaltă parte, Alin susţinea, optimist cum se arăta el întotdeauna, că cel mai probabil „treaba are implicaţii serioase, care depăşesc micul colţ de lume al târgului Ieşilor” şi se întreba dacă vreunul dintre ei va merge cu şeful la „întâlnirea de gradul trei” de la Centru.

          – Şeful cel mare nu mai e pe cât de verde ar trebui să fie. A rămas cu intrările, dar nu mai are viziune. Ascultaţi ce vă zic eu, în maxim cinci ani Centrul se mută la Iaşi! De ce credeţi că i-a dat lui Călin pe mână Zona de Est atât de repede?

          Înseamnă că el avea doar douăzeci şi şase de ani când preluase conducerea Zonei! Se întrebă dacă Ionuţ avea dreptate şi promovarea timpurie a lui Călin era doar efectul relaţiei de rudenie cu Ion Dimaru, şeful de la Centru. Auzise că era unchiul lui, fratele tatălui lui Călin. Nu ştia dacă era pur şi simplu subiectivă, dar ceva îi spunea că talentul de leader nu putea fi atât de uşor trucat.

          Conducea echipa de o manieră aproape insesizabilă, mai degrabă colegială decât de pe poziții de superioritate. Nu că ar fi fost nevoie de o mână de fier, cu toţii erau profesionişti foarte talentaţi şi aplecaţi spre carieră. Dar diferenţa de atmosferă faţă de celelalte echipe o observase încă din prima zi. Ei nu doar lucrau unul cu celălalt, ci îşi asumau totul împreună, fie bun sau rău. Se completau nu doar la nivelul cunoştinţelor de specialitate, ci şi ca abilităţi primare. Ori a închega o astfel de echipă, a face alegerile corecte, era în primul rând o reuşită managerială. Însă lângă ei, managerul rece cu care dăduse ea interviul se schimba și devenea un camarad de arme. Ritmul în care se lucra era năucitor. În niciuna dintre echipele cu care colaborase anterior nu se elaborau mai multe proiecte simultan. Călin mai încălca o regulă: îi încuraja să ia contact direct cât mai des cu clientul. Erau voci care contestau această abordare. Se considera că, în general, o persoană publică implicată într-un scandal de imagine disimula masiv, ori ei aveau nevoie să rămână obiectivi, indiferent cât de simpatic… sau de antipatic le era clientul.

          Surprinzător era faptul că el lucra mereu alături de ei, ca şi când ar fi fost un membru obişnuit al echipei. Făcea totul cu o energie debordantă, deşi din spusele colegilor petrecea de multe ori chiar şi câte şaisprezece ore pe zi la birou, uneori şi în weekend. Nu ţinea minte să îl fi văzut vreodată obosit sau plictisit. Iar atunci când era alături de ei, în sala mare de lucru a echipei, devenea Călin, în timp ce pentru toți restul el era ”domnul Dimaru”, iar ei erau singurii cărora li se permitea să îi spună simplu, pe nume (desigur, în afară de Andi Bartal și Cristian Iordache). Şeful reapărea, însă, când îşi relua poziţia în spatele biroului de nuc. Şi atunci nimeni nu dorea să fie de partea cealaltă. Nu auzise să fi exagerat vreodată, dar se părea că întotdeauna erorile erau ferm corectate.

          Monica era convinsă că avea să meargă cu el la întâlnirea de la Bucureşti. Într-adevăr, la prima şedinţă în care i se prezenta clientului strategia de imagine participau întotdeauna măcar doi membri ai echipei. Unul dintre ei expunea proiectul, iar celălalt avea rolul de a analiza reacţiile clientului faţă de viziunea lor. Evident, atunci când Călin participa la o astfel de întrevedere, îşi asuma acest din urmă rol. În general, Monica era desemnată să se ocupe de expunerea strategiei, deoarece avea o voce plăcută şi o mobilitate extraordinară a figurii. Făcea parte din echipa iniţială cu care lucrase Călin la Bucureşti, astfel încât era de presupus că va opta să aleagă persoana cu cea mai lungă experienţă în colaborarea cu el. Asta însemna că urma să susțină ea prezentarea programată pentru a doua zi dimineaţă, probabil împreună cu Ionuţ, care, în lipsa lui Călin, îşi asuma rolul de leader de facto al echipei. Din punctul ei de vedere, Ciprian, deşi aparent timid şi retras, era cel către care, în realitate, se întorceau toţi când apărea o problemă. Iar în ultima vreme, începuseră să se bazeze din ce în ce mai mult și pe intuiţia ei…

          Simţea anticiparea Monicăi. Era ceva mai mult decât exaltarea produsă de angajarea activă într-un proiect pentru o figură publică importantă (clientul era parlamentar european, iar implicaţiile incidentului depăşeau graniţele ţării). Se învârtise toată dimineaţa în jurul secretarei lui Călin, încercând să afle dacă vor pleca cu avionul sau cu maşina, cu şofer sau va conduce Călin, întrebându-se cum să se îmbrace pe drum şi dacă să dispară sau nu o oră pentru a-şi face bagajele.

          Alesia spera ca Monica să nu comită aceleaşi greşeli ca Irina. Înţelesese repede de ce el o preluase în echipa lui: nu pentru că ar fi avut nevoie de ea în mod deosebit, aşa cum declarase cu ocazia interviului, ci pentru că era necesar să înlocuiască un membru al echipei din motive… evidente. Îşi dădea seama că puţine femei, indiferent de condiţie sau statut, puteau rezista acelui magnetism emanat de el şi căruia îi căzuse şi ea victimă.

          Îşi impusese mereu să fie sinceră cu ea însăşi, chiar dacă la final concluziile trase despre propria persoană nu ar fi fost tocmai flatante. Trebuia să admită că niciodată nu fusese atât de curioasă să cunoască un bărbat în intimitate. Şi nu era vorba doar de modul în care i se conturau uneori muşchii abdomenului pe sub pliurile cămăşii, sau felul în care îşi imagina ea acele degete elegante mângâind un şold de femeie. Se întreba dacă era genul care la final scrâşnea din dinţi sau zâmbea, care îţi vorbea sau doar te privea, care făcea dușul de după singur sau prefera băile lungi împreună cu partenera.

          Păşi neglijent şi fu cât pe ce să cadă. Magda o privi amuzată din spatele biroului. Mda…  Sigur urma un comentariu despre tocurile ei. Îi spusese de mai multe ori că încăpăţânarea sa de a se îmbrăca mereu în ţinută office avea să o încurce în timpul orelor lungi de program. Avea dreptate, dar hainele, coafura care îi mai adăuga câţiva ani la vârstă, machiajul discret, toate erau o modalitate prin care ea se ajuta pe sine să funcţioneze. Părerea ei nemărturisită despre ea însăşi era destul de diferită comparativ cu imaginea atât de atent afişată. Uneori era depăşită de complexitatea situaţiilor pe care le avea de soluţionat, se simţea prea tânără şi fără experienţă de viaţă, ceea ce îi provoca o stare cumplită de nesiguranţă, şi i-ar fi plăcut să poată arde anii de început în câteva secunde. Cu cât era mai nesigură, cu atât încerca mai mult să demonstreze şi să își demonstreze că poate gestiona orice situaţie. De fiecare dată reuşea să iasă cu bine la liman, dar se întreba dacă toţi colegii ei la fel de tineri ca ea se confruntau cu aceeaşi problemă.

          În general, meseria lor era considerată potrivită pentru persoanele tinere, iar tendinţa era, după vârsta de treizeci de ani, de a se retrage din activitatea operativă a profesiei şi de a glisa spre partea managerială. Era nevoie de o anumită inconştienţă ca la douăzeci şi patru de ani să îl consiliezi pe un parlamentar european de şaizeci de ani cu privire la conținutul ideilor şi numărul de zâmbete pe care trebuia să le manifeste într-o emisiune televizată cu expunere naţională. În fond, ce ştia ea despre toate astea? Ce anume îi oferea ei puterea să se joace cu destine şi cariere? Clientul apela la profesionist, fără să ştie, însă, că de multe ori avea în faţă doar un copil speriat. În fiecare dimineaţă, când se uita în oglindă, îşi renega trăsăturile rotunde ale feţei, părul blond auriu, ochii mari şi albaştri, buzele prea cărnoase, genele prea lungi, sprâncenele prea arcuite, imaginea aceea de păpuşică perfectă care la primul contact cu un grup de bărbaţi stârnea înainte de toate o licărire obraznică a ochilor şi apoi o mişcare concentrică de apropiere, care se dorea discretă. I se părea că nu era niciodată luată cu adevărat în serios… asta până la Călin.

          Cei trei coechipieri au încercat încă din prima zi să o alinte prin diverse gesturi mărunte. Cel puţin toţi erau simpatici şi inofensivi, cum îi caracteriza Monica, de altfel singura cu care putea să se comporte relativ natural. Sentimentul dispăru când observă starea de anticipare pe care o stârnea la colega ei simpla idee că va petrece cu el două, trei zile în afara biroului. Încercă să îşi reprime cât mai repede pornirea de antipatie nejustificată.

          Spaţiul de lucru arăta haotic, dar aşa era la ei mereu. Fiecare îşi organizase birourile individuale după cum apreciase necesar, dar sala comună era plină de mese lungi, modulare, care erau mutate de colo-colo într-un du-te-vino continuu, teancuri infinite de hârtii, trei flipcharturi cu tăieturi din ziare şi pozele clienţilor în diverse atitudini, cutii, cutiuţe, sertăraşe, suporţi de birotică, toate formele cunoscute de instrumente de scris şi postituri, ecranul videoproiectorului pe care nimeni nu se obosise să îl introducă înapoi în suportul din perete, faxul, telefoanele întotdeauna puse la încărcat, copiatorul imens… şi aceeaşi privelişte a oraşului în crepuscul care se putea observa din biroul lui.

          Camera în care se întâlnea echipa era, în realitate, o sală de conferinţe imensă, ce fusese transformată pentru necesităţile lor. Era amplasată în faţă raportat la primul lift de pe nivel. Înspre dreapta urmau birourile lui Andi Bartal şi Cristian Iordache, apoi venea biroul lui şi încă o încăpere aproape la fel de mare ca acesta din urmă, în care aveau loc şedinţele administrative, așezată față in față cu al doilea lift. Între cele două lifturi era amenajată o sală de așteptare cu fotolii elegante și o masă ovală. În fața fiecărui birou de director tronau impunătoare secretarele, în alveole ovale, asortate cu forma si ambientul sălii de așteptare, într-un sistem de amenajare a spațiului care amintea cumva de conceptul open space, cu o ușoară tentă de originalitate dată de faptul că eternele cubicule pătrate fuseseră înlocuite cu acea compartimentare cu aer futurist dată de liniile curbe ale pereților. Echipa lui Călin era singura care avea spaţiul de lucru comun amplasat la acel etaj. Îi plăcea să îi ţină aproape.

          – Când intru aici, la voi, încep să trăiesc. Constat că dincolo, la mine, totul e mult prea ordonat pentru un spirit liber.

          Apoi zâmbea ironic. În general, aşa îi admonesta el pentru dezordinea nesfârşită din birou, dar dacă treaba mergea bine, nu prea îl interesau alte aspecte. Cu băieţii avea o relaţie destul de amicală, cu ele era ceva mai rezervat, dar întotdeauna avea grijă să îi trateze echilibrat. Şi lor le plăcea să fie aproape de el, pentru că era unul dintre ei.

          Se afla cu spatele la uşă, aşa că nu îl văzu când intră, dar sesiză că atmosfera în cameră se schimbase. Când trecu pe lângă ea îi simţi parfumul şi inspiră adânc. Se aşeză pe primul scaun şi se trezi că strângea puternic în mână o foaie de hârtie inofensivă. Îşi analiză expresia feţei în reflexia din geam şi, constatând că era corespunzătoare, se întoarse şi îl salută.

          Ca de fiecare dată când era confuz şi stresat, Călin preferă să adopte o atitudine rece. Le trasă sarcinile băieţilor pentru următoarele două zile, mai puţin Monicăi, căreia îi impuse o perioadă identică de concediu forţat. Ştia că de ceva timp o supraaglomerase, pentru că înlocuirea Irinei cu Alesia fusese mai deconcertantă decât estimase. Epuizarea stârnea probleme în relaţiile dintre membrii echipei şi era cel mai mare duşman al creativităţii. Se aşteptase ca Monica să fie dezamăgită că nu o lua cu el la Centru și exact așa se şi întâmplă. Nu putea să îi zică faptul că acesta nu era un vot de blam, pentru că ar fi trebuit să îi explice şi starea lui de spirit. Care nu era treaba altcuiva decât a lui! Pentru această deplasare, avea nevoie de cineva care îl cunoştea cât mai puţin. Iar ea era cu ei de doar patru luni. Așa că…

        – Alesia, într-o oră plecăm spre Bucureşti! Ia la tine lucruri pentru două zile! Trec să te iau de acasă, ca să nu mai fie nevoie să te întorci pentru a treia oară pe azi la birou.

          Văzu licărul victorios din ochii ei, semn că provocarea îi plăcea. I se încordară, însă, trăsăturile feţei, iar în loc să zâmbească încântată, aşa cum ar fi făcut oricine altcineva, ea dădu doar din cap către el. Nu reuşea să înţeleagă obsesia ei evidentă de a arăta cât mai puţin din ceea ce simţea. Îşi dădea seama că nu aceasta era întreaga Alesia, căci aceeaşi femeie te inunda cu entuziasmul ei atunci când se arunca asupra unui proiect şi manifesta un simţ extraordinar pentru tot ceea ce se afla în spatele măştilor, disimulărilor oamenilor şi evenimentelor cu care intrau în contact. O astfel de sensibilitate nu putea fi decât apanajul unei personalităţi complexe, or în afară de trăirile pe care le lăsa să se observe în timpul şedinţelor de lucru cu echipa, Alesia trecea sub tăcere mult… prea mult din ceea ce se petrecea în spatele expresiei studiate a feţei. O observase comportându-se ceva mai deschis cu anumiţi colegi, dar faţă de el, deşi nu îi putea reproşa nimic, devenea extrem de ermetică. Punea asta pe seama faptului că el le semna tuturor, la final, statele de plată… sau poate încerca prea mult să impresioneze? În tot cazul, avea să lămurească problema, căci nu ar fi putut lucra cu adevărat bine împreună până nu reuşeau să deschidă canale reale de comunicare.

*

*         *

          Îi plăcea să conducă noaptea. Îi oferea senzaţia de libertate, iar atunci când era singur în maşină şi avea la dispoziţie o şosea necirculată, uneori stingea farurile pentru câteva secunde şi mergea aşa în necunoscut. Ar fi vrut să facă asta şi acum, căci tăcerea din maşină era apăsătoare. O simţea pe Alesia încordată, rece, aproape la pândă.

          – Ce-i cu tine?

          Nu-i plăcea să pună astfel de întrebări, nici chiar atunci când trebuia, ca acum. Dacă tocmai această femeie avea tendinţa de a răspunde cu adevărat?

            – În afară de faptul că e toiul nopţii, mi-e somn, mâine la doisprezece avem o întâlnire cu un client despre care nu știu nimic, iar eu voi susţine prezentarea unui proiect la elaborarea căruia am participat doar tangenţial, pe care încă nu l-am studiat şi cu care va trebui să mă pun la punct în cel mai scurt timp, asta dacă vreau să mai prind şi trei-patru ore de somn? Și toate pentru că plecarea a fost decisă prea din scurt și nu am mai găsit bilete la avion, așa că vom petrece jumătate de noapte pe drum?

            Își dădu seama că exagerase, așa că se întoarse către el şi continuă pe un ton mult mai potolit:

            – Nimic. Nu am nimic.

            Iarăşi tăcere. Surprinzător, nu găsi nimic de spus. Iniţial fu oarecum uşurat când își dădu seama că ea probabil nici nu aștepta un răspuns… măcar dacă nu ar fi fost acea tăcere enervantă.

            Alesia întoarse capul spre geam. Nu putea vedea nimic afară, în bezna câmpului, dar totuşi se încăpăţână să privească în continuare. Mai adăugă un motiv de enervare. Cum reuşea costumul acela să stea atât de bine pe el, fără nicio cută? Privi spre jeanşii ei şi spre maleta moale. Prost! Atât de prost ales!

            Pentru prima dată după mult timp, Călin se confrunta cu situaţia în care nu ştia cum să înceapă dialogul cu o femeie. Crezu că găsise replica potrivită, îşi luă o clipă ochii de la şosea şi se întoarse puţin spre ea. În acel moment, Alesia îşi schimbă poziţia în scaun, iar privirea lui fu atrasă de tremurul uşor al sânilor ei pe sub materialul subţire. Îi plăcea de ea mai mult îmbrăcată aşa. Avea un aer cald şi duios. Se trezi că uitase ce voia să spună, aşa că a continuat să conducă în tăcere.

            Ea îşi sprijini capul pe spătarul scaunului şi închise ochii. Mirosul parfumului lui i se impregnase în toţi porii, în haine… în creier. Ultima imagine care îi rămase în minte fu a mâinii lui încordându-se uşor pe schimbătorul de viteze. Simţi acceleraţia crescând, odată cu ritmul bătăilor inimii ei.

            După câteva minute, Călin începu să încetinească. Ea adormise şi respira uşor alături de el.

*
*     * 

            Ion Dimaru o primi curtenitor şi Alesia simţi că simpatia dintre ei fu instantanee, reciprocă și cât se putea de reală. Dar în acelaşi timp, şeful cel mare îi inspiră teamă. Atât de alunecos… emana forţa dată de banii vechi şi mulţi, siguranţa celui care îşi asuma nimicul şi îl transforma în valoare. Îşi permitea să fie cu precădere amabil, şarmant, dar era la fel de evident că, odată sâcâit, omul putea deveni extrem de periculos.
Ceea ce o surprinse fu modul în care Călin reacţionă la prezenţa unchiului său, care îl îmbrăţişă scurt şi energic. Se aştepta ca starea lui de încordare să se accentueze în momentul întâlnirii, dar dintr-o dată îl simţi relaxându-se şi percepu aproape vizual uşurarea lui, renunţarea la control, predarea hăţurilor de către învăţăcel, maestrului, de către fiu, tatălui. Nu mai văzuse niciodată doi oameni comunicând atât de multe într-o singură privire… „Eşti bine?”, „Da, şi tu?”, „Mă bucur să te am aici”, „Îmi era dor să revin”, „Pari obosit”, „Sunt”… şi apoi cu voce tare:

            – Ştiu că te-am anunţat din scurt. Nici eu nu am ştiut mai devreme.

            – Singura problemă e că nu am mai găsit bilete de avion. Admit că nu sunt în cea mai… odihnită formă.

            – Asta ziceam şi eu, băiete!

            Nu-şi putu controla un zâmbet amuzat. „Băiatul” Călin, obosit şi încercând să facă impresie bună! Scena se cerea urmărită şi savurată! Ion Dimaru deschise mapa în care se afla informarea pentru întâlnirea care urma şi începu să citească, moment în care Alesia realiză că el o privea, iar ea încă mai afişa zâmbetul de adineaori. Îngheţă. Se aşteptă la o reacţie de reproş, la o privire iritată, la orice mai puţin la zâmbetul lui autoironic, complice, care parcă spunea „Ce să-i faci?!”. Prima reacţie caldă, deschisă, pe care o vedea la el, care îi îndulci trăsăturile, îl transformă şi o făcu să se întrebe ce se ascundea în spatele a ceea ce afişa el în fiecare zi? Cum era el, de fapt? Mica fereastră către sufletul lui fu închisă la fel de repede, iar Alesia înţelese asta aproape cu durere. L-ar fi putut privi aşa o veşnicie, lăsându-se învăluită de căldura din ochii lui, care nu își putea explica de unde venea.

            Şedinţa se dovedi a fi lungă şi grea. Rolul ei, minimal, se termină după ce făcu prezentarea strategiei. Se îndepărtase de ecranul videoproiectorului, care în cadrul acela părea transpus din altă eră, aproape nelalocul lui, şi îşi alesese un scaun către mijlocul mesei lungi şi impunătoare, care ocupa cea mare parte din suprafaţa sălii. Privind mai atent în jur, îi veni în minte imaginea acelor boardrooms din filmele americane cu companii petroliere. Tăblia mesei ovale, din lemn roşcat, masiv (nu putu identifica esenţa… ar fi putut fi cedru…), groasă de trei degete, avea încrustată în centru sigla firmei, cele treizeci de scaune identice erau îmbrăcate în piele maro, cu o textură fină şi moale, mai puţin al treizeci și unulea, din capătul mesei aflat cel mai departe de intrare, care avea spătarul puţin înălţat, mai masiv decât celelalte şi cu o lucrătură complicată în lemnul cotierelor. Lambriuri sobre din acelașii lemn cu tăblia mesei urcau până la tavanul fals din plăci suprapuse, între care erau mascate becuri puternice. În capătul mesei dinspre scaunul directorial, în dreptul mâinii stângi a ocupantului, încastrat discret în lemnul mesei, se afla un mic panou de comandă care controla iluminaţia complicată şi celelalte facilităţi ale sălii. Îşi dăduse seama de asta în timpul prezentării, deoarece, fără ca cineva să facă vreun gest evident, ecranul coborâse încet din suportul din tavan, lumina se redusese în întreaga cameră, iar două spoturi amplasate în lateralele ecranului aruncară asupra ei o lumină gălbuie, ce o scoase în evidenţă şi o impuse printr-un efect secundar al atmosferei perfecte, deşi, era conştientă, artificiale.

            Clientul era imposibil, în niciun caz ca în filmele americane. Acolo, măcar, exista o regulă imuabilă: profesionistul ştia întotdeauna mai bine, iar clientul nu era limitat, asculta cu atenţie şi punea întrebări pertinente. Nu ca în cazul de faţă, când ea nu şi-ar fi dorit să fie în locul lui Călin. Aşa că se detaşă de discuţia dintre cei trei bărbaţi, în care Ion Dimaru intervenea şi el doar episodic, atunci când lucrurile deviau prea mult, şi îşi concentră atenţia asupra şemineului aflat pe partea opusă ei, a siglei firmei, de data aceasta lucrată în bronz, aşezată deasupra acestuia şi a celor patru fotolii poziţionate în semicerc în lateralele respectivului şemineu, când îşi dădu seama că se lăsase o tăcere nefirească. Se întoarse spre client şi apoi către Călin, încercând să îşi dea seama ce se întâmpla şi în acelaşi timp reproşându-şi că nu fusese atentă la discuţie, moment în care clientul, pe un ton superior, repetă întrebarea. Ion Dimaru aruncă o privire oţelită peste masă, spre Călin care, surprinzător, nefiresc, nu putu să reacţioneze prompt. Înainte ca el să coboare ochii spre hârtiile din faţa lui, îi văzu fulgerul din privire şi înţelese că acel aspect particular le scăpase la toţi, că nimeni nu se gândise la asta, că erau complet descoperiţi. S-ar fi putut aştepta să fie cuprinsă de aceeaşi panică nerostită, dar în loc de asta nu simţi decât un calm desăvârşit şi convingerea că între trei jucători cu mintea înfierbântată, al patrulea, cel rece, avea să câştige. Poate de aceea spuse pe un ton atât de firesc:

            – Cred că aici a fost eroarea mea. Nu sunt familiarizată cu acest tip de videoproiector şi se pare că am sărit o imagine.

            Miza pe faptul că „domnul parlamentar european” avea în jur de şaizeci de ani şi din acest motiv nu ştia că toate aparatele de acel tip funcţionau exact la fel şi nu se putea sări, pur şi simplu, din eroare, peste vreo informaţie.

            Ion Dimaru închise stiloul şi îl aşeză cu zgomot pe masă. Mesajul era clar: „stop!”. Călin o privi tăios, comunicându-i aceeaşi idee: „nu te băga!”. Ea aprecie că era prea târziu, deja, ca să îi mai asculte. Clientul se întorsese cu tot corpul spre ea, într-o atitudine sfidătoare, de tipul „uitasem că mai era cineva aici”, dar în acelaşi timp interesat să vadă ce avea ea de spus.

            – Situaţia particulară indicată de dumneavoastră a fost, bineînţeles, analizată şi de noi. La acest moment, însă, apreciem că orice încercare pe care o veţi face de a vă crea o strategie de reacţie este prematură. Considerăm că, pur şi simplu, nu deţineţi suficiente date. Faţă de faptul că în prezent reacţiile din presă ne sunt favorabile, credem că putem aştepta să strângem mai multe informaţii, sau măcar să le particularizăm pe cele pe care le avem. Ne-am gândit că sunteţi o persoană prea ocupată ca să vă blocăm inutil timpul cu o prezentare detaliată a unor scenarii posibile, dintre care multe în curând nu vor mai fi de actualitate.

            Plasă, astfel, eroarea asupra lui. Orice reacţie prin care clientul ar fi cerut mai multe informaţii l-ar fi făcut să pară speriat şi exagerat pe orice om… mai puţin pe unul cu adevărat inteligent. Iar ea nu îl suspecta pe acest client de un astfel de păcat. În plus, prin ultima parte a discursului ei, îi atrăsese atenţia asupra orei înaintate, sperând să îi inducă ideea că era obosit, sau îi era foame, sau orice altceva care l-ar fi determinat să încheie întrevederea cât mai curând. Încercă să nu zică nimic concret, dar totuşi să vorbească mult, ca şi când ar fi ştiut exact ce avea el nevoie să afle, în speranţa că va câştiga suficient timp pentru Călin, ca el să preia ideea şi să o ducă mai departe, oricum ar fi considerat necesar. Iar la final, pentru a se asigura că efectul avea să fie definitiv, îl învălui pe domnul parlamentar într-un zâmbet dintre cele mai feminine. În general, tendinţa bărbaţilor trecuți de o vârstă era să se ducă cu gândul într-o anumită direcţie. Se mai folosise de acest atu, poate singurul care îi plăcea la tinereţea ei. Era conştientă că după câțiva ani acest efect va dispărea… dar pentru moment… Zâmbetul superior al lui Călin îi arătă că redevenise sigur pe el. Nici nu o privi când relansă discuţia. Se lăsă relaxată pe spătarul scaunului. Ion Dimaru se uită la ea cu surprindere nedisimulată. Spre deosebire de nepotul lui, zâmbi la rândul său, numai că de această dată către ea, apreciativ.

*

*     *

            Starea lui negativă se revela doar prin încordarea spasmodică a maxilarelor şi tăcerea absolută pe care o păstrase pe tot parcursul drumului, de când părăsiseră Bucureştiul. Conducea nervos, schimbând întruna benzile, accelerând şi frânând brusc, concentrat asupra propriilor gânduri, o arunca din stânga în dreapta la fiecare schimbare de bandă, o înfunda în scaun când accelera brusc, iar când frâna o apropia periculos de mult cu fața de parbriz. Se gândea foarte serios să îl pună să tragă pe dreapta și să pornească voinicește pe jos spre casă sau să îl amenințe că va suna la poliție și va cere să se amplaseze un filtru pe șosea care să… să îi mai pună piedică… deși tentația reală, după o luptă de aproape o oră cu greața și amețeala, era să îi dea cu ceva de cap, însă își spuse că nu era tocmai indicat, având în vedere că el se afla, totuși, la volan și mașina rula cu viteza cam prea mare pentru gusturile ei. Așa că își șterse oroarea de pe față și își impuse să gândească… cu speranța că ar fi găsit ceva de spus care l-ar fi potolit puțin.

            Alesia nu ştia ce se întâmplase în acea dimineaţă în spatele uşii închise a biroului lui Ion Dimaru, dar ea fusese nevoită să aştepte în sala de protocol mai bine de două ore. Şeful cel mare o chemase la el în aceeaşi dimineaţă şi o felicitase pentru prezenţa de spirit de care dăduse dovadă în timpul întâlnirii. Făcuse referire, printre altele, la faptul că şi Călin exprimase aprecieri similare, astfel încât ştia sigur că atitudinea rece de acum a acestuia nu avea nicio legătură cu ea. Pe de altă parte, nu putea crede nici că întrevederea cu unchiul lui, oricât de încordată ar fi fost, s-ar fi putut solda cu consecinţe atât de drastice, încât să motiveze această nervozitate extremă. Decât dacă… Imediat avu convingerea, ca şi când i-ar fi spus chiar el, că singura persoană pe care era supărat şi căreia îi făcea reproşuri era… el însuşi.

            – N-a fost doar vina ta. Tuturor ne-a scăpat.

            O privi uimit. Alesia răspunsese gândurilor lui, ca şi cum le-ar fi rostit cu voce tare. Îi plăcu acel „doar vina ta”. L-ar fi iritat şi mai mult orice încercare gratuită de consolare. Ea îl abordase, însă, cu o subtilitate pe care începuse să i-o aprecieze, de aceea şi alese să îi ofere un răspuns sincer, deşi incomplet:

            – Diferenţa dintre mine şi voi este că treaba mea constă tocmai în a-mi da seama de tot ceea ce vouă vă scapă.

            – Ştii… încep să sesizez când la o persoană perfecţionismul încetează să mai fie o calitate şi devine ceva bolnăvicios, atunci când aceasta nu mai realizează că orice fiinţă umană e supusă erorii.

            Călin râse. Ea rostise cuvintele pe un ton uşor ironic, la care el nu se aşteptase. Era genul de replică pe care i-ar fi dat-o, mai degrabă, Andi sau Jordash, în niciun caz Alesia cea mereu atât de atentă să nu supere, să nu jignească.

            – Ideea cu partea bolnăvicioasă a perfecţionismului rămâne între noi, da? încercă el să glumească, pentru a depăşi momentul, dar Alesia observă că la final expirase şuierător printre buze.

            Mai era ceva acolo, ceva ce ei iniţial îi scăpase. Călin era un tip prea echilibrat ca să se lase astfel afectat de o eroare care, până la urmă, nu produsese niciun prejudiciu nimănui. Iar Ion Dimaru nu ar fi pierdut două ore să disece o scenă de câteva minute, dacă n-ar fi fost şi altceva la mijloc. Răspunsul o eluda, însă, în continuare. Pur şi simplu nu avea suficiente date. Se hotărî, cum făcea întotdeauna în astfel de cazuri, să arunce o replică cu final deschis, fără a se abate de la tonul ironic abordat anterior:

            – Spune-mi, te rog, că mâine amândoi vom mai avea jobul pe care îl cunoaştem atât de bine şi care ne oferă atâtea… satisfacţii!

          De data asta Călin tresări, întrucât îşi dădu seama că mica lui disensiune nu mersese, iar aluzia ei la discuţia dintre el şi unchiul său era străvezie. De unde ştia fata asta să meargă atât de exact la ţintă? Aproape că mârâi când spuse:

            – Vom vedea…

            Nu avea sens să se prefacă că nu înțelesese ce dorise ea să spună, aşa că a continuat pe un ton puţin răutăcios, dirijându-și frustrările asupra perspicacităţii ei:

            – Tu categoric, din punctul lui de vedere, ţi-ai câştigat un loc în Rai.

            Rânji ironic, dar ironia lui nu o viza pe ea. Încă se gândea dacă să se răzvrătească sau nu împotriva autorităţii unchiului său, deşi ştia prea bine că acesta avea dreptate. Iarăşi, obţinu o reacţie neaşteptată:

            – Ştiu asta.

            Replica îl deconcertă. Asumarea firească a propriei valori, fără nicio falsă modestie, dar şi fără a exagera în vreun fel, era destul de neobişnuită în meseria lor. Apoi veni şi continuarea, care îl luă prin surprindere şi mai tare:

            – Nu despre mine era vorba.

            Ca şi când nu o afecta nimic din ceea ce spunea el! Ca şi cum ar fi avut în faţă scenariul cu replicile perfecte pentru a-l face să se simtă cât mai vulnerabil, precum şi o hartă cu toate temerile lui marcate cu un X mare şi roşu. O bănui iniţial de o perfidie abil ascunsă. Apoi o privi şi văzu că în ochii ei nu era niciun fel de provocare. Uitase, aproape, că nu vorbea nici cu Andi, nici cu Jordash. Ci doar cu Alesia, vizibil necombatantă, aproape îngrijorată. Dintr-o dată simţi nevoia să îi spună ce se întâmplase, să o consulte… Asta era bună! Ce i-ar fi putut ea spune despre el, ce el nu ştia deja? Era clar, avea nevoie de un weekend prelungit. Să se gândească la toate. Dar mai întâi, anumite vulnerabilităţi trebuiau acoperite ferm:

            – Stai liniştită, de mine are cine avea grijă!

            Folosi un ton cât mai antipatic şi se aşteptă la o replică îmbufnată, dar ea spuse calm, fără vreo inflexiune provocatoare, răspunzând, iarăşi, la ce era în sufletul lui, nu la ceea ce voia el să arate:

            – Şi tu poţi sta liniştit. Ce s-a petrecut în sala aceea, va rămâne în sala aceea.

            Îşi dădu seama că o supărase… ba nu… o jignise, iar de data asta avu sentimentul că nu ar fi trebuit să facă lucrurile chiar aşa. În tot cazul, chiar nu era treaba ei!

            Alesia se întoarse întâi cu faţa, iar apoi cu jumătate de corp spre geam şi, aparent, se concentră pe imaginea pădurii ce se desfăşura în lungul şoselei. Spera ca el să creadă că se supărase şi să o lase baltă. Dacă ar fi continuat discuţia, nu credea că s-ar mai fi putut opri să-i strige cu voce tare adevărata replică pe care sufletul ei o dăduse cuvintelor lui: „nu sunt naivă! sunt convinsă că are cine! tu nici nu vrei și nici nu ai nevoie ca tocmai eu să am grijă de tine… deşi mie mi-ar plăcea…”

CAPITOLUL III

REZOLVĂ TU!

– Cum a fost? Şi de data asta zi pe bune, fără discursul de încurajare pe care l-ai ținut cu atâta efect adineaori.

          Finalul şedinţei administrative venise ca o bincuvântare. Era sfârşit de săptămână, iar el nu voia decât să plonjeze în piscină şi să înoate în neştire, până când tot stressul ar fi trecut prin el, peste el. Toată lumea dorise câte ceva, ca de obicei, numai că de această dată parcă fusese mai rău… decât de obicei. Directorii de departamente voiau mai mulţi bani, directoarea economică, evident, nu voia să-i dea, secretara şefă cerea mai mulţi oameni, cei de la logistică nu aveau niciodată suficientă aparatură, iar el avea nevoie doar să fie lăsat în pace să gândească. Aparent, reuşise să îi împace pe toţi, iar acolo unde nu reuşise, mârâise suficient de convingător ca să îi facă să tacă. Intrase în şedinţă cu trei rapoarte necitite şi unul studiat doar pe jumătate, iar prezentarea de dimineaţă îl obosise… mai mult decât de obicei. Iar acum Jordash voia să discute despre problema de la Bucureşti… Stăteau amândoi tolăniţi pe fotoliile de la el din birou, cu câte un whisky în faţă, aparent relaxaţi. Însă la Jordash, oricum ar fi mârâit, era inutil. Aşa că îi spuse:

          – Am comis-o. Mi-am luat-o. Voi remedia. Final.

          – Aşa de rău a fost?

          – Hai să zicem aşa: vrea să ies de pe proiecte, să mă concentrez doar pe partea de management, să numesc un nou director de departament pe evenimente, pe care, dacă se poate, să îl testez, aleg şi instruiesc în doar 3 – 4 luni. Zice ca nu le mai pot face pe toate singur. Că de aceea au început să apară erorile. Practic, vrea să ies din activitate și să mă retrag în management. În condițiile în care sarea și piperul meseriei ăsteia sunt date tocmai de… activitate.

          Ca reacţie la gestul de lehamite care însoţise replica lui Călin, Cristian Iordache îl întrebă:

          – Cât ai apucat să citeşti pentru azi din rapoartele pe care le aveai la agenda de lucru?

          Călin doar îi aruncă o căutătură agasată.

          – Cât? insistă Jordash.

          De data asta, oftă. Unul dintre cele trei rapoarte era de la relaţii cu presa.

          – Eu unul ai văzut că nu am mai insistat. Atât te rog, să îl citeşti măcar pe al meu până luni. Era evident că abia aşteptai să scapi.

          – Cât de evident?

          Cristian Iordache râse.

          – Potoleşte-te! În afară de mine şi Andi, restul au plecat cu impresia că sunt incompetenţi şi că aveai dreptul să fii chiar mai puţin amabil decât ai fost. Iar doamnele ştii că îți iartă multe. Apropos, unde te grăbeai aşa? Ai vreo întâlnire?

          – Da. Cu un luciu de apă.

          – Interesant… nicio doamnă… Te-a scuturat tare, aşa-i?

          Călin îşi aduse aminte de două buze pricepute şi nişte unghii roşii, ascuţite. Poate îi va da un telefon… după ce va înota puţin.

          – Ştii că are dreptate, nu? Chiar ai să ajungi la punctul în care nu le vei mai putea face pe toate cum trebuie! Iar asta se va observa mai devreme sau mai târziu. Chiar și pentru tine ziua are tot douăzeci şi patru de ore!

          Oare de ce nu ştia Jordash niciodată când s-o lase baltă? Poate că va înota mâine… poate în seara aceea avea nevoie de ceva mult mai interesant.

          – Nu-mi place să plimb hârtii, doar mă cunoşti atât de bine! Dacă nu voi mai lua contact cu partea asta creativă, încâlcită, stresantă dar atât de hipnotică a meseriei, nu ştiu cât de mult îmi va mai face plăcere să vin la serviciu dimineaţa.

          – Tu vii la serviciu de plăcere?! Eşti un privilegiat! Unii dintre noi vin pentru că au nevoie de bani…

          – Lasă-mă cu din astea, Jordash! Vorbesc serios.

          – Vrei să mergem să bem ceva bun, tare şi mult? De obicei funcţionează… Când te trezeşti din mahmureală și dispare durerea de cap, nu-i aşa că toate problemele ţi se par, dintr-o dată, mult mai simple?

          Stabili cu Jordash că îşi va lua revanşa a doua zi, îl conduse până la uşă, făcu ordine în hârtiile împrăştiate pe birou, stinse lumina şi ieşi în anticameră. Se uită la ceasul de pe masa secretarei. Era nouă jumătate seara. În sala comună de lucru a echipei lui, prin uşa întredeschisă… „de ce? ar fi trebuit să fie încuiată”… se vedea lumină. Se apropie şi privi înăuntru.

          Sub una dintre veiozele din lateralul sălii, de altfel singurul corp de iluminat aprins din încăpere, Alesia se aşezase turceşte într-un fotoliu pe care îl trăsese special până acolo și scria foarte repede la un laptop pe care îl ținea pe brațe. Pentru prima dată o vedea cu părul lăsat liber, ea ţinându-l mereu prins atât de strict între clame, păr ce îi ajungea până aproape de talie şi îi acoperea umerii şi braţele ca un voal fin. Renunţase la sacou, aşezat neglijent pe spătarul fotoliului, şi rămăsese doar într-un maiou albastru marin. Odată ajuns acolo trebui, la propriu, să își smulgă privirea și să își impună să urce cu ochii spre… ochi. Primul lucru pe care îl sesizase bărbatul din el fusese faptul că ea nu purta sutien. Când era cu sacoul pe ea asta nu se observa… iar odată ajuns cu gândurile aici, ochii alunecară din nou… în jos. Pentru că dacă nu se observa… lipsa sutienului… înseamnă că senzația produsă la ating… Stop! Teritoriu interzis! Salariată! Ochii sus! Reuși. Probabil Alesia ajunsese într-un impas, căci se întoarse brusc spre al doilea laptop, aşezat pe un suport din dreapta sa, derulă textul până găsi informaţia care o interesa şi începu să citească. Un licăr de indignare îi apăru în ochi şi îşi muşcă uşor buza de jos.

          „Superb…”, gândi el şi păşi în cameră. Alesia tresări şi ridică repede capul, iar părul i se undui pe lângă faţă, pe gât, spre sâni.

          – Nu ai plecat încă? o întrebă.

          Se miră şi el când îşi auzi tonul aproape tandru, realiză că întrebarea fusese stupidă, deoarece din moment ce se mai afla acolo era evident că încă nu plecase şi înaintă spre ea mergând puţin ţeapăn, zornăind în buzunar cheile maşinii.

          – E aproape ora zece. Vineri seara. Mai lasă şi pe luni.

          – Probabil că luni va trebui deja făcut ceva, răspunse ea și cu o mișcare rapidă își despică în două șuvițe groase părul despletit, șuvițe pe care le trase spre piept, cu gesturi ca de copil prins făcând ceva greşit.

          „Nu, lasă-l aşa”, se trezi că voia să-i spună. Îşi trase un scaun lângă fotoliul ei şi se aşeză.

          – Ce tot faci acolo?

          – Păi… cazul Atudorei. Am înţeles că ai primit deja un raport de la Cristian Iordache şi am presupus că, din moment ce nu l-ai repartizat altei echipe, rămâne la noi. E posibil ca luni să fim nevoiţi să organizăm o conferinţă de presă. Problema e cu ziarele. Nu înţeleg cine îi informează, dar taberele sunt deja formate. Cam repede, având în vedere că scandalul a izbucnit abia ieri dimineaţă. Domnul Iordache spunea azi că cel mai probabil în cursul week-endului va trebui să elaborăm un plan de bătaie. Nouă ne-a trimis dosarul pe la ora şase, dar restul erau deja plecaţi.

          Acum înţelegea cum îşi dăduse Jordash seama că nu îi citise raportul. Dacă l-ar fi citit, persoana care ar fi înaintat cazul către echipa unu nu ar fi fost Jordash, ci el însuși. Iar dacă Jordash credea că e urgent… având în vedere contextul și faptul că prietenul lui își dăduse seama și înțelesese dificultatea situației în care se afla, avea să treacă peste faptul că acesta își permisese să dea sarcini echipei lui.

          – Convoacă tu, te rog, echipa pentru mâine la ora opt, să vedem ce putem face.

          Iar avea să se trezească la cinci. Dar trebuia să analizeze şi el nenorocitul de raport.

          Alesia realiză cât era de aproape, la nici douăzeci de centimetri de ea. Se afla singură cu el, într-o clădire goală, cufundată în bezna nopţii, sub lumina dulce a unei veioze de cameră şi simţi aproape palpabil aura de sexualitate care îl înconjura întotdeauna ca un magnet. Aruncă o privire spre sacou, parcă întrebându-se dacă să-l pună pe ea sau nu, se hotărî, întinse mâna şi…

          În acelaşi timp, el se ridică puţin de pe scaun şi se aplecă spre ea, apropiindu-se şi mai mult, privind spre ecranul laptopului, curios să vadă la ce lucra. Alesia îşi retrase mâna repede şi întoarse brusc capul spre monitor, moment în care părul îi flutură haotic, atingându-l pe Călin pe faţă. Mâna lui dreaptă îngheţă doar o fracţiune de secundă pe touchpadul laptopului, după care mai citi câteva momente şi se ridică, îndreptându-se spre uşă. Era aproape cu spatele când îi spuse:

          – Tu vino mâine cu jumătate de oră mai devreme și prezintă-mi raportul pe care îl pregăteşti. Bună seara!

          Era deja cu mâna pe clanţă, când se întoarse spre ea:

          – Să ştii că atunci, în maşină, nu am avut nimic cu tine.

          – Ştiu.

          – Nu eram tocmai în apele mele.

          ”De ce i-am spus asta?”, se întrebă el. Era suficientă prima replică.

          – Am văzut, răspunse ea la fel de scurt, având senzaţia că nu va avea aer să termine nici măcar acele două cuvinte simple.

          El coborî bărbia în piept şi privi în jos, ca şi când ar mai fi fost ceva în plus care ar fi trebuit zis. Nu reuşi să identifice ce anume, aşa că ridică ochii spre ea… Alesia îşi muşca din nou buza de jos… şi rosti repede:

          – Ne vedem mâine.

          – Noapte bună!

          Plecă. În drum spre parcare își aminti de whiskyul băut cu Jordash și își spuse că nu era tocmai bine să se urce la volan, dar ceva în el se revoltă împotriva regulilor de orice tip, inclusiv a celor pe care adineauri se văzuse nevoit să le respecte, scoase telefonul şi apelă, iar când persoana de la celălalt capăt îi răspunse, rosti pe un ton pătimaş:

          – Bună seara, frumoaso!

          Alesia îl urmări din spatele geamului cum urcă în maşină şi părăseşte parcarea. Abia atunci lăsă tremurul din stomac să o cuprindă toată. Fuseseră atât de aproape, încât îi simţise pe piele căldura corpului.

*

*     *

          Raportul nu era foarte extins, dar punea accent exact pe problemele ce necesitau atenţia lui. În tot cazul, era mult mai clar decât ce îi dăduse Jordash şi conţinea chiar câteva informaţii noi. Pentru problema acestui client Alesia dovedea că avea viziune, aşa că o va lăsa să fie vioara întâi. Cu atât mai mult cu cât observase ridurile uşoare de oboseală din jurul ochilor ei. Pentru ca să-i poată oferi ultimele noutăţi, probabil sacrificase multe ore de somn.

          Călin nu îşi asuma rolul de şef de echipă de o manieră absolută. De cele mai multe ori, numea un coordonator de proiect care conducea activitatea echipei pentru cazul respectiv, stabilea strategia preliminară şi o supunea aprobării lui, având şi responsabilitatea de a lua deciziile urgente atunci când Călin era prins cu alte probleme şi nu putea fi consultat.

          Alesia lucra cu ei de aproximativ patru luni şi, deşi putea părea cam devreme, el aprecia că existau toate premisele ca ea să se descurce bine într-o astfel de ipostază. Era unul dintre cei mai talentaţi tineri profesionişti cu care lucrase şi merita un bonus de încredere pentru scena de la Bucureşti. Spera ca decizia lui să nu stârnească nemulţumirea vreunui membru al echipei. Era, într-adevăr, neobişnuit de repede pentru a o impune în faţa lor, nu îşi dădea seama dacă poziţia ei era suficient de bine consolidată între aceştia, dar intuia că avea resurse să le facă faţă. Oricum ar fi fost, ea totuşi luase startul… cu o noapte înaintea tuturor.

          Departamentul pentru organizare de evenimente era format din şapte echipe, fiecare cu câte cinci membri (mai puţin a lui, care avea şase, deoarece îl includea şi pe el), conduse de şefii de echipă care, nu întâmplător, erau toţi foşti membri ai echipei lui Călin. Când angaja pe cineva nou pentru departament, persoana aceea era întotdeauna desemnată să lucreze cu echipa lui. Asigura în acest fel un entuziasm continuu, chiar şi pentru activităţile cele mai anoste, şi o evoluţie profesională mult mai rapidă decât orice training, pentru că oprea pentru ai lui cele mai interesante cazuri. În plus, sistemul de rotaţie impus de el pentru coordonarea de proiecte îl ajuta să formeze viitorii şefi de echipă. Când crea o echipă nouă, făcea şi o nouă angajare. Sau… când era pus în situația de a înlătura vreun membru… ca Irina… Doar doi oameni nu primiseră până atunci echipa lor, deşi toţi se aşteptaseră ca ei să fie primii avansaţi: Monica şi Ionuţ. Fusese întotdeauna conştient că la un moment dat avea să fie nevoit să renunţe la activitatea propriu-zisă, să se retragă din fruntea departamentului şi să devină… doar manager, aşa că pe ei doi îi păstra pentru o funcţie mult mai importantă… a lui.

          Îi aduse la cunoştinţă Alesiei că va coordona proiectul. Sesiză surprinderea celorlalţi, poate chiar uşoara nemulţumire a Monicăi, dar imediat Alesia apelă la acel al şaselea simţ al ei, îşi îndreptă spatele, ridică puţin bărbia, îi privi pe toţi, pe rând, direct în ochi şi le spuse:

          – Fiecare dintre voi ştie ce înseamnă să fii coordonator de proiect. Eu nu. Sunt ultima venită. Ca să o scot cu bine la capăt am să am nevoie de ajutorul vostru și, cel mai probabil, în unele momente, de o cantitate consistentă de îngăduinţă.

          Încheie momentul la fel de scurt cum începuse, fiind vizibil nerăbdătoare să se apuce de muncă, precum şi fără a le lăsa lor impresia că era vulnerabilă în vreun fel, încordându-şi colţurile gurii şi zâmbind mai mult cu pomeţii şi cu ochii, decât  cu buzele:

          – Asta nu înseamnă că nu îmi va face o deosebită plăcere să vă zăpăcesc de cap!

          Perfect! Din nou, Alesia îi lăsă impresia că parcă citea un scenariu scris exact pentru acel moment. Îşi reconfirmă că luase o decizie bună şi se retrase, lăsând-o pe ea să preia discuţia. Aştepta să vadă ce sarcini avea să primească el. Era un joc pe care îi plăcea să-l facă. Provocarea pentru coordonatorul de proiect consta nu doar în a-şi asuma responsabilitatea de a-i verifica pe ceilalţi şi de a-i determina să îi respecte indicaţiile, rămânând, în acelaşi timp, unul dintre ei, ci şi de a depăşi momentul psihologic în care trebuia să îi traseze inclusiv lui atribuţii. Asta genera mereu o oarecare aprehensiune din partea coordonatorului în cauză, iar pe el îl distra copios.

          Prima dată când îi încredinţase lui Ionuţ un astfel de rol, acesta făcuse exact ceea ce se aştepta să facă: îi dăduse cele mai plictisitoare sarcini posibile şi savurase fiecare moment. Jocul de-a şoarecele şi pisica fusese, categoric, interesant, iar Călin îi lăsase sentimentul de glorie a orgoliului, căci până la urmă Ionuţ dovedise că îl merita. Din nefericire, asta îi arătase că Ionuţ era predispus la a fi influenţat de sentimente personale în lucrul cu membrii echipei şi uneori ignora calităţile subtile ale persoanei din faţa lui, calităţi care, corespunzător potenţate, i-ar fi putut aduce un plus de avantaj, ceea ce în contextul actual, în care Călin era nevoit să facă o alegere pentru conducerea departamentului, putea constitui o reală problemă. Avea, însă, dorinţa de a demonstra că poate şi capacitatea de a fi intransigent atunci când era nevoie, ceea ce nu era nici pe departe de neglijat. La final, avea să devină partener de discuţie cu Andi şi Jordash, iar lor era greu să le ţină piept dacă nu demonstra o personalitate… alfa. În plus, în calitate de director de departament, urma să ia parte la şedinţele de administraţie, să ia decizii executive, să propună soluţii, însă tendinţa lui Ionuț de a vedea lucrurile mai mult în alb şi negru îi tocea armele de negociator.

          Acolo, în consiliul de administraţie, să fii ferm pe poziţie era necesar, să ai forţă argumentativă era imperativ, iar Ionuţ avea toate acestea, dar fineţea de a conduce evenimentele spre zona lor gri putea însemna diferenţa dintre a câştiga şi a pierde, a aplana conflictul şi a-l lăsa să escaladeze. Echilibrul era destul de instabil, chiar şi lui Călin venindu-i greu să ţină toate orgoliile sub control. De multe ori, el nu era neapărat mai bun sau mai informat decât ceilalţi, dar ştia cum să îi abordeze ca să atenueze asperităţile de comunicare şi să îi determine să fie, într-un final, rezonabili. Avea nevoie de un om care să îl poată susţine în acest joc subtil, căci directorii de departamente erau cei cu care avea cea mai apropiată colaborare, iar uneori era necesar ca toţi să facă front comun, în mod spontan şi fără vreo discuţie prealabilă, dacă situaţia o cerea. Mai mult, oricare dintre ei trebuia să aibă capacitatea de a-l înlocui pe celălalt şi de a-i prelua atribuţiile, în caz de forţă majoră, iar pentru asta trebuiau să aibă capacitatea de a putea comunica între ei cât mai firesc.

          Era adevărat că orice director nou ar fi fost, până la urmă, un intrus în trioul Călin-Andi-Jordash, care se cunoşteau de când erau copii, fuseseră colegi de liceu, de facultate, de master, iar apoi Ion Dimaru îi luase sub aripa lui, le oferise o şansă, jucând cu ei o carte care se dovedise a fi câştigătoare. Era necesar ca şi ei să se deschidă spre a accepta noul coleg din afară, după ce ani la rând îşi rodaseră un sistem de comunicare aproape perfect, însă şi noul director trebuia să aibă capacitatea de a se obişnui repede cu stilul lor de lucru, care, recunoştea, nu era cel mai facil, însă funcţiona.

          În contrapondere, când Monica era coordonator de proiect, avea tendinţa de a-i atribui sarcini puţine şi nesemnificative, pentru a-l degreva şi a-l lăsa să se concentreze pe aspectele manageriale care erau exclusiv responsabilitatea lui. Aprecia asta, nimic de zis, însă sentimentalismele nu aveau ce căuta în meseria lor. Tot timpul se confruntau cu situaţii limită, timpul liber era o chestiune extrem de relativă, căci scandalurile de imagine nu aşteptau să înceapă programul lor de muncă sau să se termine week-endul pentru a izbucni. Presa nu era interesată de cât de obosiţi sau de stresaţi erau ei, iar clientul nici atât. Evenimentele se desfăşurau cu o dinamică proprie, iar ei trebuiau să se menţină mereu în joc, așa că a fi înţelegător cu cei din subordine, deşi lăudabil, nu constituia o opţiune, căci era un lux pe care nu şi-l puteau permite decât foarte rar.

          Încă o dată, totul ţinea de capacitatea de a menţine un echilibru şi, la fel de important, de a da senzaţia că asta se petrecea firesc, fără a lăsa să se observe schemele de gândire din plan secund. Cine nu putea face faţă, nu putea face meseria. Pe Monica nu o vedea reuşind, în nici un caz,  să-i ţină piept într-o discuţie în contradictoriu, în condiţiile în care directorii de departament erau singurii care puteau şi chiar trebuiau să îl verifice… inclusiv pe el. Îi era necesar să cunoască punctul lor de vedere sincer, deși uneori nu coincidea cu al lui, iar asta mai ales atunci când se întâmpla să greşească el însuși. Bine… asta nu se întâmpla foarte des, dar oricine era supus riscului de a greși, de a nu fi pe fază, de a fi impulsiv, de a nu observa toate nuanțele et caetera… et caetera…

          Aici se aştepta să apară probleme. El, Jordash și Andi crescuseră împreună, atât ca oameni, cât şi ca profesionişti, se susţinuseră unul pe altul în nenumărate ocazii, se certaseră de atâtea ori încât nici nu mai ţinea minte, dar întotdeauna erau ca un scut unul pentru celălalt, iar sinceritatea venea firesc. Asumarea publică a unei erori, la nivelul lor, reprezenta un act de curaj, căci fiecare dintre ei avea senzaţia că asta îl făcea să pară vulnerabil. Nu şi unul în faţa celuilalt, însă. Între ei lucrurile erau spuse clar şi răspicat, fără ocolişuri, căci de-a lungul anilor toate greşelile le săvârşiseră împreună şi toate soluţiile le găsiseră tot împreună. Oricine venea acum din afară urma să fie victima unei oarecare marginalizări şi nu pentru că aşa ar fi urmărit ei, ci pentru că pur şi simplu nu ştia cum avea să evite asta. Nici măcar el nu credea că va reuşi să se deschidă suficient, chiar conştient fiind de toate.

          Dar schimbarea trebuia făcută, iar asta nu pentru că Ion Dimaru o dorea, ci pentru că el, într-adevăr, nu le mai putea face pe toate. Afacerea luase amploare în ultimii trei ani şi era greu de coordonat, iar descentralizarea se impunea de la sine. Îl admira pe unchiul său pentru capacitatea de care dădea dovadă de a ţine totul sub control, pentru subtilitatea cu care acţiona şi pentru modul în care întotdeauna părea că ştia şi afla primul tot ce se întâmpla. Se întreba dacă peste ani, când va veni momentul, va putea fi şi el la fel…

          O altă chestiune pe care trebuia să o ia în considerare era că Monica… era femeie. Asta ar fi putut-o ajuta să se integreze mai uşor între ei trei, însă din experienţele anterioare ştia că exista un anumit risc, pe care nu-şi putea permite să şi-l asume. Observase deja cât de facil o supunea voinţei lui, iar de aici până… acolo era un singur pas. Știa care era impresia pe care o producea asupra femeilor, doar se folosise de asta de multe ori şi nu doar pe plan personal. Dacă putea scăpa repede de o angajată care se îndrăgostea de el, ar fi fost cu mult mai greu când asta s-ar fi întâmplat cu unul dintre directorii de departamente. Un membru al consiliului de administraţie nu era atât de uşor de înlocuit pe cât fusese Irina, spre exemplu.

          Urmau să petreacă mult timp împreună, categoric mult mai mult decât cel pe care îl petreceau cu echipa, căci după ce toată lumea pleca acasă, directorii de departamente rămâneau să coreleze evenimentele, să elaboreze strategiile de cooperare dintre echipele pe care le aveau în subordine, iar uneori se ajungea să se stea până la ore mici din noapte. Aveau să plece în delegaţii împreună, închişi ore în şir în aceeaşi maşină, să se relaxeze împreună, doar pentru a putea apoi să o ia de la capăt cu forţe refăcute, să se enerveze şi să se împace, să adoarmă cu capul pe tastaturi şi pe teancuri de hârtii… să se vadă unul cu celălalt mai des decât se vedeau cu propriile familii. Iar undeva în tot acest amalgam al unei vieţi haotice, era destul de uşor să derapezi.

          Avea doar douăzeci de ani când îl angajase unchiul lui, iar unul dintre primele lucruri pe care i le spusese a fost:

          – Băiete, te cunosc! Îşi sticlesc ochii prea repede şi nu te opreşti niciodată la timp. Dacă nu ai să asculţi nimic din ceea ce îţi spun, ascultă măcar asta: fără relaţii amoroase la locul de muncă! Creează complicaţii şi vulnerabilităţi. Şi nu am timp să stau să dreg busuiocul după tine. Dacă se întâmplă, zbori şi tu şi domnişoara, sau doamna, după caz, că în ultima vreme am auzit nişte zvonuri despre tine care… în fine… sunt altă problemă şi o să le discutăm noi altă dată. Eşti deştept, eşti de-al meu, ai toate atuurile. Nu mă supăra şi nu fă prostii.

          Evident că nu îl ascultase. Ieşise urât. De fapt, mai mult complicat decât urât, dar, în tot cazul, extrem de neplăcut. Nu „zburase”, dar îşi învăţase lecţia. O regulă pe care nu avea să o mai încalce niciodată și pe care acum nu îşi mai putea permite, sub nicio formă, să o eludeze.

          Nu trecuse mai mult de o jumătate de oră, dar Alesia umpluse deja două coli de flip-chart şi elaborase întreaga strategie preliminară. Stabilise că vor lucra cu echipa doi de la relaţii cu presa şi… voia un consultant, unul dintre şefii de echipă de la relaţii cu străinătatea. De ce? Ce îi scăpase? Aruncă o privire de ansamblu pe ce scrisese ea. Când apăruse articolul din Le Monde?

          Nu făcuse bine că se văzuse cu Ioana aseară. Femeia era de-a dreptul nesăţioasă, iar el se lăsase prins de joc până dimineaţă. Trecuse pe acasă doar ca să-şi schimbe hainele şi venise direct la birou. Îi era somn şi foame. Ca şi noaptea trecută, simţi nevoia să plonjeze în piscină şi să îşi lase muşchii masaţi de forţa apei.

          Alesia realiză că el nu asculta nimic din ceea ce se vorbea. Părea cu gândurile foarte departe şi nu sesizase că ea i se adresa. Nu ar fi fost tocmai diplomat să îi atragă atenţia spunând ceva, de faţă cu toţi, ca să îl facă atent, aşa că a continuat să vorbească mai rar şi s-a apropiat uşor de el. Trecând prin dreptul lui, i-a pus discret o mână pe umăr, pe care o ridică repede, moment în care el se trezi din reverie şi îşi dădu seama că nu fusese pe fază. Aprecie… pentru a câta oară?… subtilitatea ei, pe care ea o folosise acum ca să îi capteze atenţia. Ulterior, îi mulţumi în gând şi pentru felul în care reluă ideile pierdute de el, cu alte cuvinte de data aceea, ca şi când ar fi făcut doar o sinteză a întregii şedinţe, pentru ca el să poată recupera ce nu fusese suficient de atent să audă de prima dată.

          Aşa află că lui îi repartizase sarcina de a discuta cu clienta… Avusese – chiar! – curajul de a trece, pentru acest caz, peste regula lui şi de a interzice accesul membrilor echipei la client?!! Privirea lui era mai mult decât grăitoare și fu repede înțeleasă de toți cei prezenți. Nu-i plăcea să i se încalce regulile și urma să lămurească asta de o manieră categorică, dar nu de faţă cu ceilalţi. Discuţia aceea avea să se poarte în particular. O numise coordonator de proiect, dar încă nu ajunsese şef de echipă. Acea calitate, până una alta, o deţinea, încă, el. Iar peste regulile lui nu se trecea aşa uşor, cum avea să afle!

          Le dădu o pauză celorlalţi şi îi făcu semn să meargă la el în birou. Ionuţ făcu un gest către Alesia, ceva între o cruce şi o spânzurătoare, Monica îi arătă, atât cât putu, că îi ţine pumnii, iar Ciprian mimă cuvântul „baftă”. Alin dădea, doar, din cap, ca parcă pentru a-i spune „ce ţi-a trebuit?”.

*

*     *

          Alesia părăsi sala, anticipând ce avea să urmeze. Călin era obosit şi arţăgos încă de dimineaţă, nu auzise nimic din ce spusese ea, iar acum urma furtuna. Numai dacă ar fi reuşit să îi prezinte argumentele sale suficient de convingător pentru ca lucrurile să nu degenereze mai mult! Se întrebă, totuşi, unde-i fusese spiritul de conservare când luase decizia care, acum conştientiza, putea să-i creeze multe probleme.

          Auzise de cazuri când colegi de-ai ei fuseseră sancţionaţi pentru mai puţin… mai exact pentru gafe comise faţă de ceilalți directori de departamente sau unii dintre ceilalți membri ai consiliului de administraţie, dar din câte ştia, nimeni nu mai făcuse exact ca ea. Iar modul lui de a sancţiona era foarte eficient. I se spusese că nu ridica niciodată tonul, nu reproşa nimic direct, ci doar îşi prezenta punctul de vedere foarte explicit. La final, te ruga să analizezi atent cele spuse de el şi încheia conversaţia într-o notă calmă. Cea mai mare eroare pe care o puteai comite atunci era să crezi că lucrurile se încheiaseră acolo. Colegii spuneau că, pe măsură ce devenea mai calm, cu atât consecinţele erau mai urâte.

          În esenţă, totul se rezuma, la final, la o singură măsură: izolarea profesională, cu variaţiuni în funcţie de cât de gravă aprecia el că era abaterea. Auzise de un şef de echipă care fusese mutat pe un alt departament, numit simplu membru în cea mai nou înfiinţată echipă, sub conducerea unuia dintre foştii lui subordonaţi şi timp de câteva luni făcuse doar muncă de compilare de informaţii. Într-un final, omul îşi prezentase demisia, dar cazul rămăsese în memoria angajaţilor ca un exemplu de duritate. Pentru Alesia, asta putea însemna, dacă nu chiar final de carieră, atunci măcar un regres din care şi-ar fi revenit cu greu. Pentru că genul acesta de treburi aveau prostul obicei de a se auzi în branșă. Iar a fi primită în echipa lui Călin Dimaru și apoi ejectată după numai patru luni… ei bine… asta dădea foarte prost. Ar fi devenit un fel de paria, de care alți angajatori ar fi evitat să se atingă o bună perioadă de timp. Decât aşa, mai bine îşi prezenta demisia a doua zi și motiva în fața oricui că o făcuse din motive de… sănătate.

          Căci ea avea să ducă o bătălie de orgoliu pe terenul lui, neputând invoca nici argumentul vreunei experienţe vaste, arogându-și drepturi la primul… primul!… proiect coordonat direct. Faptul era, însă, deja consumat. Tot ce îi rămânea de făcut era să se păstreze tare pe poziţii. Dacă avea să se scufunde, măcar va înota din răsputeri până se va îneca. Încă o dată, se întrebă ce fusese în mintea ei.

          Călin se aşeză încet, puse coatele pe birou, îşi uni mâinile în pumn în dreptul feţei, atingându-şi ritmic buzele cu vârfurile degetelor mari şi o privi lung. Oţel. Dur. Alesiei îi transpirară palmele.

          – Nu mi-a plăcut niciodată principiul acela „regulile au fost făcute pentru a fi încălcate”. Ţie?

          Vocea lui era de gheaţă. Încercă să îi susţină privirea. Reuşi doar cu un puternic efort de voinţă. Dacă lăsa ochii în jos, partida avea să fie pierdută înainte de a începe.

          – Eu cred că absolutizarea oricărui principiu poate duce la exagerări nedorite.

          Reuşise să menţină un ton egal, netremurat, deşi stomacul i se strânsese spasmodic.

          – Aşa crezi tu?

          Accentuase cumva cuvântul „crezi”, de parcă i-ar fi spus literal că ea nu avea niciun drept să creadă nimic, că îşi depăşise în mod total nejustificat libertatea de acţiune acordată, ale cărei limite doar el le stabilea şi le modifica.

          – Sper să îţi dai seama că în cazul de faţă am dreptate.

          – Sunt foarte interesat să îţi ascult opinia. Sper să fii şi tu, apoi, la fel de interesată de punctul meu de vedere…

          Alesia trase adânc aer în piept. Era acum ori niciodată.

          – Doamna Izabela Atudorei, clienta noastră, este prea tânăra şi mult prea titrata soţie a binevoitorului şi foarte bogatului ei soţ, care, poate deloc întâmplător, este preşedintele partidului propriu. Dacă ar fi să o caracterizez în câteva cuvinte, aş spune despre ea: ambalaj perfect, minte puţină, atât de puţină încât reuşeşc să o prindă în cele mai ciudate situaţii chiar şi paparazzii de duzină, discurs prost, îndrăznesc să afirm chiar inexistent, incapabilă de a lega două fraze mai lungi, darămite două idei coerente, proastă actriţă, nu va reuși să joace nici măcar un rol învăţat pe dinafară, indiferent cât de bun ar fi „scenaristul” nostru. Altfel, nu s-ar fi trezit vorbind atât de uşor despre strategia de politică externă abordată de soţul ei. Trebuie să recunoşti că e o performanţă pentru ea să fie citată de Le Monde. Din nefericire, ideile exprimate de ea nu îi aparţin, aspect străveziu, de altfel. Din cercetările mele rezultă că ar avea o relaţie foarte apropiată, chiar de-a dreptul indecentă, cu schismaticul coleg de partid al soţului ei, atât de hulitul domn senator Prancea, care de câteva luni adoptă o atitudine de opoziţie făţişă față de politicienii cu care până nu de mult era coleg, emanând cu titlu de principiu exact ideile afirmate de doamna Atudorei.

          – Asta am auzit în timpul prezentării de mai devreme. Treci mai departe, te rog.

          – Nu, nu ai auzit.

          Vorbea serios?! Se uită la ea perplex. Femeia asta ori nu îşi dădea seama că se afla foarte aproape de buza prăpastiei, ori în ultimele patru luni nu înţelesese deloc cum funcţiona firma lui!

          – Clienta noastră e genul de persoană care spune doar ce crede ea că dă bine, pe de o parte, iar pe de altă parte ar zice orice ca să fie pe placul soţului său… sau al domnului Prancea, după caz. Va fi plină de texte imaginate de acasă şi, din nefericire, niciunul dintre băieţii noştri nu poate face faţă sex-appeal-ului atât de bine documentat de tabloide al doamnei. Monica… poate nu o cunosc eu suficient, dar în faţa unei astfel de femei se pierde. Nu ştiu dacă din cauza artificialităţii emanate de ea, sau a modului în care afişează această artificialitate. Iar mie îmi e complet antipatică, de prima dată de când am văzut-o într-o revistă. E genul de femeie pe care dacă nu o întâlnesc, mi-ar putea stârni suficientă milă pentru a-i lua banii ca să-i corectez imaginea publică ei şi, mai ales, nătângului ei de soţ, dar dacă mă pui în aceeaşi cameră cu ea… te atenţionez că şi o coală de hârtie poate deveni letală!

          Călin nu putu să nu îi acorde credit pentru ironia muşcătoare şi umorul arătate. Surprinzător pentru el era că într-un mod similar ar fi descris, la rândul lui, persoana.

          – Tocmai aici intervine rolul tău…

          Deveni atent, aproape curios. O urmări trăgând aer în piept și coborând privirea.

          – Nu sunt oarbă.

          Ridică din nou ochii spre el, iar singurul lucru pe care îl exprima privirea ei era hotărâre.

          – Am văzut efectul pe care îl produci asupra femeilor. Eşti un bărbat frumos, pervers de charismatic, emani un magnetism greu de ignorat pentru orice femeie, dar, în acelaşi timp, ceva îmi spune că ai văzut suficiente astfel de exemplare în viaţa ta ca să rămâi rece în faţa farmecelor doamnei. Și, aspect la fel de important, ești foarte conștient de toate astea. Dacă cineva poate scoate de la ea adevărul şi o poate manipula, acela eşti tu. Toţi s-ar lăsa, mai devreme sau mai târziu, impresionaţi de ea, nu însă şi tu. Tu eşti singurul care am convingerea că va veni cu informaţiile necesare, va şti să trieze între realitate şi teatrul ieftin pe care îl va juca persoana, pentru că dintre toţi, doar tu ești capabil să vezi că aura doamnei Atudorei este doar un balon de săpun, care, odată spart, lasă în urmă o femeie cu multe neajunsuri. Şi vei şti să exploatezi tocmai asta. Am interzis accesul echipei la ea pentru că nu vreau să mă trezesc cu disensiuni între ei pe problema strategiei, deoarece se vor lăsa influențați de stările ei de moment. Dacă o priveşti cum ştii tu şi îi zâmbeşti cum intuiesc eu că poţi, vei putea obţine datele de care avem nevoie. Tu eşti arma noastră secretă. Dar ceilalţi nu trebuie să ştie asta. Nu cred că s-ar simţi foarte flataţi și ar crede că îi desconsider, ceea ce nu e nici pe departe adevărat. Așa că am preferat să pară că îți încalc regulile, decât să le jignesc profesionalismul pentru niște trăsături care le lipsesc, chestiune de care chiar nu sunt responsabili.

          Niciodată nu îşi închipuise că o femeie îi va spune că e frumos, pervers de charismatic şi magnetic, toate în aceeaşi frază, iar el se va simţi atât de anost în acelaşi timp. Era ca şi când ea ar fi evaluat o competenţă profesională. Nu vedea nicăieri vreo urmă de compliment, căci nimic din tot ce descrisese la el nu părea să îi producă Alesiei nici cel mai mic fior. Se întrebă, firesc: dacă toate aceste calități nu erau suficiente, cum ar fi trebuit să fie un bărbat ca să o impresioneze pe Alesia? Sau femeia era de gheaţă, iar el se lăsase înşelat de aparenţe pentru prima dată după mult timp?

          Recunoştea o argumentaţie bună când o vedea. Nu ar fi admis nici în ruptul capului că greşise, dar îi putea spune:

          – Ai dreptate.

          Alesia auzi ca prin vis, deoarece tensiunea i se ridicase alarmant încercând să îi zică toate acele lucruri despre el, care pe ea o înnebuneau uneori, fără vreo urmă de tremur în glas şi fără să se înece. Îi ţiuiau urechile, iar când înţelese că a câştigat în faţa lui, toată adrenalina o părăsi şi simţi cum se scurge din picioare. Refuzase să se aşeze când el îi făcuse semn, iar acum îi părea rău pentru asta. Îşi folosi toată puterea de concentrare ca să stea ferm pe picioare, când el se apropie şi o luă camaradereşte de braţ, spunându-i cu un zâmbet jucăuş, răutăcios şi aţâţător, cum numai el putea exprima în acelaşi timp:

          – Hai să le arătăm cum se face!

          Se lăsă condusă spre ieşire, simţindu-i braţul puternic şi parcă îşi luă înapoi puterea pierdută de la el. Călin îi deschise galant uşa şi făcu o reverenţă cu gesturi puțin exagerate, invitând-o să iasă, dar fără să îi dea drumul, cu acelaşi zâmbet minunat pe buze. Era fantastic cât îi plăcea lui jocul!

          Intrară înapoi în sala comună de lucru a echipei, dar înainte de a deschide uşa el îi lăsă braţul. Aproape făcu gestul de a se agăţa de el, simţi pierderea contactului fizic de parcă şi-ar fi schimbat centrul de greutate şi păşi înăuntru cu grijă, încercând să se recompună din bucăţi pe interior. Membrii echipei se străduiau să se comporte cât mai natural, dar ea putu observa privirile furişate, iniţial curioase, apoi uimite. Nu arăta, îşi dădea seama, ca un om asupra căruia tocmai picase cerul, iar el era de-a dreptul jovial.

          Călin se poziţionă în aşa fel încât să îi observe reacţiile. Nu putu decât să aprecieze gesturile ei fireşti, Alesia comportându-se ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, încât probabil că nici el, dacă nu ar fi ştiut mai bine, nu ar fi putut sesiza că între ei tocmai avusese loc un moment tensionat. Întotdeauna după genul acela de momente, când oamenii ieșeau în sfârșit din biroul lui, arătau, dacă nu altfel, măcar obosiți. În gesturi sau în acele semne subtile, dar incontrolabile, ale expresiei feței se putea citi stresul pe care abia îl depășiseră, dar Alesia… ei bine… Capacitatea ei de autocontrol era uimitoare, căci nu putea crede că în sufletul său era atât de rece pe cât dorea să pară. Sau era…?

*

*     *

            Atmosfera era molipsitoare. Toţi membrii echipei râdeau jovial şi se hârjoneau în replici, mai puţin Alesia, care zâmbea doar exact atât cât era necesar, se implica echilibrat în discuție, aparent alături de ei și totuși undeva deasupra. Inițial crezu că era doar obosită. Ultima lună fusese destul de grea. Reușiseră să îngroape problema Atudorei, dar dificil, căci femeia se dovedise a fi o adevărată pacoste. Ceea ce îl surprinsese fusese modul în care Alesia coordonase totul de la distanță, fără a discuta cu clienta nici măcar o dată. Vorbise, însă, cu soțul acesteia, dar la un moment dat refuzase să mai ia contact și cu el. După primul buchet de flori primit de ea la birou, înțelesese și de ce. Nu putuse să nu o tachineze și își asumase comentariul morocănos care urmase.

            Reacțiile bărbaților la prezența ei erau aproape întotdeauna aceleași: deveneau libidinos de serviabili. Călin râdea în sinea lui, aducându-și aminte de scena de la el din birou. Își spunea că, în această situație, nu era de ignorat întrebarea lui despre cum ar fi trebuit să fie bărbatul care să o impresioneze.

          Își jucaseră amândoi rolul cu dibăcie. El afla detaliile, iar ea le insera în plan. Undeva, pe parcurs, își dăduseră seama că acea clientă era imposibil de… cum spusese Alesia?… de dresat. Declarațiile femeii la presă erau adevărate dezastre de PR, aspect la care tot Alesia găsi soluția. Clienta dobândi… un purtător de cuvânt, iar apoi toată greutatea fusese de a o ține departe de micul ecran până trecea valul. Și pentru că ei trebuiau să facă și să declare ceea ce era de făcut și de declarat, Călin furniza înformațiile, Alesia obținea autorizația domnului Atudorei pentru punerea în aplicare a planului și a tot ceea ce declara purtătorul ei de cuvânt, astfel încât Călin se degrevase de această calitate, pentru a putea motiva, apoi, cu inocență prefăcută față de clientă, că nu avusese niciun control asupra momentului în sine, dar că își va sancționa angajata de o manieră categorică. Astfel, rămânea în cele mai bune relații cu femeia, deși se simțea ca un actor într-o piesă de duzină.

          Știa că în ultimele zile Alesia primise mai multe oferte de joburi de la alte firme, pentru că un prieten care îi datora o favoare… iar în meseria lor ajungeai să datorezi multe favoruri, la mulți oameni… îl avertizase despre asta. Se întreba dacă ăsta era motivul pentru care era atât de gânditoare, deoarece ei sărbătoreau atunci tocmai reușita ei de a coordona o situație destul de dificilă. Puțini ar fi făcut față mai bine, indiferent de portofoliu sau experiență. Nu se putea să nu fie conștientă de asta.

          – Ce nu-i cum trebuie? se hotărî să o întrebe.

          – Poate ți se va părea ciudat, dar uneori, după ce reușesc să rezolv o problemă care mi-a fost încredințată, ceea ce simt nu e neapărat satisfacție, cât mai mult un sentiment de ușurare că totul s-a terminat cu bine și imediat mă întreb dacă următoarea dată voi reuși să fiu la fel de inspirată, la fel de subtilă, la fel de… pe fază. Dar ca să îți răspund la întrebare, totul e, de altfel, în regulă.

          – Bine-ai venit în lumea mea, răspunse el și îi oferi din nou acel zâmbet complice care ei îi plăcea atât de mult.

          În ultima vreme încetase să mai încerce să disimuleze față de ea ceea ce gândea, atitudine care, de multe ori, se dovedise a fi inutilă, căci oricum Alesia avea anumite momente când parcă îi citea gândurile. Se surprinse pe sine când își dădu seama de ușurința cu care, mai nou, îi mărturisea lucruri despre el, precum și de modul în care ea reacționa de fiecare dată, de parcă asta ar fi fost ceva firesc.

          Îi lăsă pe toți să se bucure de reușită. Începând de a doua zi, situația avea să se schimbe semnificativ. Era nevoit să ia o decizie cât mai repede, numai că pentru acel post ei nu aveau să dea interviul standard, ci unul mult mai dificil, din toate punctele de vedere. Nu știa încă dacă să o supună și pe Alesia aceluiași tratament. Pe oricine ar fi întrebat, i-ar fi spus că era mult prea devreme ca să o ia în considerare, așa cum, de altfel, era și el conștient. Oricum, probabil nu ar fi făcut față. Era nevoie de mult mai mult decât de fler pentru meserie și subtilitate ca să reziști în funcția de director de departament, iar unele dintre calitățile necesare nu se dobândeau decât odată cu acumularea de experiență.

*

*     *

          Îi privi pe toți și, pentru prima dată de când lucrau împreună, îi văzu afișând în mod deschis ostilitate în ceea ce îl privea. Spera la o confruntare și era foarte curios cine avea să ia primul atitudine. De două luni se îndepărtase vizibil de ei, nemaifiind un bun camarad și evitând să îi mai ajute sau coordoneze în mod special, tratându-i exact cum făcea cu celelalte echipe. Într-o primă fază se născuse degringolada pe care mizase, dar nu se așteptase ca cel care avea să liniștească apele atunci când situația devenea încordată să fie Ciprian. Acesta fusese singurul care abordase problema cu oarecare nonșalanță, dar nu își dădea seama dacă ăsta era efectul convingerii că traversau doar o situație tranzitorie sau a faptului că spiritul lui de leader avea o manieră ceva mai puțin dinamică de a se manifesta. Se întreba dacă nu cumva pe lista lui cu nume, pe lângă Ionuț și Monica, trebuia să îl adauge și pe Ciprian. Și o va face, dacă acum va interveni pentru echipă.

          Îi supraîncărcase voit, le dăduse în mod special mai multe proiecte decât știa că pot lucra de o manieră competentă și avea grijă să îi critice de câte ori i se oferea ocazia, pe coordonatorii de proiect punând chiar mai multă presiune, uneori nejustificat. Trebuiau să învețe să folosească timpul cu maxim de eficiență, altfel nu ar fi fost capabili să se descurce și cu partea administrativă a funcției, să știe să delege, unde să renunțe la control și când să preia hățurile. Voia să vadă cum fac față stresului extrem, adică acelui tip de presiune cu care el se confrunta aproape zilnic. Avea convingerea că știa exact ce poate fiecare dintre ei, credea în ei ca echipă, dar cu toate astea și fără ca ei să își dea seama, stătea mereu în spatele lor și corecta nevăzut erorile determinate de oboseală și de grabă. Nici pentru el nu era ușor, dar măcar el putea spune stop oricând dorea.

          Nimic nu îl surprinse mai mult, prin urmare, decât ce se întâmplă în realitate. În loc să caute sprijin unul la celălalt, Ionuț și Monica intrară în panică și, tocmai pentru că lucrau de mult timp împreună și aveau încredere unul în altul, începură să își dea reciproc sarcini din ce în ce mai complexe, în funcție de cum el, sau ea, era coordonator de proiect. Alesia, ca ultimă venită, primea mereu atribuțiile cele mai anoste, deși abia le dovedise că era capabilă de mult mai mult. Ciprian nu era niciodată consultat, cu toate că, atunci când se opreau ca să îl asculte, destul de des le sugera soluții pertinente.

          Când simți că lucrurile erau pe punctul de-a o lua razna, îi atribui și Alesiei spre coordonare două proiecte. Ea aproape că se mută la birou următoarele trei zile, după care se prezentă la el cu strategiile, pentru aprobare, împreună cu… o cerere de plată a orelor suplimentare. În modalitatea specifică ei încerca astfel să îi atragă atenția că situația degenera, pentru că niciodată până atunci, oricât de  mult ar fi stat peste program, nu mai făcuse asta. De obicei el era cel atent să le monitorizeze orele petrecute în plus la birou și să se asigure că erau remunerați corespunzător. Nu putea, însă, să reacționeze altfel decât cum o făcu:

          – Asta nu la mine, îi zise și îi întinse înapoi cererea, cu un gest iritat și fără ca măcar să ridice ochii din hârtii. La HR.

          Ea plecă fără a mai spune nimic, dar apoi află că formulase către Andi și Jordash cereri pentru a-i permite, pentru cele două cazuri, colaborarea cu două echipe din subordinea lor. Ingeniozitatea și simplitatea soluției îl obligară să recunoască că, deși tânără și fără experiență, Alesia merita respectul lui. Își dăduse seama că nu mai putea apela de o manieră eficientă la echipa din care făcea parte, așa încât optase pentru folosirea unor resurse externe. Gândise încă de la început strategiile într-un asemenea mod încât să poată motiva necesitatea cooperării interdepartamentale. Prins în jocul pe care îl punea în scenă pentru Ionuț și Monica, Călin își dădu seama de asta abia după ce văzu cererile ei către ceilalți doi directori de departamente.

          În contrapondere, îi mai trimise spre coordonare alte două proiecte, ambele în aceeași zi, de data aceasta cu orientare de nișă strict pentru departamentul lor. I-ar fi fost imposibil să mai aplice tactica anterioară. Alesia vru să discute cu el dar o evită în mod constant, sub diverse pretexte. Efectul fu că a doua zi dimineață primi la agenda de lucru o notă din partea ei prin care era informat care îi erau atribuțiile pentru proiectele respective. De când începuse să-și retragă colaborarea în mod constant și devenise cvasiabsent în activitatea lor, coordonatorii nu îl mai implicaseră activ în proiecte, deși teoretic el rămânea, încă, membru al echipei, cu aceleași obligații ca oricare dintre ei. Dar jocul lui avea o limită. Anumite reguli nu trebuiau încălcate niciodată.

          Așa că își îndeplini conștiincios sarcinile și… îi mai trimise două proiecte. În această etapă se aflau cu toții când el convocase ședința. Semne vizibile de oboseală acumulată în timp se puteau citi pe fețele tuturor, nevoia unui concediu prelungit plutea în aer ca un partener constant la discuție, iar el le dădu exact inversul față de ceea ce știa că aveau atâta nevoie. În loc să evidențieze importanța efortului făcut de ei pentru a se menține pe linia de plutire, să facă remarci încurajatoare și să-i motiveze să continue, finaliză ședința spunând:

          – Credeam că echipa mea e cea mai bună, că voi puteți face ceea ce alții nici nu își imaginează că ar fi posibil… și sunt surprins…

          Făcu o mică pauză. Ăsta era momentul când, după cum îl cunoșteau ei și dacă ar fi fost să acționeze previzibil, conform regulilor, ar fi trebuit să zică ceva laudativ. În schimb, rosti exact opusul și își alese un ton dezamăgit, aproape arogant:

          – …să văd că dacă nu sunt eu să vă țin de mână, lucrurile se petrec, în cel mai bun caz, haotic.

          Tăcere, urmată de valul de antipatie. Cine avea să îl confrunte? Nimeni nu spuse nimic, așa că îi analiză pe fiecare, pe rând. Ciprian lăsase ochii în jos. Clar, lista avea să rămână cu doar două nume. Ionuț arunca fulgere din priviri, dar când Călin i se uită fix în ochi, își îndreptă privirea în altă parte. Monica aplica o tactică învățată, probabil, la unul dintre cursurile de formare profesională continuă. Se prefăcea că pierduse ceva între hârtii și acum căuta acel ceva, aparent concentrată pe activitatea ei.

          Ce se întâmpla cu oamenii lui? Doar atât fusese capabil să îi învețe în toți anii care trecuseră? Nimeni nu era în stare să își asume o confruntare publică? Era evident că el exagera, că atitudinea lui era absurdă și complet nejustificată. Iar ei tăceau!

          Fu curios să vadă reacția Alesiei. Stătea pe scaun, cu picioarele încrucișate sub masă, iar cu mâinile rostogolea rar un pix dintr-o parte în alta a unei coli de hârtie din fața ei, privind pe deasupra lui. Evident, la ce s-ar fi putut aștepta decât la o reacție similară?

          Simți că o privea, poate și pentru că își menținuse atenția prea mult asupra ei, iar membrii echipei se întorseseră, la rândul lor, să o privească. Atunci își coborî încet ochii către el, iar Călin realiză că ea nu se uita în gol, că în mintea ei gândurile se succedau rapid, dar nu se aștepta ca, atunci când privirile li se întâlniră, a ei să transmită un mesaj care, dacă interpreta el corect, spunea ”nu am timp de jocuri de acest fel”.

          Călin plusă. ”Hai să vedem cât de departe ești dispusă să mergi”.

          – Lucrați haotic, dezorganizat. Întârziați cu predarea rapoartelor. Coordonatorii de proiect nu au constanță în decizii, supraîncarcă unii membri ai echipei, iar pe alții nu îi implică. Vă certați din ce în ce mai des între voi, în loc să vă susțineți ca o echipă ce ar trebui să fiți! Greșesc?

          Se uitase tot timpul la ea. Nicio schimbare a privirii, nici măcar o tresărire a mușchilor feței. Și răspunse:

          – Nu.

          Pe un ton relaxat, aproape indiferent. Era intrigat. Ce gândea, oare, femeia aceea?

          – Atât ai de spus?

          De data asta încercă un ton arțăgos, ușor amenințător. Deschidea și mai mult provocarea.

          – Ce altceva ar mai fi?

          Acum dădu vocii ei o ușoară inflexiune de surprindere.

          – Să înțeleg că se recunoaște cu nonșalanță că m-am înșelat în privința voastră în tot acest timp și nu sunteți profesioniștii care credeam că ați fi?

          Mătură sala cu privirea. Pe rând, toți coborâră ochii. Asta reuși să îl enerveze într-adevăr.

          – Eu vorbesc doar în numele meu.

          Se întoarse brusc spre Alesia. Atacul venise de la acel membru al echipei de la care se așteptase mai puțin.

          – Nu mă consider incompetentă.

          Puțin dezamăgit, realiză că nu era deloc surprinzător ca Alesia să reacționeze tocmai la acel stimul din fraza lui. Acum, probabil, urmau justificările.

          – Tot ce ai spus tu este perfect real. Numai că nu e problema noastră. E treaba șefului de echipă. A ta. Rezolvă.

          În sfărșit! Cineva care reacționa!

          Poftim?!! Cum adică… ”rezolvă”?

          Era prima dată când cineva îl aborda așa. Ce credea ea că face?

          – Rezolvă tu!

          Imediat își dădu seama că rostise cuvintele cu voce tare. Până și Alesia tresărise. Dacă ar fi putut să dea timpul înapoi, ar fi făcut-o. Se pusese singur într-o situație imposibilă, dar era deja prea târziu. Orice ezitare acum ar fi fost o lovitură nepermisă în autoritatea de care trebuia să dea dovadă. Așa că a continuat, aproape cu ciudă:

          – De azi nu mai e problema mea. E a ta.

          Unda de șoc se propagă cu încetinitorul, pe măsură ce oamenii realizau ce tocmai spusese el, pe măsură ce el însuși își dădea seama de consecințele propriei sale decizii. Avea să iasă cu fulgere. Andi și Jordash îl vor crucifica. Nu numești șef de echipă pe ultimul venit, după doar șapte luni, pentru că nu-ți poți ține gura! Pur și simplu nu se face! Le va spune că fusese o decizie bine gândită, că dorea să pună pe umerii lui Ionuț și ai Monicăi presiunea de a fi conduși de o novice, de a le refuza promovarea evidentă, pentru a-i testa și a vedea cum aveau să reacționeze și… OF!

          Avea s-o tragă și pe asta. Alea jacta est!

          – Mâine treci pe la HR, să semnezi actul adițional la contractul de muncă și să primești decizia de numire.

          Se ridică. Dacă nu ieșea repede, spărgea ceva. Nu așa văzuse el momentul. Meritau să își ia rămas bun de la ei altfel. El avea nevoie să își ia rămas bun de la ei altfel.

          – Doamnă… rosti către Monica, domnilor… zise apoi celor trei bărbați care îl priveau perplecși, vă las cu noul dumneavoastră șef de echipă.

          Părăsi sala cu pași mari. Trebuia să îl sune pe unchiul său. Dar înainte era nevoie să se gândescă cum va aduce în discuție problema fără să pară că vrea să se consulte… și totuși să îl anunțe el primul, până nu auzea zvonuri de la alții… să explice el întâi de ce lăsase cea mai bună echipă din țară în domeniu pe mâna unei începătoare!

          ”Pentru că în ea am încredere că poate duce”, îi veni imediat în minte. Pentru Ion Dimaru nu era, însă, suficient.

*

*     *

          – Pentru că în ea am încredere că se poate descurca.

          Încercase să explice cum Ionuț, Monica și Ciprian erau relativ egali ca și experiență și capabilități, că îi acceptau lui autoritatea pentru că avea o poziție specială, dar ar fi fost dificil să îl impună pe oricare dintre ei în fața celorlalți, având în vedere că fiecare merita propria lui echipă, că le aplica teste… pentru ca la final să ajungă să dea tot acest răspuns.

          În fond și la urma urmei realitatea nici nu era alta. Cu Alesia putea lucra altfel, nici el nu știa exact de ce, însă îi plăcea personalitatea fetei. Numai că în relația profesională cu unchiul său nu putea să impună sub această formă un punct de vedere. Ion Dimaru îi fusese formator și maestru, de la el învățase tot ce știa, iar a veni acum și a motiva o decizie prin invocarea flerului managerial în fața omului care reinventase managementul, era nu doar stupid, dar Călin avea convingerea că nu ajunsese încă în punctul în care unchiul său să îi permită astfel de extravaganțe. Nu cu cea mai titrată echipă de PR din țară!

          – Până la urmă… tu îți cunoști mai bine oamenii. Mie fata mi-a plăcut, când ai adus-o la sediul central. Promite, într-adevăr. Am să merg pe mâna ta de data asta, numai să ai grijă. Supravegheaz-o atent! Dă-i o șansă. Dacă nu se descurcă, o să vedem cum o dregem.

          Călin nu anticipase asta. Sperase la acest moment, îl așteptase, iar acum că venise, își dădu seama și cât îl dorise. Încrederea în subtilitatea lui, în decizia bazată doar pe intuiție, recunoașterea deschisă a faptului că era capabil să treacă într-o nouă etapă…

          – Mulțumesc pentru încredere.

          Omul în fața căruia nu trebuia, nu avea rost să se ascundă. Omul care îl cunoștea mai bine decât se cunoștea el însuși, care îl putea anticipa și descrie din două cuvinte, răspunse:

          – Este timpul, nu crezi?

CAPITOLUL IV

NU JOCI CORECT!

          Panica nu avusese niciodată un gust mai amar. Era atât de obișnuită să îl aibă acolo, să meargă în orb pe mâna lui așa cum făceau și ceilalți, iar a-l înlocui pe el… pur și simplu nu era o opțiune… nu avea cum să fie. După ce Călin părăsi încăperea se simţi strivită sub valul de antipatie. De ce o priveau aşa? Care era vina ei? De ce îi făcuse el asta? Vru să meargă după el şi să facă ceva, să zică ceva, nici ea nu ştia ce. Şi de ce. Apoi simţi nevoia să le ceară lor scuze. Pentru ce? Pentru că nu erau în locul ei? Şi dintr-o dată… gol absolut. Mintea ei refuza să mai gândească. Iar toate astea, era conştientă, i se vedeau pe faţă.

          Fără ca ea să îşi dea seama, tocmai expresia ei buimacă salvă momentul. Toată lumea înţelese că nici ea nu se aştepta la ce se întâmplase, drept pentru care începură să caute motive pentru decizia lui. Nu găsiră foarte multe, decât acela că, undeva în toată acea schemă, încerca să le demonstreze ceva. Vorbeau repede şi agitat, nimeni nu asculta pe nimeni, nimeni nu răspundea nimănui. Se ridică nesigură pe picioare, simţind că trebuie să spună ceva, trase aer în piept şi încercă să îşi menţină capul cât mai drept, iar ei tăcură. Din curiozitate, înţelese ea, nu din alt motiv.

          Iarăşi, acelaşi sentiment de panică. Zeci de fraze i se roteau prin minte, dar niciuna nu părea potrivită. Deschise gura, hotărâtă să o aleagă pe oricare, dar totuşi să verbalizeze ceva. Sunetele parcă nu voiau să iasă. Şi atunci ieşi ea. Nu se îndreptă spre lift, ci o luă direct pe scări. Intră în birou şi închise uşa. Se opri, o deschise la loc şi o închise înapoi, numai că de data aceasta trântind-o. În fond şi la urma urmei era biroul ei şi dacă nu îşi putea nici măcar trânti uşa de la propriul birou, atunci ce îi mai rămânea? Parcă acum era mai bine… făcuse ceva… trântise o uşă.

          Iniţial vru să sune pe cineva, să întrebe ce era de făcut. Pe cine?

          Apoi îşi spuse că trebuia să se întoarcă în sala echipei, să îşi justifice cumva ieşirea şi să le zică ceva potrivit. Ce?

          Îşi dădu seama că nu ştia, în realitate, care erau atribuţiile unui şef de echipă. El era şeful. Probabil va primi o nouă fișă a postului de la HR. Apoi îşi aduse aminte: „diferenţa dintre mine şi voi este că treaba mea constă tocmai în a-mi da seama de tot ceea ce vouă vă scapă”. Cum anume se făcea asta?

          Ce spusese Ciprian? „Mă simt ca şi când aş fi la examenul psihologic pentru angajare. Ştiţi, ca atunci când psihologul se lua de noi ca să vadă dacă ne enervăm?”

          Rămase ca trăsnită. Călin nu era nici impulsiv, nici iresponsabil. Categoric se întâmpla ceva. Ei chiar dădeau un examen. Care dintre ei, pentru ce anume, asta îi scăpa. Dar realiză că scopul nu avea cum să fie să îi îngroape pe ei ca echipă. Iar atunci simţi iar, ca la București, acea răceală a jucătorului de poker. A jucătorului de poker care îşi dă seama că adversarul merge la bluf.

          Îl sună pe Ionuţ şi îi spuse că a doua zi la opt aveau să aibă o şedinţă în care să discute tot ce era de discutat, precum şi că puteau pleca mai devreme acasă. Chiar îi ruga să o facă. Să meargă şi să se odihnească puţin. Scoase căştile din sertar, le conectă la calculator şi dădu sonorul la maxim. Se lăsă moale în scaun, îşi întinse picioarele pe un taburet de alături, îşi puse căştile în urechi… şi începu să gândească.

*

*     *

          Călin aştepta. O trimisese pe Magda să îi ducă documentele care, în mod normal, stăteau la el, ca şef de echipă. Şapte bibliorafturi cu acte. Cum avea să reacţioneze? Îl mira că încă nu venise la el nici să se plângă, nici să ceară ajutor, nici să mulţumească ori să întrebe. Aşa că se hotărâse să facă el primul pas.

          Când secretara intră în birou o întrebă direct:

          – Ce-a zis?

          – Nimic. Doar să le las pe masa de lângă intrare.

          – Bine.

          Înainte ca Magda să iasă nu se putu abţine, totuşi, să nu o întrebe:

          – Cum ţi s-a părut?

          Femeia îl cunoştea de când era student. Fusese mulţi ani secretara lui Ion Dimaru. Când acesta îl trimisese pe Călin la Iaşi să preia Zona de Est, ea îl urmase. Avea rude în această parte de ţară, iar după moartea atât de prematură a soţului ei nimic nu o mai lega de oraşul care îi aducea mult prea des aminte de el. Îl văzuse pe Călin în toate ipostazele, mai puţin în acelea care la vârsta ei aproape că nu mai contau. Şi pentru că Ion Dimaru i-o ceruse, ea veghea. Şi îl ajuta chiar şi atunci când nu i-o cerea expres. Aşa că îi dădu răspunsul de care ştia că are nevoie:

          – Se răsucea încet cu scaunul şi asculta în căşti o muzică imposibil de zgomotoasă. Atât de tare încât se auzea distinct în cameră. Şi zâmbea. Fata mă nedumereşte.

          – Şi pe mine.

          – A dat liber echipei pentru restul zilei. Am auzit-o pe Monica zicând că ”așa își rupe gâtul”. Alin i-a dat dreptate, spunând ceva de genul ”șeful nostru nu ar fi făcut asta”. Iar Ionuț a zis că situația nu va dura mult. Le-a sugerat celorlalți că, atunci când vor avea nevoie, vor putea veni oricând la el. Ciprian i-a răspuns: ”șeful știe ce face”. Le-a zis chiar ”hai să nu ne grăbim”. Dar toți mi-au părut extrem de debusolați. Se tot învârteau prin anticameră și parcă nu le venea să plece.

          Călin auzi în minte replica unchiului său: „Dă-i o şansă”. Continuarea, de această dată, veni însă din partea lui: „dacă nu se descurcă…”.

*

*     *

          După doi ani de pauză, se reapucă de fumat. Toți erau, de altfel, fumători. Era o constantă în meseria lor. Până și Călin mai aprindea din când în când câte o țigară. Dar ea reușise până atunci să reziste. Nu știu ce fel de atitudine să abordeze față de ei, așa că începu prin a spune:

          – Va trebui să ne sprijinim unii pe alții. Și am să vă rog să îmi spuneți de fiecare dată exact ce gândiți. El a impus regulile, noi vom juca după ele… numai că în felul nostru. Pentru că de acum suntem doar noi.

          Reuși să îi aducă alături de ea măcar teoretic.

          – Nu ni se cere să facem altceva decât ce am făcut și până acum. Dar pentru început, vom lua pe rând câte o pauză.

          Le spuse că aveau să își ia prin rotație câte o săptămână de concediu fiecare. Începu cu Ionuț. Era cel mai ostil dintre toți. Nu putea susține acum adversaritatea lui. Miza pe faptul că, atunci când se va întoarce din concediu, va găsi lucrurile cât de cât puse în ordine și îi va fi mult mai dificil să o conteste. Următorul avea să plece Alin. Persoana cu care Ionuț ar fi putut face echipă împotriva autorității ei. Avea să rupă acest duet două săptămâni, iar între timp spera să își consolideze puțin autoritatea. Nu avea de gând să se dea bătută. Nici nu avea altă opțiune decât să ducă lupta.

          Urma Monica, iar la final Ciprian. Știa cum avea să reacționeze Monica dacă ceva o va deranja. I se va plânge lui Călin. Dar cu Călin trebuia să învețe să se descurce. O mai făcuse o dată. Ciprian era docil… doar aparent, căci vedea mai multe decât lăsa să se înțeleagă. Însă era cel mai greu de transformat într-un adversar, cel puțin pe față. Sau, în fine, potențialul adversar care trebuia ținut cât mai aproape.

          Anticipase protestele. Toți doreau să plece în concediu dar nimeni nu voia să se încarce și cu activitatea celui plecat. Își dădu seama cu această ocazie cât de bună fusese decizia ei de a-i da timp liber cu prioritate lui Ionuț. El ar fi fost cel care i s-ar fi putut opune cel mai virulent. În schimb, fiind primul care avea să plece, vociferă cel mai puțin. Îi lăsă să se manifeste până când comentariile încetară de la sine. Abia atunci interveni, pentru a sublinia, inclusiv prin momentul ales, că știa ce face și putea gândi cu anticipație.

          – Nu aveți de ce vă face probleme. Călin a evitat întotdeauna să își implice echipa în colaborări externe, dar cred că suntem atât de obosiți cu toții încât avem nevoie de ajutor, chiar dacă nu am folosi acest sistem de rotație. Am vorbit deja cu Emilia Hagianu. Începând de mâine vom demara o selecție printre studenții Facultății de Comunicare și Relații Publice, cu care avem semnat un protocol în vederea efectuării practicii de specialitate. Voi aduce opt oameni, câte doi pentru fiecare dintre voi. Vom participa împreună la interviuri. O să vă alegeți echipa. Și ei vă vor ajuta.

          Iarăși, avusese dreptate. Îi văzu întâi relaxându-se, apoi își făcu efect sentimentul puterii, iluzia că vor conduce. Era conștientă că oricare dintre ei își dorea și avea dreptul să solicite propria echipă mai mult decât ea. Iar pentru început, până se vor obișnui cu ea la conducere, le va ține sub control frustrările și în acest mod.

          – Pentru moment, nu vor mai exista coordonatori de proiecte. Centralizez totul la mine. Este responsabilitatea mea să fac ceva ca să ne revenim. Iar asta include să vă redau libertatea de a fi creativi. Poate că eu nu voi mai reuși să fiu la fel, dar acum cred că e mai important pentru voi să aveți un liant de comunicare între voi și Călin, ca să vă puteți concentra pe ceea ce vouă vă place infinit mai mult decât să scrieți rapoarte. Revenim la sistemul vechi peste o lună, după ce terminăm rotația pentru concedii. Din acel moment rapoartele le vom prezenta împreună, coordonatorul de proiect și cu mine.

          Își alesese cu grijă cuvintele, astfel încât să pară că ea își asuma rolul neplăcut. În realitate, nu avea nevoie de prezența lui constantă, care să le aducă aminte mereu cum era când lucra cu ei, care să îi ajute să facă comparații între ea și el. Dacă se ajungea aici se aștepta să piardă. Nici nu trebuia, pe de altă parte, să pară că îi izola de Călin, pe care sperau, dacă își dăduse ea seama bine, să îl aibă din nou alături de ei cât mai curând.

          – Vom începe prin a reorganiza puțin sala comună ca să le facem loc studenților, astfel încât fiecare dintre echipele voastre să aibă un spațiu propriu de lucru.

          Observă efectul cuvintelor ”echipele voastre”. Era din ce în ce mai bine. Atmosfera devenise mai umană.

          Avea să împartă sala în cinci părți, dintre care patru cubicule, separate prin paravane, și un spațiu mai mare, care va fi folosit în comun.

          – Fiecare echipă se va ocupa cu prioritate de anumite cazuri, în funcție de coordonator. Cu alte cuvinte, foștii coordonatori de proiecte își vor păstra ascendentul dobândit până acum, numai că vă degrevez de sarcina de a mai scrie rapoarte de strategie.

          Pauză. Nimeni nu o privea, ca și când toți ar fi analizat dacă ceea ce spusese ea era rezonabil. Își dădu seama că deciziile ei fuseseră acceptate când Ionuț îi spuse:

          – Să te văd întâi că treci toate astea de șefu’. Până atunci, eu nu plec în niciun concediu!

          În loc de orice replică se ridică și merse la Magda. Îi ceru să îl anunțe pe Călin că dorea să îi vorbească. Secretara îl apelă, îi spuse despre Alesia, după care puse receptorul în furcă și îi comunică faptul că momentan el nu era disponibil. Pretindea că era foarte ocupat și îi programa o audiență… peste două zile. Dacă acum se întorcea la echipă și amâna totul pentru două zile, întregul avantaj de imagine pe care îl câștigase în timpul ședinței avea să fie pierdut. Se simțea sabotată din nou de jocurile lui stupide.

          – Întreabă-l dacă a citit raportul pe care i l-am trimis dimineață.

          Secretara o privi. Întâi surprinsă, apoi mustrător.

          Alesia fierbea. Îi întoarse o privire agasată.

          Magdei i se făcu milă de ea. Uneori Călin ducea lucrurile la extrem.

          – Crezi tu că e indicat să îi ceri socoteală șefului? Acum are destul de multe pe cap…

          – Iar noi suntem una dintre probleme.

          – Cum vrei.

          Îl apelă din nou și îl întrebă. Iarăși, puse receptorul în furcă.

          – A zis că nu l-a citit. Și mă roagă să nu mai fie deranjat.

          Alesia încercă să se stăpânească suficient pentru a răspunde:

          – Mulțumesc.

          Luă de pe masa secretarei un post-it și un pix, scrise câteva cuvinte și îi dădu acesteia bucata de hârtie.

          – Pune-l, te rog, la agenda de lucru a șefului.

          Magda luă bilețelul. Așteptă să plece Alesia și citi. Doar trei cuvinte, fără semnătură, fără nimic altceva: ”nu joci corect”.

          ”Fata are curaj” gândi și, astfel cum i se ceruse, intră în biroul lui și îi dădu mesajul.

          – Avem o reacție, îi comunică.

          Călin luă post-itul, citi la rândul lui și zâmbi. Îi întinse un set de foi capsate și îi spuse:

          – Mîine dimineață la prima oră te duci și i le pui pe birou.

          Magda plecă. Odată ajunsă la biroul ei, coborî ochii pe hârtii. Era raportul Alesiei, care avea deja scris, în colțul din dreapta sus, sub antet: ”Aprob”.

*

*     *

          Alesia se întoarse în birou și sună la directorul de la logistică. Dădu peste secretară, care îi spuse că era prins cu o serie de probleme urgente, așa că îi comunică prin aceasta să amâne furnizarea materialelor cerute pentru echipa ei. ”Echipa ei! Ce glumă!”

          Apoi sună la departamentul HR. Nici acolo nu reuși să ia legătura direct cu Emilia Hagianu. Nimic nu mergea cum trebuia… Secretara acesteia promise să transmită mesajul: amânarea selecției printre studenți.

          Se întoarse în sala echipei. Nu avu încotro decât să le spună adevărul… pe jumătate. Că el era ocupat și avea să o contacteze pentru a discuta despre propunerile ei.

          Trecu cu greu prin ziua de muncă. Pentru prima dată de când se angajase, nu îi făcea plăcere să se afle acolo. Nu stătu niciun minut peste program.

          În seara aceea nu a putut suporta să doarmă acasă, să fie singură. Luă câteva lucruri într-un troler micuț și deux-pieces-ul pentru a doua zi. Plecă la părinții ei.

          Tatăl ei o privi circumspect, dar nu întrebă nimic. Îi aprecie discreția. Mama ei, de cealaltă parte, nu era atât de ușor de evitat. Așa că le povesti… cel puțin în parte. Îi făcea bine să se afle în sufrageria familiei, să stea ghemuită pe canapea cu o pătură peste picioare și să se plângă de colegi, de secretare, de șoferul taxiului cu care venise până la casa părinților ei.

          – Și șeful tău ce spune? E de acord cu schema asta gândită de tine? o întrebă mama.

          – De ce să nu fie? replică tatăl ei. Ideea fetei e bună. Pericolul de la colegi vine, zic eu. Din câte spune Alesia tipul ăsta, Dimaru, pare că știe ce face.

          Tipul ăsta… Cum să vorbească despre el fără să dezvăluie absolut tot? Pe ei nu credea că îi putea minți. Auzindu-l pe tatăl ei cum se exprima când făcea referire la el, nemaifiind la serviciu unde toată lumea se învârtea în jurul lui și a dorințelor sale, chiar și a celor încă nerostite, atmosfera de normalitate din casa atât de familiară o cuprinse și pentru prima dată îi fu rușine de ce simțea pentru Călin. Situația în care se antrenase singură i se părea stupidă. Angajata cea nouă și blondă care se îndrăgostește de șeful cel frumos și puternic! Îi reveni senzația că e intoxicată cu ceva pe care o simțise la interviul pentru job, numai că acum reuși să vadă lucrurile mai clar. Când se afla în mediul de la firmă era ca sub o vrajă, își asuma poziția de satelit și începea mișcarea de rotație în jurul lui, ca toți ceilalți.

          Inspiră adânc. Simți cum o greutate i se ridică de pe suflet și, dintr-o dată, lucrurile căpătară o altă dimensiune. Nimic nu mai părea de nerezolvat. Avea să vadă ce era de făcut a doua zi. Acum era cu părinții, îl așteptau pe fratele ei să se întoarcă de la universitate și aveau să mănânce împreună mâncarea atât de gustoasă pregătită de mama ei. Fiecare avea să povestească despre el, iar ea se va lăsa legănată de nostalgia unor vremuri mai ușoare, în care Călin Dimaru încă nu exista.

          Urcă scările către fosta ei cameră, lăsată exact așa cum fusese înainte să se mute de acasă. Cum făcea de fiecare dată, se întinse pe pat și își așeză capul pe perna atât de familiară, al cărei miros o îmbia la somn. O cuprinse o ușoară senzație de frig așa că își trase peste ea pătura înflorată, încă pătată de urmele de pastă de pix din perioada facultății, când învăța noaptea în pat și adormea cu cărțile pe piept. Își dădea seama că niciun curs, niciun profesor nu ar fi putut-o pregăti pentru ce i se întâmpla acum.

          Aici, în casa părinților ei, între oamenii cu care nu trebuia să fie niciodată falsă, privind pe geam spre livada care foșnea încet în amurgul serii, simțind în nări aroma fină a florilor de iasomie și auzind prin geamul întredeschis gălăgia vrăbiilor care se aciuaseră sub streașină, se întrebă dacă nu cumva era cazul să se întoarcă acasă.

          Se mutase în apartamentul din oraș după ce fusese angajată în echipa lui Călin. Atunci nu dorise decât libertatea de a decide singură pentru ea, părându-i-se exagerat să mai trebuiască să discute despre orice decizie luată cu oameni care, deși animați doar de bune intenții, i se păreau depășiți de viața trepidantă pe care o ducea ea. Plecările ei matinale, întoarcerile acasă în toiul nopții, nevoia de a urmări în continuu posturile de știri, chiar și pe cele de bârfe mondene, stârneau mai tot timpul reacții de dezaprobare pentru că nu se odihnea destul ori pentru că ”serviciul trebuie să fie o sursă de satisfacție, e adevărat, dar nu e cazul să devină centrul vieții unei femei care odată va deveni soție și mamă”, sau pur și simplu deoarece uneori nu putea să se mai implice și în viața de familie, să fie cu mintea acolo atunci când ei povesteau scene anodine.

          Nu ar fi putut să le spună că centrul universului ei se mutase încet, încet, iar de câteva luni nu dorea să se afle decât într-un singur loc, de unde uneori, ca și acum, ar fi vrut să fugă pentru a nu se mai întoarce, dar unde, de fiecare dată, revenea mânată de implacabilul unei nevoi ce devenise mai presus de ceea ce putea ea controla. Părinții ei trăiau și lucrau într-un mediu securizant, unde totul era previzibil. Cursuri, seminarii, orele tihnite de lucru în biblioteca familiei, din când în când câte o conferință, viața obișnuită a oricărui cadru universitar, cu bârfele ei mărunte și furtunile într-un pahar cu apă. Fratele ei le călca pe urme încă de pe acum, pregătindu-și cu pasiune teza de doctorat. Era de așteptat ca după obținerea titlului de doctor să opteze tot pentru cariera universitară sau cel puțin pentru o activitate constantă în cercetare, însă ea alesese să rupă tradiția familiei și să urmeze un traseu mai sinuos.

          Dimineața părinții ei plecau împreună de acasă și își permiteau chiar luxul ca, uneori, să parcheze mașina în afara campusului universitar și să facă o plimbare matinală până la serviciu. Diminețile ei erau agitate, deschidea ambele televizoare și urmărea emisiuni în paralel, telefoanele sunau de la prima oră, avea nevoie doar să fie lăsată în pace să se compună pentru un eveniment sau altul, să imagineze scene și deznodăminte, să își pregătească reacțiile. Nu mai era timp pentru servitul cafelei în foișor sau planificarea întâlnirilor familiale din week-end, căci pentru ea sfârșitul unei săptămâni începuse să reprezinte doar cursa de a mai bifa câteva ore de somn în plus.

          În fiecare seară mama și tatăl ei insistau ca toți patru să ia împreună cina și să discute unii cu alții despre noutățile de peste zi. Când erau copii, ea și Sergiu, care era cu doar doi ani mai mare, așteptau cu nerăbdare masa de seară ca să se poată lăuda cu ce se întâmplase la școală, respectiv… Alesia zâmbi… pentru a se pârî unul pe altul, dacă vreunul făcuse vreo poznă. Pe parcursul anilor pâra copilărească se transformase în replici aluzive, dublate, în paralel, de lupta adolescentină pentru control și supremație între frați, șantajul pentru păstrarea informațiilor incriminatoare jucând, tot timpul, rolul cheie.

          Încet dar sigur hârjoneala tinerească se transformase în… Alesia zâmbi din nou… discuții despre sensul vieții, apoi, ceva mai direct, despre băieți și fete, în curând despre bărbați și femei, pentru ca în final să le fie din ce în ce mai incomode cinele în familie, unde părinții lor găseau întotdeauna, nu se știe cum, metode noi de a ghici când ceva era în neregulă în viața vreunuia dintre ei și de a obține, în final, o mărturisire. Parcă nu își dădeau seama, sau nu doreau să accepte, că cei doi copii deveniseră între timp adulți și că, oricât și-ar fi dorit cu toții, nu le mai puteau oferi soluții pentru absolut orice. Pur și simplu nu mai era posibil, iar uneori îi vedea cum tăcerea ei și a lui Sergiu îi îngrijora, simțea atmosfera apăsătoare.

          Mama ei avea tendința de a insista până primea un răspuns. Alesia ar fi vrut uneori să-i poată striga în față că viețile oamenilor nu reprezentau un subiect de bârfă la cină, că informațiile cu care intra ea în contact la firmă erau chestiuni sensibile și confidențiale. Dar a-și jigni în acest mod mama nu ar fi fost decât fățărnicie gratuită, căci știa că angoasa ei provenea, însă, din altceva. Din faptul că nu era pregătită să se audă spunând cu voce tare: ”m-am îndrăgostit de el, lupt împotriva lui cu toată ființa mea și, totuși, pe zi ce trece mă scufund din ce în ce mai tare”. Pentru că dacă ar fi spus-o ei ar fi tratat chestiunea cu seriozitate și ar fi discutat despre ce simțea ea, cum simțea și de ce, iar Alesia încă dorea să mențină iluzia că lucrurile nu ajunseseră atât de departe, că putea să lase totul în urmă oricând și să plece atunci când ar fi vrut.

          Încă dorea să poată spune că se dedică carierei ei, nu lui direct, că stă la birou pentru a-și consolida poziția și a avansa în funcție, nu pentru a-l impresiona pe el, că dorea să fie cea mai bună deoarece așa se obișnuise, nu pentru că spera să-i câștige lui aprecierea. Nu voia să accepte că exista posibilitatea să devină patetică din cauza unui bărbat care, probabil, se confruntase mult prea des cu astfel de femei. Era poate lipsit de sens, dar măcar în sufletul ei dorea să ia poziție și să rămână demnă, chiar dacă el nu avea să afle vreodată.

          Tatăl ei îi permitea iluzia de intimitate, observa tăcut și doar din când în când lăsa să se vadă că înțelegea mai mult decât i se spunea. Așa făcuse și în seara aceea, numai că de această dată nu avea să afle decât ce era ea dispusă să mărturisească. Și va trebui să se mulțumească cu atât.

          Auzi ușa de la intrare și își dădu seama că fratele ei se întorsese acasă. Coborî scările și se trezi luată pe sus și ciufulită de Sergiu, care îi aruncă câteva priviri cu subînțeles, de tipul ”mi s-a spus deja că se întâmplă ceva cu tine, dar vorbim mai încolo”. De obicei scenele de acest fel se terminau cu cei doi frați stând pe verandă și disecând evenimente și oameni până când cel care se confrunta cu problema se plictisea sau devenea atât de siropos încât ajungeau să râdă, iar situația se detensiona realmente. Acum însă, Alesia nu putea râde. Nu de ceva ce devenise parte din ea atât de mult încât uneori i se făcea frică. Cum putuse lăsa lucrurile să evolueze atât de mult?

          În fiecare noapte îi auzea vocea în minte, îi pătrunsese în suflet și rămânea acolo, în visurile ei, până dimineața. Adormea cu figura lui în fața ochilor și ducea o luptă acerbă cu ea însăși ca să nu își imagineze cum ar fi fost dacă l-ar fi avut lângă ea, cu brațele în jurul ei, vorbindu-i, șoptindu-i, rugând, dorind… obținând totul. Avusese câteva relații până atunci, dintre care în două cazuri se implicase sufletește destul de puternic. Putea afirma chiar că pe ultimul îl iubise. Se surprinse pe sine că îi privea pe toți bărbații din viața ei de până atunci la pachet, ca pe o masă amorfă, ca și când toți ar fi fost simple repetiții până la el. Trebuia să facă ceva și să își scoată prostiile din cap. Cu el nu avea decât o relație profesională, el nu era unul dintre bărbații din viața ei și, cel mai probabil, nu avea să devină vreodată.

          Pe George îl iubise cu adevărat, ce se întâmplase între ei fusese real, nu doar în imaginația ei. Se terminase abrupt, neașteptat, aproape fără vreun motiv concret și lăsase răni, dar acestea se cicatrizaseră în mare parte. Trebuia să se întoarcă în lumea reală, să se vadă pe ea însăși așa cum era de fapt, să se lase încântată de un bărbat și să o ia de la capăt. Iar asta nu avea să se întâmple dacă se închidea în firma lui câte douăsprezece ore pe zi. Trecuse aproape un an de când nu mai avusese nicio relație și poate tocmai aici era problema. Poate că nevoia ei de afecțiune o făcea să caute dragostea acolo unde nu ar fi trebuit, în loc să se concentreze pe ceva posibil și probabil.

          Se hotărî să nu lase week-endul să treacă fără a marca o ieșire cu prietenii. Îi cam neglijase în ultima vreme, iar scuza inițială, cum că era abia angajată și trebuia să se concentreze mai mult decât de obicei asupra serviciului, deja nu mai avea efect. Cum le-ar fi putut spune că ei toți nu ar fi reușit să suplinească niciodată nici măcar cinci minute din prezența lui? Elena și Bia și-ar fi dat seama destul de repede că se petrecea ceva cu ea. De multe ori când nu era la firmă cădea în reverii lungi, care îi erau la fel de necesare ca prezența lui. Își ostoia nevoia de el în minte, cu gândul mereu departe de ceilalți, mereu mai aproape de el, încercând să-l intuiască, să îl cunoască fără ca el să știe sau să îi permită. Oamenii deveniseră irelevanți, viețile lor nu mai aveau savoare, noutățile treceau pe lângă ea fără a lăsa vreo urmă, ea trăind mai mult pe interior decât împreună cu ceilalți.

          Simțea pericolul, sesiza nefirescul, o speria incapacitatea ei de a reveni la realitate, bucuria cu care se avânta în vis, își savura propria neputință și nebunie. Ca și acum, la cină, lăsa conversațiile să curgă fără a interveni, fără a-i păsa. Încerca să arate că este atentă, dar în realitate tânjea după el. Se uită la ceas. Dacă pleca acum, probabil încă l-ar mai fi prins la birou, ar fi mers în sala echipei și ar fi lucrat la proiecte, ca în fiecare seară până ar fi plecat el, simțindu-se liniștită că îl avea acolo, în camera de lângă ea, sperând la o întâlnire întâmplătoare.

          I se făcu teamă de intensitatea senzațiilor care o bântuiau și scutură fizic din cap, ca și cum asta ar fi ajutat-o să înlăture fantasmele din minte. Simțea o moleșeală sufletească, ca o boală incurabilă cu care nu putea… nu voia să lupte. Era cel mai frumos și cel mai dureros lucru pe care îl simțise vreodată. Frumos pentru că nu credea că sufletul uman fusese creat să poată îngloba atâta pasiune, dureros pentru că nevoia ei fizică era mai aproape de nefiresc decât de orice altceva.

          Privi peste masă către Sergiu cu ochi de om beat și își dădu seama că acesta povestea de Tatiana, logodnica lui, văzu liniștea celui care se știa iubit și atunci un tremur o cuprinse și începu să plângă, pentru ea, pentru tot ceea ce ea nu avea, pentru tot ce știa că nu poate obține. Se întoarseră toți spre ea, mama ei se ridică și îi puse o mână pe umăr, așteptând să o lase să o ia în brațe, iar ea începu să plângă cu sughițuri, știind că nu făcea altceva decât să se autocompătimească, enervându-se când își dădu seama de asta.

          Făcu un semn de respingere cu mâna. Nu de brațele mamei ei avea ea nevoie, ci de forța brațelor lui, de buzele lui pe…

          Ieși din cameră împleticindu-se. Urcă la etaj, scăpă repede de haine și se repezi sub duș. Apa rece o trezi ca dintr-un vis, îi făcu bine să tremure doar de frig, apoi schimbă temperatura iar contactul brusc cu fierbințeala șuvoiului de apă îi trimise ace prin tot corpul. Iarăși rece, iarăși fierbinte… începu să respire conștient, mai rar, mai potolit. Privirea i se limpezi, mintea începu să o asculte, se lăsă să alunece epuizată în cadă. Trebuia să facă efortul de a se ridica, de a merge la ai ei și de a le explica că avusese doar o ieșire nervoasă generată de stresul de la serviciu, nimic de care să își facă griji. Apoi să ia o gură din coniacul acela vechi al tatălui ei și să se roage Cerului să adoarmă cât mai repede. Căci acesta era un moment de care îi era frică în fiecare seară, de ceva timp încoace. Frica de a rămâne singură cu ea însăși.

*

*     *

          Coniacul funcționase. Alesia intră în birou la fel de nehotărâtă cu privire la ce avea să facă, așa cum fusese și în ziua precedentă, numai că măcar acum era odihnită. Refuză să se lase condusă de sentimentul de teamă, care amenința să o cuprindă din nou, și își impuse să se gândească la cea mai bună modalitate în care avea să îl abordeze. Indiferent dacă el voia sau nu, vor purta o discuție cât mai repede. Nu avea de gând să aștepte două zile.

          Înainte de toate, însă, era necesar să își verifice agenda de lucru, să stabilească ordinea priorităților pentru ziua în curs. Probabil asta făcea parte dintre atribuțiile șefului de echipă, căci încă de la intrare observase că secretara îi lăsase pe birou o mapă albastru închis, identică cu cele pe care le văzuse la toți șefii de echipă, prin care le erau trimise documentele relevante pentru ei. Mângâie mapa cu degetele, îngăduindu-și câteva secunde pentru a savura senzația produsă de atingerea pielii fine, de a se acomoda cu sentimentul de triumf al avansării în carieră, felicitându-se, pentru prima dată, pentru reușită, încercând să păstreze cât mai mult acel moment, care știa că va dispărea la primul contact cu documentele din interior, dar care acum o ajuta să se concentreze, să își dorească să reintre în luptă.

          Agendele de lucru erau, în realitate, niște mape de culori diferite, în funcție de poziția fiecăruia în firmă. A lui Călin era neagră, ale directorilor de departamente erau verzi, iar ale șefilor de echipă, albastre. Călin… ei bine, până atunci el avusese pe birou toate cele trei culori. Acele mape conțineau, ca primă filă, un program al întâlnirilor și ședințelor din ziua în curs, precum și o listă a problemelor de rezolvat de către titularul agendei. Tot în acea agendă-mapă erau puse și documentele care trebuiau citite și prelucrate, trimise de colegi, de șefi sau de cei încadrați pe alte departamente și care aveau legătură cu funcția celui vizat. Nu își imaginase că va avea și ea prea curând agenda ei… indiferent de culoare…

          Oftă, luându-și rămas bun de la senzația de bine, și deschise agenda. Înăuntru era un singur document, raportul ei către Călin, pe care era scris, în plus, doar un cuvânt: ”Aprob”, iar dedesubt era trecută data zilei… anterioare. Întâi veni ușurarea, ca și când cineva i-ar fi luat o greutate de pe inimă, apoi simți perversitatea jocului, care pentru început îi dădu un sentiment de reușită, convingerea că se ridicase la nivelul așteptat, pentru ca mai apoi să își aducă aminte de caruselul emoțional din seara precedentă, urmat de furia surdă că fusese jucată pe degete.

          – Călin Dimaru, ești detestabil! strigă ridicându-se în picioare și trântind raportul în cel mai apropiat perete. Detestabil până în măduva oaselor!

          Puse imediat mâna pe telefon și sună la HR. Trebuiau reprogramate interviurile cu studenții. Începu prin a-i explica Emiliei Hagianu că fusese o neînțelegere și urmau să organizeze selecția în cel mai scurt timp, dar aceasta îi răspunse:

          – Draga mea, m-ai indus puțin în eroare și ieri, când i-ai zis secretarei că trebuie amânată selecția. Domnul Dimaru îmi spusese încă de dimineață să mă asigur că veți forma echipele cât mai repede, iar când ai sunat tu, n-am mai înțeles nimic. L-am întrebat și mi-a confirmat că selecția se va face conform programării. La ora zece aveți primul interviu. V-am pregătit un birou la noi, la HR, dacă ești și tu de acord. Domnul Dimaru mi-a zis că tu conduci ostilitățile. Am înțeles că el nu vine, ceea ce m-a surprins puțin…

          Alesia nu o mai ascultă. Femeia avea tendința de a vorbi mult, devenind repede obositoare. Avu încă o dată sentimentul că el aranjase ca evenimentele să se desfășoare așa în mod voit, deși nu îi venea să creadă că ar fi împins lucrurile atât de departe încât să facă un joc dublu. Dădu câteva indicații, o rugă să convoace echipa pentru ora zece la HR și să le trimită CV-urile studenților, iar apoi sună la logistică.

          De data aceasta, nu mai întâmpină nicio dificultate în a discuta cu directorul, care, de altfel, o întrebă direct:

          – E vreo problemă cu echipamentele?

          Întrebarea o luă prin surprindere și nu putu să emită decât o exclamație, pe un ton întrebător:

          – V-am trimis ceea ce ați solicitat în sala comună a echipei încă de aseară. Băieții mei au intrat de dimineață de la prima oră și amenajează spațiul. Domnul Dimaru mi-a spus că totul trebuie să fie gata până la ora doisprezece. Dacă apar probleme, vă stau la dispoziție. Dar eu zic că veți fi mulțumită. V-am mai adus câteva lucruri pe lângă cele pe care mi le-ați cerut. Domnul Dimaru a apreciat că veți avea nevoie de ele.

          Încercă să formuleze un răspuns cât de cât coerent, mulțumi în grabă și ieși aproape în fugă pe ușă, repezindu-se spre lift. Acum era convinsă că se jucase cu ea, iar ea căzuse în plasă ca o școlăriță speriată. Își propuse să încerce să îi ghicească motivația mai târziu. În momentul de față, avea o echipă de condus. ”Detestabil! Groaznic! Fantastic!”, țipă în gând înainte de a se urca în lift.

*

*     *

          Zilele trecură ca o luptă continuă cu timpul. Pentru Alesia, și cu oboseala. Îl întâlneau foarte rar, mai mult din întâmplare, iar atunci le dădea senzația că aproape nu îl interesa ce făceau ei. Colegii ei nu înțelegeau ce se întâmpla, le simțea dezamăgirea și sentimentul că fuseseră abandonați. Reușise să aducă lucrurile sub control în primele două săptămâni, beneficiind, surprinzător, de un efect secundar nescontat al atitudinii lui.

          Membrii echipei avuseseră întotdeauna sentimentul mândriei că erau echipa lui, că aveau acces direct și nelimitat la el, cu prioritate față de toți ceilalți, că problemele lor erau soluționate cu precădere, chestiuni reale, care le confereau un ascendent în fața multor angajați ai firmei. Fuseseră oamenii lui, dar, dintr-o dată, retragerea bruscă a interesului și sprijinului lui Călin îi punea într-o postură cu care nu se mai confruntaseră, ceea ce determinase o coalizare a forțelor în jurul ei. O acceptau ca leader mai mult de o manieră demonstrativă, ca pentru a-i arăta lui că nu era de neînlocuit.

          Din dimineața în care deschisese pentru prima dată mapa albastră, Alesia învățase să ia fiecare atitudine a lui sub beneficiu de inventar, să o analizeze și să o disece. Nu mai credea în aparențe și era convinsă că se petrecea mai mult decât vedeau ei. Avea uneori tendința de a-i da dreptate lui Ionuț când acesta afirma că, cel mai probabil, Călin luase decizia de a se retrage din activitatea practică, iar ei deveniseră doar una dintre echipele din subordine, ca și celelalte.

          Cu toate acestea, ea putea, în același timp, să vadă modalitatea subtilă în care interesul lui față de ei se manifesta în continuare. Nu lua niciodată deciziile în locul ei, nici măcar nu îi acorda acele întrevederi de care beneficiau ceilalți șefi de echipă, cu ea comunicând mai mult prin intermediul actelor scrise, însă atunci când el aprecia că era nevoie, găsea adnotări pe marginea rapoartelor ei, care începeau prin ”poate ar trebui să iei în considerare și…”, ori ”încearcă să privești problema și în modul…”. Toate acestea o ajutau să își pună planurile în ordine, să lărgească perspectiva înainte de a lua decizii. Învățase mai mult de la el în ultimele două săptămâni, decât în cele șapte luni de când se angajase acolo.

          În următoarea perioadă adnotările ajunseră să fie din ce în ce mai rare, proiectele i se întorceau mai repede de la verificat și, spre finalul perioadei de rotație a concediilor între membrii echipei, rapoartele ei începură să conțină doar mențiunea ”aprob”.

          Trecuseră cu bine peste o perioadă extrem de grea, Alesia dându-și seama că nimeni nu se așteptase ca ea să facă față. Vedea asta în modul cum o abordau Andi Bartal și Cristian Iordache, a căror atitudine începuse să devină ceva mai deschisă, din partea lui Andi Bartal chiar amicală. Simțea o atmosferă foarte apropiată de respect atunci când deschidea ședințele echipei, iar în ultima vreme, când anunța vreo decizie, foarte des nu se mai confrunta cu niciun fel de comentariu contrar. Îndrăznea să spere că reușise să le demonstreze colegilor că puteau avea încredere în ea și în capacitatea ei de a ține lucrurile sub control. Atitudinea lui o ajuta fără ca el să fi urmărit acest lucru, deoarece lipsa lui de implicare începuse să fie privită ca un vot necondiționat de încredere. Sau, poate, exact asta urmărise?

          Nu reușise nici până atunci să înțeleagă unde dorea el să ajungă. Nu putea să discearnă dacă trebuia să ia lucrurile ca pe ceva normal, astfel cum credea Ionuț, sau să se pregătească pentru o nouă etapă a jocului. Un etern semnal de alarmă îi răsuna într-un colț al minții și îi era teamă că se relaxase mult prea repede.

          Confirmarea veni la prima ședință a echipei în efectiv complet. Trecuse o lună de când fusese numită la conducere, planul ei funcționase, iar acum toate proiectele erau abordate într-un ritm normal. Ba chiar doi dintre studenții care lucraseră cu ei în timpul stagiului de practică fuseseră păstrați, decisese Călin, pentru o colaborare part-time pentru următoarele șase luni.

          Începu ședința mulțumindu-le pentru înțelegerea pe care i-o arătaseră și modalitatea profesionistă în care înțeleseseră să se comporte în decursul perioadei care tocmai se încheiase. Nu fusese chiar așa, dar știa că asta aveau nevoie să audă. Savură liniștea care se lăsase în sală când începuse ea să vorbească, precum și atenția cu care o urmăreau. În sinea ei, răsuflă ușurată și se hotărî să treacă la etapa următoare. Își pregătise un discurs atent construit, interactiv, prin care să pară că nu le comunica niște decizii deja luate în ceea ce privea organizarea activității lor viitoare, ci să îi conducă, ușor, către concluziile ei.

          Aproape că vedea finalul ședinței desfășurându-se în modalitatea gândită de ea, coborî ochii spre notițele pe care și le pregătise, pentru a verifica dacă rămăsese vreun subiect nediscutat, când brusc simți că pierduse atenția tuturor și se stârni rumoare. Ridică privirea puțin iritată și își dădu seama că toți se uitau înspre ușa către care ea stătea cu spatele. Se întoarse la rândul ei, pregătită să dea o replică din care să rezulte că nu îi conveneau întreruperile de acel tip, indiferent cine ar fi fost persoana care intrase.

          Călin așteptase ca ea să termine fraza pentru a putea vorbi, la rândul lui. Alesia nu mai termină, căci cuvintele i se topiră în aer, iar semnalul de alarmă răsună din nou, mai puternic. Salută cu un ton aproape plictisit, dar ei i se păru, doar pentru o secundă, că prin ochii lui trecuse o undă de nostalgie când îi privise. Rămase în ușă, nu intră și nu se așeză. Mătură sala cu o privire tehnică, uitându-se la lucruri, nu la oameni și le spuse:

          – De luni vă mutați în altă sală, la nivelul doi. Sala asta redevine cameră de consiliu.

          Ionuț reacționă primul:

          – De lunea asta? Dar… sefu… azi e vineri!

          – Dacă ați fi puțin mai ordonați, n-am avea problema asta. Veți elibera sala în această seară.

          Alesia își dădu seama că toți se simțeau la fel, repudiați, căzuți în dizgrație, când se așteptau ca el să fie, dacă nu mulțumit, măcar lipsit de ostilitate. Ionuț dădu, din nou, glas nemulțumirii tuturor:

          – Călin, noi aici lucrăm de când s-a format echipa!

          Observă că nu îi mai spusese ”șefu”, ci doar simplu, pe  nume, ca o provocare. Probabil Călin sesizase și el asta, căci strânse ușor din maxilare înainte de a răspunde:

          – Voi foloseați această sală pentru că erați echipa mea. Iar mie îmi era mai comod să vă am la același nivel cu biroul meu, nu din alte considerente. Eram dispus să tolerez foiala din acest birou pentru că eu vă coordonam, dar acum nu mai este cazul. Acum sunteți echipa Alesiei.

          Mersese prea departe. Îi jignise pe toți, iar după tot zbuciumul din ultima vreme, asta fusese picătura care umpluse paharul: ideea că în tot acest timp ei nu au fost decât tolerați pentru a-i fi lui mai ușor. Reacția lui Ionuț fu aprobată, tacit, de toți, când rosti pe un ton ostil:

          – Bine, domnule Dimaru, se face!

          Alesia se încordă, în așteptarea replicii prin care Călin avea să tranșeze discuția și să înăbușe ferm mica lor revoltă spontană. În loc de asta, el se întoarse pe călcâie și părăsi camera, lăsându-i tăcuți și… da, triști. Reacția asta nu îi stătea în fire, nu îl reprezenta pe Călin. Alesia se întrebă dacă fusese singura care văzuse că lui nu îi făcuse plăcere să îi abordeze așa. Sau, poate, era subiectivă și din acest motiv încerca să îi îndulcească caracterul, să îi găsească scuze?

          Oricum ar fi fost, se impunea să aducă situația sub control. El era, până una alta, director de departament și nu doar atât, ba chiar director al unei întregi zone de țară, acționar în firmă, membru în consiliul director de la Sediul central, succesorul directorului general, iar ea, ca șef de echipă, se afla în subordinea lui directă. Avea nevoie să poată coopera cu el, dacă voia să aibă vreun viitor în firmă, iar o echipă ostilă nu o ajuta deloc. De fapt… în realitate… ea îl iertase imediat după ce terminase de rostit cuvintele, pentru ea nu conta ce spusese el. În sufletul ei, durerea provocată de ceea ce simțea pentru Călin și rămânea perpetuu nesatisfăcut era atât de puternică, încât acele replici aproape că trecuseră fără să le ia în considerare.

          Oamenii se ridicară cu lehamite de pe scaune. Reacția era aproape un reflex. Așa făceau de fiecare dată când el părăsea sala, la finalul unei sedințe. Numai că acum ea decidea când se terminau discuțiile. Faptul că el comunicase ce avea de spus și plecase, nu însemna că ea nu mai avea nimic să le zică.

          – Nu țin minte să fi stabilit că am încheiat ședința.

          Sunase mai dur decât voise. Ar fi trebuit să își aleagă mai bine atât tonul, cât și cuvintele. Dacă se întorceau acum împotriva ei, avea să plătească și pentru ceea ce le spusese el. Surprinzător, însă, ei nu făcură decât să se așeze la loc, așteptând. Abia atunci, ca într-o străfulgerare de luciditate, Alesia își dădu seama care fuseseră ultimele lui cuvinte înainte să iasă: ”Acum sunteți echipa Alesiei”, și că, de fapt, abia acum fusese ea cu adevărat avansată în funcție, că, în realitate, acela fusese momentul în care el decisese să renunțe la echipă în favoarea ei. Îi rupsese de el printr-un gest simbolic și definitiv, nu repudiindu-i, ci făcând trecerea, predând autoritatea.

          Deși niciunul dintre ei nu realiza asta la nivel conștient, toți reacționau cum, de altfel, le indicase el. Așteptau ca șeful de echipă să le stabilească sarcinile. Începu prin a face o mustrare. Dacă trecea și de acest moment, dacă îi forța să conștientizeze și ei ceea ce ea deja știa și să accepte, putea merge mai departe:

          – Ionuț, încercăm ca, pe viitor, să evităm astfel de reacții copilărești față de omul care ne plătește tuturor salariile? Dacă aveți ceva de transmis, o faceți prin mine.

          O fracțiune de secundă i se tăie respirația, așteptând.

          – Cum spui tu… hm… șefa!

          Se așteptase la tonul ironic, dar nu și la apelativul din final. Din cele două reacții posibile, o alese pe cea din urmă, pentru a detensiona situația. Râse. Dădu expresiei feței o notă autoironică și răspunse:

          – Și-ar fi bine să nu uitați asta, pentru că de acum înainte șuturile în fund am să mi le iau eu. Iar dacă eu am să pățesc asta din cauza voastră, nu am să fiu foarte simpatică.

          Încă nu reacționau. Râse din nou, accentuând ideea pentru a-i determina să îi adopte atitudinea:

          – Se numește spirit de conservare. Deși mi l-am înăbușit de multe ori de când m-am angajat aici, rămâne unul dintre instinctele primare și nu îl pot anihila de tot!

          Zâmbiră și ei, mai mult din eleganță, dar înghițiseră ideea. Alesia simți că venise momentul să închidă cercul, se îndreptă în scaun, îi privi cu hotărâre și abordă pentru prima dată în viața ei acel ton de dispoziție pe care îl auzise la mulți alții înaintea ei, dar pe care nu se vedea prea curând îndreptățită să și-l însușească. Tonul omului care decidea, care avea nu doar puterea de a impune, ci și de a sancționa:

          – Monica, arhivează documentele care încă nu sunt atașate dosarelor, mă refer doar la cazurile finalizate. Ciprian, rearanjează arhiva, nu pe ani, ca până acum, ci pe tipuri de cazuistică – mărci și marketing, strategii și scandaluri politice, viață privată etc -, dar în cadrul categoriilor păstrează ordinea cronologică. Ionuț: dosarele în lucru, strângi și arhivezi tot ce ține de fiecare, separat, le muți în sala cea nouă și reorganizezi materialele, fiecare caz pe o masă separată, nu mai vreau să văd busculada de aici. Alin, ai grijă de partea tehnică, am să mă asigur că ai tot sprijinul de la logistică, fă să funcționeze faxuri, videoproiectoare, xeroxuri, calculatoare, tablete, prelungitoare, totul. Îți alegi o parte din sală și le așezi de o manieră coerentă, astfel încât fiecare dintre noi să avem acces facil la ele. Eu mă duc să văd exact unde suntem mutați și de ce mai avem nevoie. Orice apare, mă sunați. Întrebări?

          Văzu că îi surprinsese, dar niciunul nu spuse nimic. Nu făcură decât să se ridice și să privească în jur, în mod evident întrebându-se de unde să înceapă. Zâmbi în sinea ei:

          – Dar pentru început, cred că toți avem nevoie de o pauză de țigară, nu?

*

*     *

          Călin lăsase în mod intenționat ușa întredeschisă la sală. Stătea în anticameră și, aparent, își făcea de lucru răsfoind niște adrese de pe biroul Magdei, pe care o trimisese dinainte să rezolve diverse chestiuni prin alte birouri. Avea nevoie să le audă reacțiile. Faptul că Alesia hotărâse să îl aducă la ordine pe Ionuț, deși i-ar fi fost mult mai simplu să nu intervină, îl surprinse. Nu se așteptase la o astfel de manifestare de loialitate, mai ales că Alesia se expusese și riscase, când ar fi fost preferabil pentru ea și mult mai simplu să și-i apropie arătându-le că empatizează cu ei. Dovedise încă o dată putere de caracter.

          Dacă n-ar fi fost atât de neexperimentată, poate că ar fi intrat în cursa pentru funcția de director de departament. Avea calitățile native necesare, iar lui îi stârnea încrederea nu doar prin faptul că dovedise că se putea descurca, odată aruncată în foc, dar inclusiv prin gesturi mărunte de acest tip. Fata merita ca pe viitor să o ia în considerare pentru sarcini ceva mai complexe. Avea fler managerial mai mult decât Ionuț și Monica la un loc, iar dacă el avea grijă să o învețe acele lucruri pe care nu le putea descoperi singură, tenacitatea ei ar fi făcut restul. După ce va alege directorul de departament, o va lăsa șef de echipă. Dacă nu avea să dea chix în următoarele două-trei luni… Ceea ce îl surprindea era cum membrii vechi ai echipei, între care inclusiv cei doi potențiali directori ai lui, acceptaseră conducerea ei fără să crâcnească prea convingător. Iar asta, din nefericire, era vestea proastă.

          Auzise suficient. Lăsă hârtiile pe masă și se reîntoarse în biroul lui. Trebuia să analizeze planurile de modificare a sălii de alături, actuala cameră de consiliu. Avea să fie amenajată pentru viitorul director al departamentului pentru organizare de evenimente, iar sala în care lucra acum echipa lui… fosta lui echipă, avea să își reia funcția de sală de consiliu. Privi, aproape cu tristețe, spre spațiul gol lăsat de bibliorafturile pe care i le trimisese Alesiei cu o lună în urmă. Încă nu se decisese cu ce să le înlocuiască. Știa că, în curând, golul avea să se mărească, când va preda succesorului său documentele departamentului.

          Încă o dată, simți impulsul de a renunța la schimbare, de a-și relua locul alături de echipă, acolo unde fusese atâția ani, unde se simțea mai în largul lui decât în spatele biroului de nuc. Nu îi plăcuse niciodată biroul acela.

          Cel mai mult îl irita că nu putuse face trecerea firesc, dându-le șeful de echipă pe care l-ar fi acceptat de la început, după ce i-ar fi consultat în prealabil, sau dizolvând echipa și oferindu-le, la fiecare, câte o echipă proprie, așa cum meritau. Avusese nevoie de tot acest joc pentru a descoperi care dintre ei se impunea firesc ca leader, pentru ca în final, dezamăgit, să se vadă nevoit să aleagă tot el. Numise șeful de echipă dintr-un impuls stupid, iar apoi sperând că va vedea cine va prelua conducerea de la sine, atunci când Alesia avea să dea greș. Numai că ea nu greșise, ba din contra, iar ei fuseseră orbiți de resentimente prea mult pentru a mai reacționa și altfel.

          De cealaltă parte, nu putuse să îi lase pe mâna unei începătoare, fără a o învăța ce avea de făcut. În mod normal, cu noul șef al echipei ar fi petrecut ore întregi în ședință, explicându-i, arătându-i. Dacă ar fi făcut la fel cu Alesia, ar fi părut că o impune artificial, ar fi distrus cadrul, pe care îl crease cu atâta grijă, în care trebuia să se manifeste leaderul de facto, cel care ar fi venit să o uzurpe pe Alesia. Atunci a ales să o conducă din umbră, mizând că va dori funcția suficient de mult încât să nu îl dea de gol, chiar dacă i-ar fi intuit strategia. În schimb, nu se așteptase ca tocmai ea să îi răspundă printr-un joc identic, să facă în așa fel încât să îi izoleze de el, eliminând coordonatorii de proiect, să îi dejoace planurile prin înlăturarea concurenței, trimițându-i, pe rând, în concediu, într-o perioadă de maximă încărcătură emoțională. S-ar fi putut opune ideii cu concediile prin rotație, dar nu își putuse permite riscul ca oamenii să nu mai poată lucra la parametrii de calitate necesari din cauza oboselii, iar sistemul gândit de ea fusese, într-adevăr, singurul viabil.

          Devenise, de asemenea, vital, pe parcurs, ca el să mențină coeziunea grupului prin păstrarea unei structuri de subordonare funcționale, atunci când fusese evident că nici Ionuț, nici Monica nu aveau să își asume rolul de șef de echipă. Și pentru că nu mai putea da înapoi, iar Alesia, cel puțin pentru moment, trebuia să rămână în funcție, nu găsise altă metodă de a o impune decât determinându-i pe ei să o accepte ca și modalitate de a se revolta împotriva atitudinii lui.

          Mizase pe Ionuț în primul rând, pe Monica doar în secundar, că îl vor ajuta să facă o alegere rapidă. Contrar tuturor așteptărilor, decizia îi fusese întârziată tocmai prin reacțiile celor doi, singura care se ridicase la nivelul dorit, ba chiar îl depășise cu mult, fiind persoana cea mai improbabilă dintre toți: Alesia. Călin se întreba dacă nu cumva eroarea provenea de la el, când stabilise care erau candidații la promovare. Poate că îi judecase greșit și lista ar fi trebuit să fie alcătuită din alte nume, probabil și ale unora dintre ceilalți șefi de echipă. Acum era deja prea târziu ca să mai schimbe strategia, dar opțiunile lui se împuținau vizibil.

          Pe Ionuț aproape că îl tăiase de pe listă astăzi, îl mai ținea în joc doar din nostalgie pentru colaborarea trecută. Ostilitatea fățișă, arătată când anunțase că îi mută în altă sală, îi demonstrase că acesta nu putea trece peste orgoliul de care era mânat. Sperase ca, în timp, să îl învețe cum să mascheze o trăsătură de caracter care le era proprie nu doar lui Ionuț, dar și lui însuși, ori lui Andi sau Jordash. Dar a avea un element necontrolat în consiliul de administrație, pe care nu știa dacă avea să-l mai poată forma vreodată, nu era deloc o opțiune atrăgătoare. Finețea de a lăsa evenimentele să curgă, de a alege confruntările între patru ochi cu prioritate, de a spune lucrurilor pe nume doar în particular, de asta avea el nevoie, căci de multe ori, după afișarea ordinii de zi a unei ședințe a consiliului, deciziile se luau înainte de a se întruni propriu-zis, prin negocieri directe, în doi sau în trei. Opoziția deschisă a lui Ionuț, incapacitatea acestuia de a intui că în spatele atitudinii sale era mai mult decât arăta la prima vedere, deși lucrau de atâția ani împreună și, până acum, ar fi trebuit să-l cunoască destul de bine, încât să își dea seama că ceea ce se întâmpla nu era firesc, îl descalificaseră pe acesta aproape definitiv.

          Pe Monica o privise întotdeauna mai mult ca pe o soluție de avarie. Își punea problema de a renunța complet și la ea, din cauza lipsei ei de reacție la aproape orice. Îi era frică, se vedea limpede, nu își dădea seama dacă de el personal sau de asumarea responsabilității, dar începea să creadă că la ea totul era fațadă, fără putere de caracter. Acceptă să se gândească la Alin ca la un potențial director de departament, însă renunță imediat. Prea lua totul în glumă, de multe ori se dovedise a fi zăpăcit, nu se putea concentra dacă întâmpina dificultăți în viața personală, deși uneori avea sclipiri salvatoare. Mai rămăsese Ciprian, ca ultimă opțiune. Măcar să promoveze pe cineva pe care l-ar fi putut controla, pe cineva docil, obișnuit să asculte. Dar intuiția îi spunea că tocmai de acolo puteau veni cele mai mari probleme, că omul vedea multe, gândea și mai multe și spunea, nu degeaba, prea puțin din toate. Nu putea miza pe loialitatea lui. Chiar dacă n-ar fi fost acest sentiment al lui, până la urmă complet nesusținut faptic, ideea nu era să numească un director de departament pentru a conduce tot el, deși tentația era extrem de puternică.

          Își dădu seama că nu mai rămăsese nimeni… Ba nu, mai era Alesia. Imposibil. Prea tânără, fără experiență nu doar în firmă, ci în general. Aproape că fu tentat să o ia în considerare, se și vedea învățând-o cum să treacă peste toate, la început, iar acum știa că ar fi prins lucrurile din zbor foarte repede. Demonstrase în repetate rânduri că putea lucra cu el de la egal la egal, nu îi era teamă să i se opună, să își asume propriile decizii. Însă pur și simplu nu se putea. Nu ar fi avut niciun fel de autoritate în consiliu. Era adevărat că, deși inițial se opuseseră, Andi și Jordash ajunseseră mai nou să îi dea dreptate că o promovase șef de echipă. Ceea ce nu știau era că el abia astăzi se rupsese de ei, că relocarea lor fusese modalitatea lui de a-și lua rămas bun, că asta fusese necesar pentru a nu fi tentat, mereu, să intervină.

          Avea nevoie de un concediu, deși nu întrezărea o oportunitate reală în acest sens cel puțin pentru câteva luni, până când noul director de departament își intra în mână. Telefonul zbârnâi ușor, anunțându-l că primise un sms. Probabil era, iarăși, Ioana. De ce nu înțelegea că se terminase? Chiar nu putea, acum, să mai fie și gentleman și să explice frumos, fără să jignească. Îi refuzase constant avansurile timp de o lună, încă de când îi veniseră ideile acelea că era timpul să se mute împreună. Pentru ce, se întreba el, ca să aibă cui da socoteală când rămânea peste program la serviciu? Trecea noaptea mai frumos dacă îl aștepta cu mâncarea caldă acasă? Nu de mâncare caldă avea el nevoie…

          Făcuse greșeala aceea cu Raluca, dar măcar Raluca era poveste veche, care revenea în viața lui meteoric, ca o amintire a vremurilor de altă dată, când fetele erau vrăjite doar de ochii lui negri și de faptul că știa să se bată, nu de bani sau de poziția socială. I-ar fi plăcut dacă Raluca ar fi fost în țară. Poate că în improbabilul și îndepărtatul concediu pe care și-l va lua îi va face el, de această dată, o vizită. Parisul era, de altfel, orașul amorului.

          Magda intră și îi puse pe birou un teanc impresionant de documente pe care, evident, trebuia să le citească până pleca acasă. Se anunța a fi iarăși o seară lungă. Îi spuse secretarei că poate merge acasă. Nu avea sens să o rețină peste program, oricum nu mai avea cu ce să-l ajute.

          Îi reveni în minte chipul Ralucăi și o plimbare pe care o făcuseră ei de mână pe malurile Senei, în capitala dragostei. Nici de dragoste nu prea simțea nevoia. Dragostea complica lucrurile. De aceea ajunsese, într-o perioadă, să prefere să aibă relații cu femei măritate. Măcar acestea fugeau, ca și el, de complicații, pentru că le aveau destul pe ale lor. Asta până când și-a dat seama că provoca divorțuri în lanț, tot el rămânând, la final, cu responsabilitatea de a lipi la loc inimile rupte și, de cele mai multe ori, acuzat de chiar femeile respective că le distrusese căsnicia.

          Începu să sorteze documentele în ordinea urgenței și făcu eforturi să se concentreze, deși îi era lehamite de toate.

          De aceea prefera uneori să rămână doar la nivelul aventurilor trecătoare, atunci când lucrurile la firmă se precipitau, ca acum, deși se simțea obosit să tot repete dansul cuceririi de fiecare dată, chiar dacă întregul proces presupunea, de cele mai multe ori, și câte o distracție pe cinste. Iar Andi și Jordash erau buni parteneri de distracție. Alte dăți, însă, o femeie deja cucerită era mai comodă, trecea mai repede la fapte, iar el se putea relaxa mai eficient. Ar fi vrut să îi poată răspunde Ioanei, ca altă dată, să o întălnească și să se lase învăluit de senzualitatea ei debordantă, numai că știa exact ce va urma dacă o va face. Nu imediat, dar curând… Iluzia că lucrurile aveau să se schimbe. Nu se simțea în stare să își complice singur existența și să repete dansul acesta din nou.

          Realiză că jumătate din ce avea de parcurs erau rapoarte de la oamenii din departamentul lui. Începea să vadă, dincolo de orice incertitudine, avantajul de a numi un alt director de departament care, poate, l-ar fi ajutat să reducă numărul de ore petrecute la birou la o sumă decentă… maxim douăsprezece ceasuri pe zi i se părea, acum când se afla în fața a câteva sute de pagini ce așteptau să fie citite, un deziderat utopic.

          Își aminti de ultimul concediu și de cele două nemțoaice blonde din Creta. Se chinuise să aleagă pe una dintre ele timp de trei zile, pentru ca la final să realizeze că nu era cazul. Poate, totuși, nu va merge la Paris, ci va opta pentru o scurtă excursie în Creta. Cine știe dacă nu va întâlni din nou două nemțoaice… Rânji în sinea lui. În fond, naționalitatea îl interesa prea puțin. Înțelegea cuvântul ”da” indiferent de limbă.

          Auzi o bătaie în ușă. Răspunse fără chef. Cine și ce mai dorea?

          Alesia își dădu seama de la prima privire că nu era tocmai în apele lui. Nu că ar fi putut citi, realmente, ceva pe chipul său, dar emana o stare negativă.

          – Pot reveni…

          – Nu e cazul. Intră.

          Cum își dăduse seama că nu avea chef de ea? Cum reușea, de fiecare dată, să îl citească? Trebuia odată să își ia puțin timp, să o zăpăcească de cap și să afle cum făcea, ca să știe să nu mai repete greșeala.

          ”Grijă, Călin! Pe Alesia nu avem voie să o zăpăcim de cap! Cu ea trebuie să discutăm și atât…”

          – S-a întâmplat ceva?

          – Voiam să te anunț că am eliberat sala.

          – Ce model de eficiență, domnișoară Filip! începu el ușor ironic. Nu au trecut decât…

          – Patru ore, îi continuă ea ideea.

          – Bine. Mulțumesc!

          O văzuse că era la limită. Cum nici el nu se simțea tocmai în stare să fie subtil, încheiase conversația înainte să își manifeste el iritarea.

          – Și eu mulțumesc! continuă ea.

          La asta nu se aștepta.

          – Pentru?

          – Încredere. Îți stă în fire să controlezi totul, te simți bine să fii în mijlocul evenimentelor și am văzut cât de mult te incită jocul de-a v-ați ascuns cu presa, cu clienții, cu publicul țintă… chiar și cu noi, dacă îmi permiți să fiu sinceră până la capăt. Imi închipui că nu ți-a fost ușor să renunți la ei.

          Femeia avea un fir direct spre mintea lui? Ce era cu discursul acela?

          – Nu înțeleg ce vrei să spui… încercă el să mai tragă de timp.

          – Ba eu cred că înțelegi. Al doilea motiv pentru care am venit acum este să îți mulțumesc că m-ai ales pe  mine. Ca șef de echipă, vreau să spun.

          – Ești tardivă. Aceste mulțumiri își aveau locul, mai degrabă, acum vreo lună, dacă nu mă înșel…

          – Niciunul dintre noi nu se înșeală. Poate că ar trebui să renunțăm la a încerca să o mai facem, pe viitor. Reciprocitatea de acest tip poate fi dăunătoare.

          Fiecare replică însemna o nouă provocare. ”Nu pot comenta, Alesia, las-o baltă!”.

          – Sper să mă ridic la nivelul așteptărilor, continuă ea.

          – Deja te-ai ridicat.

          Surpriză. Văzuse pe fața ei în sfârșit un sentiment nedisimulat, netrecut prin filtrele acelea infinite ale autocontrolului. Încercă să o abordeze așa cum Alesia făcea cu el de fiecare dată, vorbindu-i fără ca ea să fi spus nimic, reacționând la conversația pe care ea o continuase fără cuvinte:

          – Nu fac decât să îți îndeplinesc dorința adineaori exprimată, îi spuse el aproape amical.

          Alesia zâmbi.

          – De acum vom comunica, sau ne vom juca în continuare de-a șoarecele și pisica?

          Încercase să o combată cu armele ei doar pentru o secundă și uite ce se întâmpla. Un nou atac.

          – Alesia, nu înțeleg nimic din ce spui.

          Mai bine de atât nu îi era permis, pentru moment, să reacționeze.

          – Bine. Cum vrei tu.

          Se întoarse să plece. Rămase cu spatele la el și cu mâna pe clanță când rosti:

          – Din totdeauna am sperat că mentorul meu va fi un bătrânel simpatic, care se va comporta cu mine ca și un tată. Merge și înalt, brunet, cu ochii negri. Merge și puțin ostil. Cât timp persoana în cauză este dispusă să mă ajute atunci când cer ajutorul. Sunt suficient de orgolioasă ca să îl cer numai când am disperată nevoie. Cu atât mai mult, îți mulțumesc pentru acel ajutor pe care mi l-ai dat din proprie inițiativă, pe parcursul lunii care a trecut!

          Spera ca el să nu fi auzit decât cuvintele, nu și tremurul din vocea ei. Își spuse că astfel de lucruri nu ar fi trebuit zise stând cu spatele și că ar fi trebuit să învețe odată și odată să se descurce cu el… în prezența lui. Nu ar fi putut să îi zică toate acestea privindu-l. Își luase inima în dinți și rostise frazele, pentru că de aceea venise, dar acum că terminase ceea ce avusese să îi spună, nu mai era la fel de convinsă că fusese o idee bună. În schimb, își dădu seama că el zâmbea atunci când îi răspunse:

continuarea

          – Să știi că bătrâneii simpatici rareori se comportă ca un tată. De cele mai multe ori, noi ăștia, înalți, bruneți și cu ochii negri, măcar suntem sinceri și nu ne ascundem după praful vârstei.

          Rămase cu spatele. De ce se băgase singură pe un teren minat?

          – Acuma serios, Alesia, sper că știi că poți oricând veni la mine. Ăsta e rolul meu.

          Deși ideea de mentor nu îi displăcea… Nu mai era un pericol să facă pace cu ea. Ce avea să urmeze nu mai avea nicio legătură cu ea. Avea să o lase la conducerea echipei, iar pentru asta era nevoie să normalizeze relațiile de colaborare.

          – În ultima vreme m-ai făcut să mă îndoiesc de asta…

          În sfărșit se întoarse cu fața la el, când Călin tocmai era pe punctul de a-i cere expres să o facă. Îi văzu ochii roșii, oboseala, urmele stresului și a nesiguranței din ultima perioadă, dar mai ales sfârșeala din gesturi, efortul de a sta ferm pe picioare. Știa că ea nu era nici pe departe atât de indiferentă pe cât dorise să pară, dar abia acum își dădu seama că o dusese dincolo de limite și înapoi pentru un deziderat care nu o privea pe ea, realizând că Alesia reușise, prin modul în care se comportase într-o încercare care nu era a ei, să îi câștige respectul și aprecierea. Nu îi spuse asta direct, ci preferă să o întrebe:

          – De ce nu îți iei câteva zile de pauză?

          Alesia pufni în fața paradoxului.

          – Să treacă relocarea asta și mai vedem.

          Dacă ar fi știut, ar fi amânat mutarea echipei o săptămână, ar fi lăsat-o să respire puțin. Acum, îi dădu dreptate în sinea lui, era prea târziu. Făcu doi pași spre ea, nici el nu știu de ce, dintr-o pornire inexplicabilă, dar se opri la timp și îi spuse, încercând să dea tonului vocii o căldură care ei să îi inspire încrederea că nu făcea promisiuni deșarte:

          – Oricând ai nevoie, sunt aici.

          Doar cinci cuvinte. În doar cinci cuvinte îi răspunsese la întrebarea care o bântuia de opt luni. Așa era vocea lui când exprima un sentiment cald, învăluitoare, protectoare. Golul din stomac o făcu aproape să prefere răceala și ironia cu care se obișnuise. Dacă ar fi auzit prea des acele inflexiuni, nu știa cât s-ar mai fi putut controla și, cât de curând, ar fi ajuns să facă sau să zică ceva nepermis.

          – Mulțumesc! Am să-ți aduc aminte de ce ai zis acum… asta în caz că ai să mai uiți din când în când…

          Încercă să-și facă vocea să sune firesc. Ceva îi scăpă, însă, de sub control, pentru că îl văzu privind-o dintr-o dată mai atent. Se sperie că trădase prea mult și vru să fugă din fața acelei priviri care o scana.

          Călin înghiți reproșul, la care, de altfel, nu se așteptase. Deși, parcă nu reproș auzise în vocea ei, ci mai mult o undă de oboseală, poate puțină vulnerabilitate… firească, la o adică. Și el se simțea terminat. Week-endul acela avea să stea departe de birou.

          – Nu ai de ce să-mi mulțumești. Și da, te rog să îmi aduci aminte, dacă vreodată am să uit.

          Același timbru cald. Ochii o usturară și simți lacrimile adunându-i-se în spatele genelor. Lacrimi de ușurare, de capitulare. După atâta zbucium, în doar câteva secunde, reușise să o facă să uite de tot calvarul, de toate deciziile luate în sufrageria părinților ei, o readusese lângă el, o legase din nou cu acele cătușe invizibile, la care nu existau chei eliberatoare. Auzise în vocea lui tot ce sperase și chiar mai mult.

          – Weekend ușor! îi ură, dorind să plece înainte de a pierde lupta cu lacrimile.

          – Nu și de data asta. Week-endul ăsta încui biroul și arunc cheia. Poate că ar trebui să faci și tu la fel.

          Dacă el nu avea să fie acolo, nici ea nu mai avea de ce să revină.

          – Categoric. Asta dacă nu se trezește vreun domn politician sau vreo tânără vedetă că nu au ce face pe acasă și decid să ne dea de muncă suplimentar…

          – Hai să mai lăsăm și echipa de permanență să se ocupe de treburile astea!

          – Cine e week-endul ăsta?

          Întrebarea îl surprinse. Era prima dată când un membru al unei echipe punea o astfel de întrebare. De obicei, genul acela de interes îl arătau directorii de departamente. Șefii de echipă se interesau de problemă doar când se făceau schimburi între turele de permanență. Iar în ceea ce privea echipa lui… echipa Alesiei, nu era cazul. Ei niciodată nu făceau de permanență. Pentru că ei erau mereu convocați când avea el nevoie, ceea ce se întâmpla destul de des.

          Nu dorea să schimbe sistemul, chiar dacă acum nu mai erau oamenii lui. Pentru că în viitorul apropiat avea alte planuri pentru ei. Nu știa încă exact pe care urma să îl pună în aplicare, dar în niciun caz nu avea să le repartizeze activități standard. Jocul nu se încheiase.

          De fapt, Alesia nu întrebase dacă echipa ei… cât de greu îi venea să gândească în acești termeni!… avea să fie repartizată pe ture de permanență, ci pur și simplu o interesa să afle cine asigura monitorizarea evenimentelor de presă în acel weekend. Cu atât mai neobișnuit…

          – Cred că echipa trei de la relații cu presa, răspunse el curios să vadă ce urmărea ea cu discuția aceea.

          – Îhm.

          Doar atât, ”îhm”?

          – De ce vrei să știi?

          – Nu am un motiv anume. Eram doar curioasă.

          Se uită câteva secunde în gol.

          – Noi de ce nu am făcut niciodată de permanență?

          – Pentru că voi erați ai mei.

          Deși el se referea la raporturile lor profesionale, pe Alesia o duru acel timp trecut din exprimarea lui.

          – Și acum?

          Întrebarea ei ar fi fost, de fapt și dacă ar fi putut să o exprime ca atare, dacă acum, că nu mai erau ai lui, ci ai ei, mai însemnau ceva special pentru el.

          – Cred că meritați să aveți măcar un avantaj pentru faptul că sunteți cea mai solicitată echipă de PR din țară, nu? Dacă vă vor lua alții locul, veți ști pentru că vă voi programa pentru serviciul de permanență.

          – Asta s-o crezi tu!

          Zâmbiră amândoi, de provocarea aruncată de el, de modul cum ridicase ea mănușa. Alesia se întoarse din nou să plece, dar se opri iarăși, înainte de a deschide ușa, întorcându-se din drum.

          – Echipa trei de la presă e a lui Georgescu, nu?

          – Da.

          – Bine, spuse ea strângând puțin din buze și dădu să iasă.

          Călin realiză că în mintea ei se petrecea categoric ceva, așa că mai făcu doi pași spre ea și relansă discuția:

          – Alesia, ”îhm” și ”bine” nu sunt tocmai un feed-back coerent…

          – Mă scuzi, ai dreptate, zise ea și râse amuzată de propriile reacții. Mă gândeam că cineva ar trebui să monitorizeze și pentru noi, week-endul ăsta, ce mai apare în presă referitor la cazul de la Bacău, cel cu contractele de achiziție publică. Sursele noastre spun că procurorii se pregătesc de arestări. Clientul devine din ce în ce mai nervos. Dacă scandalul izbucnește în weekend, să știi că am să te aduc înapoi la birou, iar dacă nu ai să-ți găsești cheia, ți-o dau pe cea de la biroul meu. Să nu te aud că nu ai toate facilitățile!

          Râseră din nou. Alesia se încruntă însă, apoi, și mormăi mai mult pentru sine, ca și când ar fi gândit cu voce tare:

          – Dar pentru asta, va trebui să aflu și eu în timp util…

          – Iarăși, nu mă ajuți să te înțeleg…

          O văzu că ezita, așa că insistă:

          – Alesia?

          Chiar spera să nu o preseze să îi răspundă. Nu era treaba ei să formuleze aprecieri la adresa altor echipe, mai ales din alte departamente. Sigur că avea păreri personale, dar asta nu însemna că era cazul să le și exprime. I-ar fi fost foarte comod să îi spună că pur și simplu nu avea nimic de comentat, dar cum nu îi plăcea deloc să mintă, fie și pentru că invariabil ajungea să uite ce spusese și se încurca în propriile minciuni, alese o altă modalitate de a evita să răspundă:

          – Nu e locul meu să emit judecăți de valoare. Iar în această notă de nepăsare sublimă, îți doresc un weekend plăcut! încercă ea să pună capăt discuției, poate puțin abrupt dar, spera, eficient.

          Călin se surprinse gândind că directorii de departamente trebuiau să manifeste un interes deosebit pentru tot ce se petrecea în firmă, nu doar pentru echipele din subordinea lor, cu atât mai mult cu cât ei decideau asupra colaborărilor interdepartamentale, iar asta presupunea să își formeze o opinie despre fiecare echipă în parte. Aproape că nu mai conta că pe ea nu o luase în considerare până atunci în cursa pentru promovare, când o opri din nou:

          – Alesia, ești aici, acum, nu? Iar eu te ascult. Parcă asta era problema, adineaori, faptul că nu te-am ascultat când ai avut nevoie de mine?

          – Iar eu, dacă țin bine minte, am spus că sunt suficient de orgolioasă ca să cer ajutorul numai atunci când e foarte grav. Și nu e.

          – Acuma chiar că m-ai îngrijorat!

          Înainte ca ea să poată reacționa în vreun fel, era lângă ea și îi așeză o mână pe umăr, ca pentru a o convinge:

          – Te ascult.

          Orice urmă de rezistență se spulberă ca și când nu ar fi existat vreodată. O atinsese.

          – Georgescu are o echipă bună, dar nu… nu prea…

          – Spune direct ce gândești, acum suntem doar între noi!

          Părea atât de firesc să poarte acea discuție cu ea, să o încurajeze să își asume rolul critic. Exact asta trebuia să facă el pentru viitorul director de departament, să îl obișnuiască cu noul mod de a pune problema: între ei, discuțiile trebuiau să fie libere, fără ocolișuri. Dar nu Alesia ar fi trebuit să se afle acolo, ci Ionuț sau Monica.

          Alesia se simți pierdută sub privirea lui. De parcă nu era suficient că stătea atât de aproape de ea, că încă își apăsa ușor o mână pe umărul ei, acum își aplecase puțin capul spre ea și își fixase ochii într-ai ei, impunându-se, sfredelind, dărâmând ziduri. Respirația i se acceleră fără voia ei, privirea îi coborî ușor către buzele lui și aproape că se întinse spre el. Dacă nu fugea acum, chiar avea s-o facă. Își retrase umărul de sub mâna lui și alunecă pe lângă el, reușind cu greu să se îndepărteze de corpul lui, deoarece picioarele aproape că îi porniră singure spre el.

          Călin nu era obișnuit ca femeile să-i evite apropierea, dar se pare că pe Alesia o făcuse să se simtă inconfortabil și notă momentul, pentru a nu-l mai repeta. Dacă avea s-o promoveze director de departament, trebuia să își impună să își aducă aminte că ea nu era nici Andi, nici Jordash, că ea putea interpreta greșit anumite gesturi.

          Iarăși, se trezi gândindu-se la ea ca la un candidat demn de luat în considerare. Și nu era. Sau nu ar fi trebuit să fie.

          – Alesia, eu încă aștept.

          – Știu. Și în continuare vreau să subliniez că nu cred că e locul meu să îmi critic colegii, mai ales pe cei din alte departamente. Numai că în echipa lui Georgescu, cu care am lucrat de vreo două ori, am sesizat o oarecare dezorganizare. S-a întâmplat să aibă rapoartele incomplete, iar de multe ori le scapă lucruri esențiale. Nu știu dacă este o chestiune de organizare a activității în general, sau doar a timpului de lucru. Nu voi porni de la premiza că toată lumea trebuie să stea peste program, dar nu i-am auzit să depună cereri pentru ore suplimentare, nici măcar atunci când gestionau vreo situație de criză. Eu am avut reale probleme cu ei la cazul acela, de după Atudorei, când nu îi aveam la timp la ședințe, rapoartele păreau adunate din bucăți, luau totul prea în ușor, ne spuneau mereu că ne stresăm prea mult, aproape că mi-au dezorganizat echipa cu comentarii de acest tip.

          Auzind-o cum vorbea despre oamenii lui, acum ai ei, ceva ca un fel de gelozie ieși la suprafață. Își impuse să nu se lase antrenat în astfel de porniri nejustificate și o ascultă în continuare:

          – Undeva acolo e un element destabilizator. Nu știu dacă e însuși Georgescu, dar la noi nu s-ar fi întâmplat așa ceva. Nici nu vreau să mă gândesc ce ai fi făcut tu dacă noi am fi avut probleme din astea. Cred că pur și simplu nu am încredere în ceea ce fac ei, dacă nu verific întâi. Iar uneori e posibil să nu am timp s-o fac, nevoia unei reacții să fie atât de urgentă, încât să trebuiască să merg în orb pe mâna lor.

          Nu era prima dată când primea asemenea semnale despre echipa lui Georgescu.

          – De ce nu ai zis nimic?

          – Când? În ziua când mi-ai trimis două cazuri simultan spre coordonare, imediat după ce m-ai numit șef de echipă și ai refuzat să discuți cu mine, sau azi, la ședință, când ai aruncat bomba cu mutarea și ai plecat mult prea repede?

          Iarăși, trebui să tacă și să înghită. Dar spuse de Alesia, reproșurile parcă nu aveau aceeași duritate. Nu se simțea ca sub lupă, nu avea tendința de a mai demonstra că existase o logică în toate. Putea să ia, pur și simplu, lucrurile ca atare. Iar asta îi crea o reală stare de confort.

          – Alesia, ia loc, spuse el și îi făcu semn să se așeze pe unul dintre fotoliile din stânga.

          Era prima dată când făcea asta, deși nu era întâia discuție cu consecințe importante pe care o aveau. Totuși, nu se mai simțea ca și când ar fi prezentat un raport șefului. Îi accentuă acea stare când se îndreptă spre bar și o întrebă dacă vrea să bea ceva.

          – Apă, îi răspunse, neștiind exact cum să reacționeze.

          – Plată, cu lămâie? o întrebă, tachinând-o.

          Se trezi că se strâmbă la el, înainte de a-și da seama ce face. Călin ridică sprâncenele, evident surprins de reacția ei, după care râse. Revăzu aceeași expresie pe care o avusese la București, când îl întâlniseră pe Ion Dimaru, și Călin încercase să îi explice că era obosit deoarece nu mai găsise bilete de avion si condusese în timpul nopții. Când râdea așa, nu mai era doar frumos, nici măcar sexy. Devenea mult mai periculos. Era adorabil. Închise ochii pentru a da timp minții și sufletului să își creeze zidul de protecție.

          Călin interpretă gestul ei ca pe o stare de oboseală cu care ea lupta greu, așa că îi aduse paharul cu apă, îl puse în fața ei pe măsuță, se așeză pe celălalt fotoliu și îi spuse:

          – Promit că nu te mai rețin mult pentru probleme care nu îți aparțin.

          Ar fi vrut să-i poată spune că nu își dorea să se afle nicăieri în altă parte, că ar fi stat acolo, cu el, indiferent ce ar fi dorit de la ea, atât timp cât el o voia alături.

          – Vreau să îmi povestești în detaliu ce s-a întâmplat.

          – Călin, trebuie să ții cont de faptul că eu atunci făceam eforturi să mă mențin pe linia de plutire și este foarte probabil să fi perceput totul puțin hiperbolizat…

          Specific Alesiei să încerce să îndulcească lucrurile. Nespecific ei să recunoască un moment de slăbiciune. Îi spuse cu blândețe:

          – Asta lasă-mă pe mine să decid.

          Iar ea îi spuse tot ce dori să știe. Când termină, îl văzu încruntându-se și nu se putu abține să nu se simtă vinovată pentru că, cel mai probabil, le crease probleme colegilor ei.

          – Haosul ăsta de pe departamentul lui Jordash nu-mi place. Va trebui să rezolvăm cumva.

          Imediat își dădu seama că nu ar fi trebuit să spună asta cu voce tare. Încă o dată, ea nu era director de departament, astea erau problemele lor, separate de ceea ce ar fi trebuit să ajungă la șefii de echipă. A se informa era una, a comenta era cu totul altă poveste.

          – Mulțumesc, Alesia! Te asigur că nu vor fi probleme week-endul ăsta. Chiar dacă asta înseamnă să îl pun pe Jordash de permanență!

          Era vizibil că se enervase. Șeful reapăruse, parcă mai rece acum, mai inflexibil decât oricând, deoarece problema viza, din punctul lui de vedere, pe unul dintre directori. Era adevărat că pe depatamentul lui Călin nu văzuse la nicio echipă atâta lipsă de disciplină.

          – Vreau să revii luni odihnită. Să sperăm că nu va fi cazul să ne întrerupem week-endul. Dar dacă se va întâmpla, voi fi aici. De asta poți fi sigură!

          Alesia se ridică și se îndreptă spre ușă. Aproape că nu dorea să plece, chiar dacă el nu mai era compania plăcută de adineaori, chiar dacă vraja se rupsese.

          – Alesia, încă ceva, o opri el din nou. Discuția asta nu părăsește acest birou!

          – De ce ai simțit nevoia să îmi spui asta?

          Simți dezamăgirea din vocea ei.

          – Uneori am nevoie de puțin spațiu de manevră până anunț o decizie.

          – Știu. Este firesc. Eu nu asta întrebam.

          – Nu era o apreciere negativă la adresa ta.

          De când se justifica el în fața ei? În fața unui șef de echipă? A echipei lui?

          Răspunsul veni singur: de când devenise evident că, aproape fără să vrea, o lua în considerare pentru poziția de director de departament. Departamentul lui.

          O lăsă să plece, salutând-o cu gândurile deja departe. După ce Alesia părăsi biroul, puse mâna pe telefon, iar când Jordash îi răspunse, rosti pe un ton tăios:

          – Sună-l pe Andi. În jumătate de oră să fiți în biroul meu.

          Jordash mârâi ceva neinteligibil, după care îi spuse:

          – N-o putem lăsa pe mâine? Încerc de o lună să vrăjesc o doamnă superbă, iar acum pare că îmi iese și tu îmi strici combinația!

          – Nu mă interesează! Jumătate de oră!

          Ridicase tonul, pe final. Asta era culmea! Nu mai așteptă răspunsul, finaliză apelul în curs și iniție un altul. Când i se răspunse, intră direct în subiect:

          – Georgescule, te vreau la mine în birou în jumătate de oră. Și nu mă interesează că permanența îți începe la ora doisprezece. Te scoli și din morți, dacă e cazul!

*

*     *

          Mai avea la dispoziție o oră ca să ajungă la întâlnirea cu prietenii. Ea le propusese să iasă împreună în seara aceea, așa că nu avea cum să anuleze, ori să zică că nu mai poate veni, deși i-ar fi plăcut să se poată duce acasă și să reia moment cu moment cele tocmai petrecute în biroul lui. De cealaltă parte, simțea nevoia, după mult timp, să fie cu oameni veseli, să bea ceva tare, să își piardă capul, să se lase purtată de niște ritmuri exotice și, de ce nu, să găsească uitarea în ochii unui bărbat.

          Alese o rochie tip salsa, o pereche de sandale cu mult sclipici, puse ceva mai multă culoare decât de obicei pe pleoape, un ruj pe măsură pe buze și urcă în primul taxi.

          Elena venise singură, ca de obicei, dar pusă pe șotii. Mereu foarte atent machiată și cu o cochetărie studiată, încerca astfel să își mascheze vârsta, dar ridurile care începuseră să se formeze în jurul ochilor trădau femeia de treizeci de ani. În ultima vreme, replicile ei spumoase parcă nu mai aveau același efect asupra bărbaților, Elena căutând, de altfel, să se convingă că nici nu avea foarte mult nevoie de unul, deși întregul ei comportament exprima exact contrariul. Erau prietene din copilărie și Alesia nu se putea abține să nu îi fie puțin milă de ea, deși nu reușea nici în ruptul capului să înțeleagă tendința acesteia de a îndepărta toți bărbații buni care o curtau, mai mult sau mai puțin eficient. Fiecare se dovedea, în final, a avea câte un defect închipuit.

          Bia îl adusese și pe soțul ei, Alesia fiind oarecum surprinsă că Felix acceptase să o însoțească. În general, nu prea se dădea în vânt după serile de dans, dar probabil treceau printr-o nouă perioadă, ceva mai calmă, a relației lor destul de zbuciumate. Ca de fiecare dată când era cu el, Bia știa că are cine prelua toate grijile, așa că era pusă pe fapte mari, în care cocktailurile și tăriile dulci jucau un rol de seamă. Felix o privea, cu acea înțelegere ce apare doar într-o căsnicie cu anii lor de rodaj, și o lăsa să își facă de cap. Bia și Felix erau cei mai comozi prieteni pe care îi avusese vreodată. Tocmai de aceea îi păstra alături de ani buni, deși nu erau chiar oamenii cu care să poată împărtăși universul ei, așa cum făcea, spre exemplu, cu Elena. Dar aveau marele talent de a o lua așa cum era, cu bune și cu rele, de a nu o judeca prea aspru și de a-i accepta derapajele ocazionale. Ca și acum, când se dovediră a fi singurii care nu îi făcură niciun reproș pentru lipsa constantă din ultima vreme.

          Ca întotdeauna vinerea seara, Carla scuipa venin în dreapta și în stânga, nereușind să se desprindă de nebunia de la serviciu. Avocata din ea devenea mai mult decât răutăcioasă când era obosită, ca în acea seară, astfel că desfășura un întreg arsenal de fraze colorate. Nu îi viza pe ei, bineînțeles, ci absolut orice altceva din ceea ce o înconjura, Carla având talentul de a critica extrem de comic anumite aspecte ale vieții, pe care în mod normal le vedeau cu toții, dar cu privire la care parcă nu reușeau să pună punctul pe ”i” la fel ca ea. Alesiei îi plăcea să o urmărească vorbind, cel mai des râzând în hohote, până când Carla ajungea la exasperare și îi trântea câteva replici… mai mult sau mai puțin dulci. De fiecare dată, însă, totul se termina cu un gest de tandrețe între fete, care invariabil stârnea comentarii din partea lui Luca, soțul Carlei.

          Acesta era medic, nimic surprinzător, având în vedere că niciunul dintre ei nu ar fi putut suporta o relație în care partenerul să fi pretins un program de lucru de la opt la cinci. Duceau niște vieți haotice, cam ca a ei, jobul venea mereu pe primul plan, și poate tocmai de aceea Luca și Carla erau oamenii cu care se înțelegea fără prea multe explicații suplimentare.

          Prezența Lorenei și a lui Cezar fu o surpriză plăcută. De când li se născuse băiețelul, își permiteau din ce în ce mai rar ieșiri prelungite, dar pentru seara aceea se hotărâseră să îl lase pe Marian la părinții Lorenei și să își readucă aminte cum era să trăiești fără griji. Lorena era, pentru Alesia, mai mult ca o rudă decât ca o simplă prietenă, motiv pentru care își spuneau lucrurile verde în față, se certau și se împăcau mai tot timpul, în mod frecvent împăcările lor fiind mediate de Cezar, fie și doar pentru motivul că acestuia îi era mai comod să le știe că se înțeleg, decât să facă pe telefonul fără fir între Alesia și soția lui.

          Dar cel mai mult se bucură să o revadă pe Mălina. Dintre toți, acesteia era singura căreia, dacă ar fi avut curajul să vorbească pe acea temă cu oricine, i-ar fi povestit despre el. Fuseseră colege de bancă de la grădiniță până în ultimul an de master, se maturizaseră împreună, învățaseră despre viață alături, avuseseră aceleași visuri și renunțaseră la ele în același timp, nu se mințiseră niciodată, nu ținea minte să se fi certat vreodată, relația lor fiind caracterizată de o eleganță și un bun simț care le lăsa la amândouă libertatea de a spune celeilalte doar ce doreau, când doreau. Se înțelegeau dincolo de orice explicații, gândeau la fel, simțeau la fel, Mălina fiindu-i Alesiei aproape ca o soră. Terminase în paralel și facultatea de litere, iar acum era traducător oficial pentru Comisia Europeană, jobul ținând-o departe destul de des de țară. Însă de fiecare dată când se întorcea, indiferent cât de puțin ar fi stat pe acasă, se vedeau măcar câteva ore și învățau împreună din povestirile celeilalte, trăgeau concluziile și se sprijineau una pe alta să mergă mai departe.

          Pe Mălina o îmbrățișă cu dor.

          – Ești varză! Ce-i cu tine?

          Era de așteptat o astfel de replică în loc de obișnuitul salut.

          – Știi jobul ăsta nou pentru care am luptat atât?

          – Da…

          – Ei bine… nu vrei să știi…

          – Aoleu! Avem două variante: volumul de muncă sau… șeful.

          – Ambele.

          – Siiigur că da! Tânăr sau boșorog?

          – Tânăr.

          – Simpatic?

          – Solicitant.

          – Așa se spune mai nou?

          – Cine dracu’ mai știe?!

          Mălina o privi scrutător și își dădu seama că Alesia nu avea nevoie decât să uite. Ca întotdeauna, spuse exact ce trebuia:

          – Știi că va veni momentul când toate se vor așeza de la sine, iar atunci ai să te întrebi pentru ce ți-ai strofocat mintea atât, nu?

          – Sper să ai dreptate.

          – Știi că am.

          Și cu asta exprimase totul. Văzând încrederea Mălinei în ea, încredere pe care nici măcar Alesia nu o avea în propria persoană, viața i se păru mai suportabilă, de parcă speranța nu aștepta decât atât ca să revină.

          Elena mai era însoţită şi de alţi prieteni, un grup mai mare. Motivase prin aceea că avea deja planuri făcute cu aceştia când o sunase Alesia, ea nedorind să lipsească de la întâlnirea cu nimeni, aşa că decisese să unească găştile, în speranţa că adagioul “cu cât mai mulţi, cu atât mai vesel” va funcţiona şi de această dată. Alesiei nu îi luă mult timp să îşi dea seama că, de fapt, Elena urmărea cu interes un anumit bărbat din grupul acela, şi că, în realitate, acesta fusese motivul pentru care îi convinsese şi pe ceilalţi să mergă, în aceeaşi seară, în clubul în care le dăduse ea întâlnire. Întrucât o cunoştea suficient de bine, știa că Elena încă nu era sigură cum ar fi trebuit să îl abordeze, ori dacă va avea succes, pentru că altfel le-ar fi spus sincer că declină invitaţia pentru că are… interese de altă natură. Parcă vedea scena când fusese sunată, cel mai probabil de Bia, iar aceasta îi spusese, mai mult decât sigur, că nu putea să refuze o întrevedere cu Alesia, după atâta timp de când aceasta absentase de la întrunirile lor. Şi-o imagina cum începuse să caute cu febrilitate modalităţi de a-i aduce pe toţi în acelaşi loc, când își dăduse seama că absența i-ar fi fost sancționată cu o supărare de zile mari din partea tuturor.

          În general, oamenii păreau neinteresanţi, femeile cam stridente, bărbaţii… Alesia realiză că nici măcar nu făcuse încercarea de a-şi da seama, prin observarea grupului, care erau singuri şi care veniseră însoţiţi, aşa cum făcea de obicei, aşa cum ar fi fost firesc să facă. Începură prezentările, iar ea constată, după modul în care fusese privită, că tipul pe care pusese ochii Elena îşi schimbase între timp opţiunea către ea. Clar, Elena urma să aibă o seară dificilă, aşa că îl salută rece şi trecu mai departe. Mai identifică doi posibili poli de interes, un tânăr înalt, destul de frumuşel… parcă spusese că îl chema Gabi… După cum zâmbi Elena când le făcu prezentările, era evident pentru Alesia că nu acesta, ci cel de-al doilea îi fusese, oarecum, destinat, cel puţin în mintea prietenilor ei:

          – El este Călin.

          Tresări atât de violent, încât bărbatul făcu o mişcare involuntară de retragere a mâinii pe care o întinsese către ea. Alesia făcuse eforturi sisifice de a şi-l scoate din minte măcar pentru câteva ore, dar soarta parcă nu voia să o lase să respire. Când aproape că reuşise să se desprindă de amintirea lui, îi auzise numele în cel mai neaşteptat context posibil. În faţa ochilor ei apăruse un tip de vreo treizeci de ani, nu foarte înalt, dar destul de musculos… excesiv de musculos, care îşi mişca fizicul dorind, vizibil, să pună asta cât mai mult în valoare. Alesia se recompuse şi întinse mâna.

          – Îmi pare bine!

          “Prost ţi-a mai ales mama ta numele!”

          – Eu sunt de-a dreptul încântat!

          “Nu mi-aş fi dat seama dacă reuşeai să nu te lingi pe buze!”

          Îşi aduse aminte că luase decizia de a accepta că mai erau şi alţi bărbaţi pe lume în afară de el, aşa că zâmbi, puţin forţat, dar se pare că pentru acest Călin fu suficient, căci primi înapoi un zâmbet larg. Cântări repede situaţia. Gabi părea un băiat bun, din categoria celor care fac întâi conversaţie şi apoi te întreabă dacă se poate. Celălalt era mai degrabă genul care întâi acţiona, iar dacă era refuzat rămânea mereu cu întrebarea “de ce nu?”. Alesia avusese parte de suficientă conversaţie subtilă la birou. Dacă tot era să facă ceva din ambiţie, măcar să se bucure de un fizic perfect, după regulile unora cel puţin… Ea una perfecţiunea o descoperise în altă parte.

          Seara se desfăşură aşa cum anticipase. Tipul nu stătuse mult să analizeze, iar ea nu îl respinse, spre marea încântare a fetelor, care mai tot timpul încercau sa îi prezinte pe câte cineva. Numai Mălina o întrebă:

          – Ce-ţi place ţie, totuşi, la omul ăsta?

          – Numele! răspunse Alesia scurt şi se îndreptă spre ringul de dans.

          Mălina o cunoştea atât de bine, încât uneori devenea o pacoste. Ştia şi singură că nu era nici pe departe bărbatul care să o încânte, dar trebuia să înceapă de undeva. Şi cu cineva.

          Când prietena ei anunţă că pleacă mai devreme, deoarece avea avion înapoi spre Bruxelles a doua zi spre seară, îi păru rău că nu discutase mai mult cu ea. O îmbrăţişă strâns şi îi ură drum bun. Abia după câteva minute îşi dădu seama că aceasta îşi uitase eşarfa pe masă, aşa că se întoarse brusc spre ieşire, în speranţa că o va mai găsi, încă, în parcare, dar drumul îi fu barat de bărbatul care apăruse, parcă din senin, în spatele ei. O luă în braţe hotărât şi o sărută apăsat. Alesia vru iniţial să se retragă, după care se răzgândi, închise ochii şi îl sărută înapoi, cu pasiune, cu dorinţă, lipindu-se de el. Simţi surprinderea bărbatului, precum şi reacţia promptă, aşa că se lăsă în voia lui, deşi nu sărutului acestuia îi răspundea ea, ci imaginii din minte, altor ochi, altor buze.

          Nu mai rămaseră mult în club. Îl urmă la el acasă şi se lăsă condusă spre dormitor, aproape cu ciudă, ca pentru a-şi demonstra că încă poate, că în inima ei mai era loc şi de altcineva. Cu toate astea, stătu tot timpul cu ochii închişi, iar atunci când el încercă să îi vorbească, îl făcu să tacă şi îl sărută ca să se asigure că nu avea să-i mai spună nimic, pentru că auzindu-i vocea nu mai putea menţine visul din spatele pleoapelor strânse. Auzi, la un moment dat, telefonul din geantă sunând şi se gândi că era Mălina, care voia să verifice dacă eşarfa ei fusese luată de vreunul dintre ei. El se oprise, aşteptând să vadă cum va reacţiona ea, aşa că îl trase mai aproape, arătându-i că nu o interesează.

          Mai târziu, când el se ridică să se ducă la duş, simţi o oarecare stare de uşurare şi o oboseală plăcută, probabil efectul endorfinelor, se înfăşură în cearșaf şi ieşi pe hol, cu gândul să o sune pe Mălina. Va trece mâine dimineaţă pe la ea şi îi va duce eşarfa. Nu dorea să rămână peste noapte într-o casă străină, şi cum la birou nu avea de ce să meargă, poate că prietena ei îşi va face puţin timp să bea o cafea împreună. Scoase telefonul şi intră în registrul de apeluri pierdute. Când văzu cine o sunase, aproape scăpă telefonul din mână. Nu putea vorbi! Nu acum!

          De ce încerca să se păcălească singură? Putea ignora pe oricine, dar nu pe… acest Călin. Apăsă tasta de apelare:

          – De ce nu răspunzi la telefon?! Te-am pus şef de echipă! Asta înseamnă că răspunzi la orice oră!

          Vocea lui, de care îi fusese atât de dor… atât de familiară… atât de nervoasă.

          – Mă scuzi, nu eram lângă telefon şi…

          – Data viitoare să fii! Ştiai că oricând putea degenera situaţia de la Bacău!

          Deci despre asta era vorba. Alesia făcu repede un calcul în gând, cât i-ar fi luat să facă un duş, să se îmbrace, să treacă pe acasă şi să pună pe ea nişte haine decente:

          – Călin, am nevoie de…

          – Îţi dau tot ce vrei… a fost fantastic!

          Nu îl auzise când ieşise din baie, nici când se apropiase de ea prin spate, iar acum se trezi în braţele lui şi tresări, luată prin surprindere. La naiba! Îi şoptise exact în urechea lângă care ţinea telefonul! Sesiză pauza nefirească din convorbire. Mută aparatul la cealaltă ureche şi mârâi pe un ton glacial către bărbatul din spatele ei:

          – Vorbesc la telefon!

          Acesta ori nu îşi dădu seama cât era de nervoasă, ori nu îl interesă, căci înainte ca ea să poată reacţiona, îi luă telefonul din mână şi rosti în receptor:

          – Nu ştiu cine eşti, dar domnişoara e ocupată. Lasă pe altă dată!

          Închise şi azvârli telefonul pe măsuța din dreapta lor, trăgând-o pe ea mai aproape. Ceva îl făcu, însă, să se oprească, probabil privirea ei furioasă, tăioasă, care parcă îl lovi în moalele capului. Iar când ea îl întrebă “Cum îţi permiţi?!”, pe un ton pe care ar fi putut la fel de bine să îi zică “Eşti un dobitoc şi am să te jupoi de viu!”, făcu un pas înapoi, şocat de turbarea din vocea ei, abia reţinută sub masca unei politeţi reci.

          – Mă scuzi, bâigui, nu ştiam că e un telefon important…

          – Era de la serviciu!

          Timbrul ei vocal era cu câteva note mai ridicat de această dată, chestiune care îl enervă, aşa că replică:

          – La patru dimineaţa?!!

          – Era şeful!

          Aproape că ţipase.

          – Vinerea noaptea la ora patru?! Ce dacă e şeful! Omul ăsta nu putea aştepta să se facă ora opt?

          Bărbatul fu uimit de schimbarea din atitudinea ei. În locul tinerei blonde, sexy şi aventuroase vedea acum o femeie rece, impunătoare, chiar dacă avea pe ea doar un cearșaf, care îl privea aşa cum te uiţi la un obiect insignifiant. Observă că i se schimbase inclusiv poziţia corpului. Orice urmă din atitudinea languroasă de adineaori dispăruse, îşi îndreptase umerii, spatele, capul, îşi împinsese bărbia înspre înainte şi îşi încleştase maxilarele. Se întrebă dacă fata era chiar atât de tânără pe cât crezuse el şi fu extrem de curios, dintr-o dată, să afle cu ce se ocupa. Iar când vorbi, tonul ei trăda obişnuinţa persoanei de a fi ascultată:

          – Nu şi acest şef.

          Alesia puse mâna pe telefon şi îl sună pe Călin. Când îi răspunse, rosti scurt:

          – În trei sferturi de oră sunt la birou. Poate mai repede.

          – Ştiu că mai nou e treaba ta, dar mi-am permis să convoc eu echipa în locul tău.

          Sunase înţelegător, dar şi amuzat în acelaşi timp. Alesia scrâşni din dinţi.

          – Ajung în trei sferturi de oră.

          Nu mai aşteptă răspunsul lui. Închise, roşi, scrâşni iar din dinţi, se repezi spre duș, apoi spre dormitor şi începu să se îmbrace.

          Ajunsă acasă, îşi dădu seama că nu mai avea timp să se demachieze şi să se machieze la loc, aşa că nu făcu decât să îşi prindă repede părul cu o clamă şi schimbă rujul cu unul mai puţin strident, trase repede un deux pieces pe ea şi plecă în viteză.

 

*

*     *

          Intră la el în birou respirând sacadat. Aproape alergase din parcare până în anticameră. În fugă, luă din mâna Magdei dosarul pe care i-l întinsese aceasta. Şi ea fusese chemată de acasă. Probabil că situaţia era chiar mai gravă decât anticipase. Nu apucă bine să deschidă uşa, când îl văzu pe Călin, care stătea în picioare în faţa televizorului, cu telecomanda în mână, făcându-i semn să se calmeze, iar apoi arătă, fără a-i spune nimic, spre ecran. Procurorii făcuseră şapte arestări, între care era şi clientul lor. La asta, adică să fie și acesta printre cei arestați, chiar nu se aşteptase. Urmăriră ştirea până la final, după care el comută sonorul pe mut şi se întoarse spre ea.

          O privi în fugă, îndreptându-se spre birou, dar se opri brusc şi se întoarse către ea, privind-o iarăşi, de data aceasta mult mai atent. Alesia era surescitată, îşi prinsese părul neglijent cu o clamă mare, iar câteva şuviţe reuşiseră să scape din strânsoare şi îi conturau neglijent forma feţei. Rămase surprins de strălucirea ochilor şi modul în care machiajul îi scotea în evidenţă trăsăturile, iar rujul îi punea în valoare buzele pline, şi pentru prima dată de când o cunoştea, Călin îşi dădu seama că Alesia era foarte senzuală.

          “Ca să vezi ce face sexul dintr-o femeie…”, gândi în sinea lui. Era evident că ea aştepta ca el să spună ceva, dar Călin preferă să o mai privească puţin, aproape cu părere de rău că nu o întâlnise în alt context, aducându-şi aminte de comentariul lui Jordash din ziua când avusese interviul cu ea. Ceva în privirea lui o făcu să i se facă rușine, nici ea nu știa exact de ce anume, se simți cântărită, analizată, dintr-o dată roşi şi coborî ochii, iar el trebui să se abţină să nu izbucnească în râs, răutăcios. Înainte de a apleca capul, ceva ca o flacără jucase în privirea ei, expirase prelung printre buzele care îi tremurară puţin şi o altă şuviţă i se desprinsese din păr, iar acum i se odihnea la baza gâtului. Călin se miră cum de până atunci nu îşi dăduse seama cât era ea de frumoasă. I se făcu puţin milă de jena ei, aşa că îi spuse:

          – Stai liniştită, nici pe mine nu m-a prins Georgescu într-un moment mai bun decât te-am prins eu pe tine…

          Alesiei îi ţâşniră lacrimile instantaneu. Era conştientă că el avea o viaţă a lui, separată de ce vedeau ei la birou, că exista, probabil, şi o femeie, dar să audă confirmarea direct din gura lui era mai mult decât putea duce în acel moment. Căuta deja cea mai bună modalitate de a părăsi cât mai repede încăperea, când el continuă:

          – Am stat să citesc rapoartele de vineri până la două jumătate dimineaţa. Abia adormisem de zece minute când a sunat permanenţa. I-am zis Magdei să facă pentru toată lumea nişte cafele tari şi să le ducă în sala echipei. Dacă vrei, ţie îi spun să-ţi dea una dublă. Ca şi mie, de altfel…

          Când îşi dădu seama că lucrurile la care se gândise ea nu aveau nicio legătură cu ce dorise el să spună, îi veni să intre în pământ. Cum şi-ar fi putut ea imagina că el avea să discute în acest mod despre viaţa lui intimă?! Pe măsură ce îşi revenea, se întrebă cum reuşea să fie atât de eficient de fiecare dată. În timp ce ea abia reuşise să ajungă în intervalul de timp promis, Călin convocase deja oamenii, chemase secretara, îi dăduse dispoziţii, citise raportul care se afla şi în mâna ei, căci acesta rămăsese deschis pe biroul lui, unele fraze fiind deja subliniate cu evidenţiatorul, stătea în faţa ei într-un costum impecabil, proaspăt bărbierit, urmărise ştirile şi avusese timp să se gândească să dea comandă şi de cafele pentru oamenii pe care îi trezise din somn. Acestea erau genul de gesturi pe care obişnuia să le facă pentru echipă, atunci când se afla la conducere, prin care le transmitea subtil că însemnau mai mult pentru el decât nişte simpli angajaţi, că era alături de ei şi le vedea eforturile. Aşa reuşea să le câştige acea loialitate care nu putea fi reglementată de o simplă clauză în contractul de muncă. Ea venise direct în biroul lui, fără să-i fi trecut prin cap ca, în trecere prin anticameră, să o roage pe Magda să ducă nişte cafea în sala echipei.

          – Dă-mi, te rog, cinci minute să citesc raportul ăsta.

          – Ai zece. Mie atât mi-a luat.

          O invită să se aşeze pe scaunul din faţa biroului lui, timp în care el începu să verifice forumurile, pentru primele reacţii ale opiniei publice.

          Alesia deschise dosarul şi tot curajul îi pieri. Înăuntru erau treizeci şi două de pagini, scrise mai mărunt decât standardul de tehnoredactare. Treizeci şi două de pagini în zece minute? Imposibil! Inspiră adânc, cum făcea în facultate când mai avea doar câteva ore până la examen şi încă multe sute de pagini de învăţat. Călin o urmări pe sub gene. Citise cam jumătate din raport în primele douăzeci de minute, restul doar îl răsfoise, apoi preferând să urmărească posturile de ştiri. Era curios cum va face faţă Alesia. Era atât de concentrată, încât nu realizase că tocmai îi luase evidenţiatorul fără să îi ceară permisiunea. El zâmbi discret.

          Înainte de orice, Alesia împărți informațiile în trei categorii: chestiuni introductive și aprecieri personale ale celui care făcuse raportul, aspecte biografice ale persoanelor implicate în eveniment și sinteza presei. Aprecierile personale ale lui Georgescu ar fi putut prezenta interes, dar ea decise că oamenii ei îi erau net superiori acestuia și puteau face analize mult mai pertinente decât șeful echipei trei de la departamentul de relații cu presa. Aspectele biografice erau, categoric, importante, dar cum toți erau persoane publice și știa câte ceva despre viața lor profesională și personală, alese să aprofundeze acele informații ceva mai târziu. Sinteza presei era partea din raport pe care ar fi trebuit să o cunoască în mod obligatoriu înainte să intre în ședință. Iar din aceasta, cu adevărat relevante, în primă fază, erau doar știrile din presa de profil, restul reprezentând detalii și subtilități de care nu avea nevoie pentru organizarea unui plan inițial de reacție. Din treizeci și două de pagini citi doar șapte. Abia trecuseră cele zece minute, când îi spuse lui Călin:

          – Va fi dificil. Din câte am înțeles eu, și te rog să mă corectezi dacă mi-a scăpat ceva…

          Călin o ascultă cum vorbea repede, sintetic, presărând discursul cu unele întorsături de frază ironice, așa cum îi stătea ei în fire, și își dădu seama că reușise, cumva, să citească și să își structureze în minte informațiile din acel raport în doar zece minute, pe când lui i-ar fi luat, dacă ar fi fost să îl parcurgă pe tot, patruzeci. Nici nu mai ținea minte când întâlnise ultima oară pe cineva care să facă lucrurile mai repede și mai bine decât el. Cel puțin de când se mutase la Iași… dar chiar și înainte, când se afla la București, după primii ani, în care căpătase experiență, în afară de unchiul lui, care îl uimea în mod constant, situațiile nu fuseseră foarte numeroase. Ce-i drept, ea nu stătuse la birou până la două jumătate dimineața ca să citească tocmai rapoarte de acest fel…

          – Bine atunci, o întrerupse el. Dacă ai terminat de citit, hai să vedem ce facem.

          Se ridică, își luă de pe birou tableta și raportul și se îndreptă spre ușă, iar ea îl urmă. Văzu cum inițial, din reflex, el merse spre sala din stânga biroului său, după care se opri, se roti pe vârfuri și porni spre lift. După ce acesta se puse în mișcare, Alesia simți mirosul de aftershave proaspăt, un parfum scump, rafinat, întoarse capul spre el și îi admiră linia maxilarului, profilul senzual, Călin părându-i, dintr-o dată, la fel de odihnit ca și când s-ar fi trezit dintr-un somn adânc de opt ore.

          Își dădu seama că, după aproape două luni, mergea din nou alături de el către sala echipei, pentru a participa la elaborarea unui plan de imagine pentru un client, și își explică în sfârșit de ce Călin manifestase acea ușurare în momentul când se întâlnise cu Ion Dimaru, ușurare pe care Alesia până atunci nu o putuse înțelege. Acum se simțea și ea la fel, mai exact că era alături de omul care știa foarte bine care îi erau limitele, căruia nu era nevoie să îi dovedească încă o dată că putea face față, dar care, prin simpla lui prezență, o asigura că, indiferent ce s-ar fi întâmplat, el era acolo să le repare pe toate, deoarece de el nu putea trece nimic. Experiență, încredere, hotărâre, forță, toate lucrurile care ei îi lipseau, după care tânjea, care pentru ea îl făceau irezistibil. Și nu numai pentru ea…

          În sala de lucru a echipei, membrii acesteia erau așezați în jurul mesei ovale, pregătiți pentru ședință. Își băuseră deja cafelele, doar a ei și a lui Călin mai rămăseseră neatinse, într-un capăt de masă. Alesia își dădu seama că ceilalți probabil se aflau la birou dinainte de sosirea ei, că ea fusese ultima care ajunsese. Deși ar fi trebuit să fie prima. Echipa lui, oamenii lui răspunseseră cu promptitudinea cu care îi învățase el să reacționeze. Ea, ultima venită, mai avea de lucrat la asta.

          Când intră el, în încăpere se lăsă aceeași liniște ca de fiecare dată când Călin era prezent în mijlocul lor. Îi salută, după care se așeză, firesc, în capul mesei, unde, cel puțin teoretic, de două luni era locul ei, și îi întrebă, ca de fiecare dată:

          – Ce avem până acum?

          Ea nu mai contă pentru niciunul dintre ei din momentul în care începură să vorbească, pe rând, prezentând fiecare câte o fațetă a problemei, asumându-și sarcini, oferind sugestii. Legăturile vechi nu fuseseră niciodată rupte, își dădu ea seama, ci doar subțiate, văzând cum oamenii discutau cu cel pe care îl recunoșteau în mod firesc ca superior, i se supuneau înainte ca el să le-o ceară, îl primeau înapoi cu deschidere, cu bucurie chiar.

          Iar Călin se simțea bine, asta fiind la fel de evident. Îi incita, îi tachina, îi dezorganiza doar pentru a le arăta că trebuiau să fie mai atenți, le imprima un ritm de lucru amețitor, folosindu-i la maxim, evidențiind dileme, oferindu-le soluții. La final, le repartiză sarcinile la fiecare și încheie întrevederea:

          – De acum știm cu toții ce avem de făcut. Spor la muncă! Într-o oră vreau strategia preliminară!

          – Da, șefu! răspunseră toți la fel de prompt și se ridicară odată cu el, răspândindu-se prin sală.

          Călin își dădu seama că uitase să anunțe cine avea să fie coordonatorul de proiect, așa încât tocmai se pregătea să le atragă atenția asupra acestui aspect, când realiză, brusc, că atribuția aceea nu îi mai aparținea. Făcuse totul din obișnuință, cu aceeași plăcere din totdeauna și îi simțise alături de el atât de firesc, încât uitase că nu mai erau echipa lui, că el ar fi trebuit doar să stea deoparte și să observe. Se întoarse spre dreapta, unde se așezase Alesia, cu gândul să zică ceva care să o ajute pe ea să își reafirme autoritatea, dar nu o văzu. Se uită după ea prin sală, însă nu era nicăieri.

          – Unde e Alesia? întrebă.

          – Habar n-am, răspunse Ciprian. Ai nevoie de ceva, șefu?

          Abia atunci își dădu seama de toate consecințele purtării lui. Reacția lui Ciprian, complet dezinteresat de poziția șefului său de echipă, fu grăitoare. Sau, mai exact, preocuparea evidentă a lui Ciprian față de orice altceva decât șeful lui de echipă.

          – Nu, mulțumesc.

          Ieși repede. Se uită după ea pe coridor. Nu o găsi. Merse la el în birou, spunându-i Magdei să afle unde era Alesia și să o trimită la el. După aproximativ jumătate de oră, secretara îl anunță prin interfon că venise Alesia, iar el lăsă baltă ce făcea și merse personal să deschidă ușa.

          Aproape se lovi de ea, când aceasta dădu să intre în birou. Observă imediat că mare parte din rimelul și fardul de pleoape cu care fusese machiată lipseau, o roșeață discretă conturându-i-se în jurul ochilor. Putea să fie de la oboseală. Doar știa că ea nu dormise în cursul nopții. Sau putea să fie altceva… Îl încercă o senzație ciudată, care nu îi plăcu, ca un fel de angoasă, precum și convingerea că nu trebuia să lase lucrurile așa. Modul în care îl privea, dezamăgită, aproape supusă, atât de nespecific ei, îl enervă puțin. Prefera oricând comportamentul bătăios al Alesiei în locul atitudinii de acum, care nu avea nimic mustrător, sau măcar deranjant, dar care pe el îl agasa cu atât mai mult.

          Atunci își dădu seama că nu expresia ei îl sâcâia, ci ceea ce simțea el, anume că era nevoie să își ceară, cumva, scuze… să facă ceva deși el, ca director de departament, nu greșise cu nimic, dar recunoștea că era nevoie în cazul de față. Călin realiză că sentimentul acela supărător era… vină. Vina omului care afirmase ”poți avea încredere în mine”, pentru ca apoi să facă exact contrariul.

          – Intră, Alesia.

          Ea se uită puțin în jos, după care ridică ochii spre el și îi spuse:

          – Dacă nu e nimic urgent, aș prefera să îmi spui pe cine vrei să numești coordonator de proiect și să mă lași să mă întorc la muncă. Ai zis că vrei un raport preliminar într-o oră. Mai avem treizeci de minute.

          I se păru că vocea îi tremura puțin, dar măcar ataca din nou. Călin inspiră adânc și îi ceru scuze în gând pentru ce avea să facă:

          – Numește-l pe Ionuț. În jumătate de oră, să îl trimiți sus cu raportul, după care el va rămâne cu mine să rezolvăm o serie de probleme care nu privesc acest proiect. Va trebui să te descurci fără el azi, poate și mâine. Dar dacă apare ceva și aveți nevoie de ajutorul lui, poți oricând să urci și să-i spui.

          Îl privi siderată. După care plecă, mergând țeapănă, fără a-i mai spune nimic.

          Odată ușile liftului închise, simți că îi dau din nou lacrimile. Ce voia să mai facă acum? Îi dăduse autoritatea timp de douăzeci și patru de ore, pentru a i-o lua înapoi când ajunsese în sfârșit și ea să creadă că ce fusese mai greu se terminase și, în plus, îi dădea o nouă lovitură, apropiindu-și-l pe Ionuț mai mult decât o făcuse atunci când se afla la conducerea echipei. Alesia parcă vedea cum avea să piardă orice ascendent asupra lor, după ce Ionuț se va întoarce din biroul lui Călin, învăluit într-o aură de mister, pentru că fusese solicitat să discute cu șeful chestiuni confidențiale, prea sensibile pentru a li se comunica și lor. Pentru a le ști măcar ea, care era șef de echipă!

          În urma ei Călin oftă, întrebându-se dacă nu exista vreo modalitate prin care ar fi putut să o scutească pe ea de toate acele jocuri. Oricum ar fi încercat să o menajeze, însă, și-ar fi pus singur bețe în roate. Așa că îi spuse Magdei să pregătească un set de copii ale rapoartelor pe care le citise el în noaptea precedentă, eliminând de pe ele deciziile lui, și să i le aducă pe cât de repede putea.

*

*     *

CAPITOLUL V

TU PE CINE VREI?

            Ionuț picase testul. Îl ținuse alături de el întregul weekend, precum și ziua de luni, motivând că se adunaseră cam multe de făcut și avea nevoie de puțin ajutor.

            – Și dacă nu apelez la tine, care cunoști acest departament la fel de bine ca mine, pe cine să rog? întrebase Călin, așteptând să vadă care va fi reacția.

            Iar Ionuț lucrase cot la cot cu el doisprezece ore pe zi. Marea majoritate a soluțiilor pe care le propusese erau pertinente, dăduse dovadă de creativitate acolo unde fusese necesar, dar incisivitatea lui, atunci când descoperea câte o greșeală, depășea ceea ce Călin ar fi acceptat în mod normal ca fiind suficient. Îl vedea că îi plăcea să ia decizii, să conducă, acest afrodisiac fiindu-i suficient ca să mențină un ritm susținut de muncă. Voia să demonstreze că era capabil să țină locul șefului, iar Călin îl lăsă să se manifeste în voie.

            Niciodată, însă, Ionuț nu îl consultase, nu manifestase dorința de a discuta cu el vreun aspect al problemelor pe care le primise spre rezolvare. De fiecare dată când Călin venea cu o variantă contrară, ori doar puțin modificată, se lansa în argumentări vaste ale opiniilor proprii, fără a ceda un milimetru. Se vedea că nici măcar nu își pusese problema să identifice motivul pentru care, dintr-o dată, șeful său, care întotdeauna făcuse lucrurile de unul singur, fără a întârzia și fără a omite detalii, afirma că are nevoie de ajutor. Era evident că aprecia că noua poziție i se cuvenea de la sine.

            Făcuse o singură greșeală profesională, pe care i-ar fi scuzat-o, față de situația inedită în care îl pusese, dacă nu ar fi apărut și aceste erori de comportament. Pe parcursul celor trei zile nu se interesase niciodată de stadiul proiectului pe care îl primise spre coordonare, nu întreprinsese nici cel mai mic demers de a verifica activitatea echipei, de facto Alesia coordonând proiectul, aducându-i actele la semnat, iar el citise toate rapoartele pe care i le dăduse Călin, mai puțin pe cele care priveau cazul de care ar fi trebuit să se ocupe, aprobând în orb tot ceea ce îi trimitea echipa.

            Problema nu era că nu ar fi avut cine să se ocupe de client, dar fiecare director de departament era, în același timp, și șeful echipei cu numarul unu a departamentului său, trebuind să găsească o modalitate de lucru care să asigure îndeplinirea ambelor seturi de atribuții, întrucât echipa cu numărul unu era cea mai valoroasă din fiecare department și tocmai de aceea era trecută sub conducerea directă a directorului. inconsecventa – mai sus spui ca urma sa ii lase alesiei echipa. fals, urma sa ii dea o echipa a ei, echpa unu ramane sub directorul de department  Nu era acceptabil ca directorul de departament să supervizeze echipa doar de o manieră superficială și, în realitate, să lase pe un alt membru să îi îndeplinească obligațiile. Statutul dublu avea rolul de a menține directorul în temă cu activitatea de zi cu zi a departamentului, de a obliga managerul să interacționeze cu angajații în cadrul relațiilor obișnuite de lucru. Or, pe Ionuț îl interesa atât de mult poziția de conducere și ceea ce presupunea aceasta, încât orice alte probleme treceau pe plan secund.

            Defectele de conduită fură, însă, cele care deciseseră eliminarea lui din cursă. Își permisese să îi dea dispoziții secretarei direct… secretarei șefului, fără a-l consulta pe Călin. Evenimentul stârni un schimb de replici acide între cei doi, Călin punând gaz pe foc intenționat, pentru a vedea care vor fi consecințele. Comunicarea scârțâi rău de tot pe parcursul următoarelor ore, iar la proxima dezbatere în contradictoriu asupra strategiei de abordare a unui caz, Ionuț se arătă atât de incisiv, încât Călin fu nevoit să preia în mod exclusiv problema spre soluționare, doar pentru a limita conflictul.

            Luni dimineață, după ce îl lăsă să își intre cât de cât în ritmul normal de lucru, îi adresă întrebarea cheie, fără niciun fel de pregătire prealabilă:

            – Ionuț… spune-mi ceva… Dacă tu ai fi fost în locul meu, iar eu într-al tău, pe cine numeai șef de echipă? În afară de mine, bineînțeles.

            Se aștepta la orice, mai puțin la răspunsul:

            – Șefu, chiar voiam să te întreb, ce dracu’ a fost în capul tău când ai numit-o pe Alesia?

            Călin se replie și întrebă:

            – De ce? E vreo problemă cu Alesia?

            – Nu chiar… dar am presupus că, din moment ce ai întrebat, trebuie să existe un motiv…

            – Uneori e bine să ai un feed-back. Eu ți-l cer ție. Atâta tot.

            Se abținuse cu greu să nu îi dea o replică usturătoare. Testul nu se terminase.

            – Eu n-aș fi lăsat echipa.

            ”Nici eu”, gândi Călin.

            – Și dacă n-ai fi avut încotro? Să presupunem că ai fi fost excesiv de aglomerat cu alte probleme, ca director de departament, și asta ar fi fost singura soluție.

            – De asta ne-ai lăsat?

            Complet greșit. O astfel de întrebare nu se adresa deschis. Răspunsul se căuta printre rânduri, nu se smulgea. Niciunui membru al consiliului de administrație nu i-ar fi plăcut genul acela de abordare…

            – Tu răspunde la întrebare.

            – Păi… eu aș fi numit… un fel de adjunct. Să preia ce nu mai puteam eu face.

            Fu momentul în care Călin se decise. Avea, totuși, nevoie să își justifice decizia în fața lui Jordash și a lui Andi, era necesar să îi lase și pe ei să își facă propriile evaluări. Seara, când Ionuț plecă acasă, îi convocă pe cei doi într-o scurtă ședință și le expuse rezervele lui referitoare la numirea acestuia ca și director de departament.

          Deciseră să joace șarada până la capăt, astfel că a doua zi Ionuț se trezi convocat ex abrupto la o ședință în patru, cu ceilalți doi directori de departamente, iar Călin îi lăsă lui inițiativa, motivând de fațadă față de Andi și Jordash că mai tânărul său coleg aprofundase problematica ceva mai minuțios decât el, care fusese prins cu o serie de chestiuni specifice funcției de director de zonă.

          După jumătate de oră, Jordash motivă o urgență și plecă, nervos, dar încercând să nu arate. Călin putea da cel puțin două exemple în care pătimașul Jordash, dacă s-ar fi aflat în alte circumstanțe, ar fi reacționat în fața orgoliului lui Ionuț de o manieră care, cel mai probabil, ar fi creat animozități extreme, ireconciliabile.

          Andi rezistă până la sfârșit dar, de fiecare dată când privirea sa o întâlnea pe a lui Călin, făcea câte un semn discret prin care părea a zice ”mare păcat”. De altfel, tot ce spusese Ionuț din punct de vedere profesional era perfect valabil, numai că modul de a rosti frazele, exprimarea nonverbală, toate demonstrau un om a cărui personalitate era centrată pe demonstrație. Că era cel mai bun, că nu avea nevoie de nimeni, că deținea răspunsul la toate problemele, iar dacă nu îl deținea, avea să îl găsească cu certitudine. Pe scurt, incapacitate totală de colaborare, prost ascultător, prea dur negociator… Călin se întrebă cum de nu văzuse toate astea până atunci. Realiză că, de fapt, de fiecare dată când avusese nevoie de subtilitate pentru a rezolva problemele clienților, apelase la alți membri ai echipei, dar niciodată la Ionuț.

          Următorul weekend, pentru a nu disturba mai mult decât era cazul activitatea echipei, o convocă pe Monica și reluă întregul proces. Mult mai reținută decât Ionuț, aceasta apelă la el prea des, mereu nesigură, afișând o teamă constantă de a nu greși, afirmând de prea multe ori că nu se cădea să verifice ea activitatea celorlalți colegi de departament.

          Pe parcursul săptămânii se ivise o situație deosebită, mai exact șeful echipei cinci se lăsase încolțit la o conferință de presă și spusese prea multe lucruri în afara scenariului pregătit dinainte. Aparent nu se petrecuse nimic ireparabil, dar Călin o rugă pe Monica să îi sugereze o modalitate de sancționare.

          – Pentru ce? Am înțeles că situația s-a rezolvat. Ce sens mai are?

          – Data viitoare când cineva se va mai abate de la scenariu, e posibil să nu mai fim atât de norocoși.

          O trimise să îl cheme pe angajatul în cauză la o discuție. Când intră la el în birou, acesta deja fusese pus la curent cu situația. Monica încercase să îl ajute indirect, pregătindu-l pentru confruntarea cu șeful. Era adevărat că nu o rugase să păstreze discreția, dar nici nu i se păru normal să fie sabotat de cea care ar fi trebuit să manifeste, în primul rând, loialitate față de el. Directorii lui de departament trebuiau să fie, înainte de toate, dedicați firmei lui și doar apoi unor interese subsidiare. Dacă dorea clemență pentru salariat, Monica ar fi trebuit să îl abordeze cu argumente anterior întâlnirii în trei și să nu se lase până nu îl convingea.

          Omul venise cu discursul pregătit, așa că trebui să fie mai dur decât de obicei, pentru a obține efectul necesar. Monica nu văzu decât duritatea, iar când încercă să îi explice, se închise în ea pentru restul zilei, concentrându-se cu greu, făcând totul într-un ritm cumplit de lent, tristă, incapabilă de a mai avea vreun fel de inițiativă.

          De cealaltă parte, era cât se putea de atentă la ce dorea Călin, făcea tot ce trebuia aproape fără ca el să mai verbalizeze vreo cerere expresă, crea în jurul ei o atmosferă de calm și încredere. Atât de deosebită de Alesia, spre exemplu, care îl ținea mereu în alertă, neștiind vreodată ce va spune sau cum va reacționa, ori dacă nu îl va pune într-o postură defensivă. Monica era orice, numai intuitivă ca Alesia nu, dar în ceea ce îl privea pe el, părea a avea o empatie specială.

          Experiența bărbatului din el își spuse cuvântul și, cu toate că nu avea niciun  indiciu încă, aproape știu. Se uită la Monica mai atent, dându-și seama că era atât de prins cu schimbările din ultima vreme, încât începeau să îi scape anumite lucruri. Nici nu mai fusese atât de apropiat de membrii echipei cum era odată, pentru a-i putea observa direct, însă avea senzația că ceea ce se petrecea cu Monica nu se întâmpla de scurt timp. Ori mascase ea suficient de bine, ori era el prea obișnuit cu privirile admirative pe care i le aruncau femeile, obositoare uneori, când i-ar fi plăcut pur și simplu să facă conversație, de-a dreptul enervante, când își dădea seama că nu se putea comporta natural, nu putea râde și spune exact ce îi trecea prin cap, cum făceau alți bărbați, fără ca multe dintre cele cu care intra în contact să nu se gândească automat la… oricum, mult mai multe decât gândea el însuși, uneori.

          Se decise să verifice ceea ce îi spunea intuiția. Își voală privirea, abordă un zâmbet senzual, dădu ocol biroului și se sprijini nonșalant de colțul canapelei pe care se așezase Monica, care ridică ochii din hârtii, întrebătoare, așteptând să îi spună ce dorea.

          – De ce ești așa încordată?

          Vorbi încet, moale, dând vocii o tonalitate scăzută. Fata se uită la el, nedumerită.

          – Lucrezi de câteva ore în continuu. Nu suntem într-o cursă, să știi. Relaxează-te puțin…

          Îi trânti un zâmbet învăluitor și obținu imediat reacția la care se aștepta: ea se încordă și mai tare.

          Își scoase sacoul încet și îl aruncă aparent neglijent pe unul dintre fotoliile din apropiere, subliniind gestul cu următoarea replică:

          – Nu mi-am da seama că s-a făcut atât de târziu.

          Accentuă asupra ultimului cuvânt, pentru a o face să conștientizeze intimitatea momentului. Dacă ar fi dorit, acum ar fi fost timpul ca ea să întrerupă conversația. În loc de asta, Monica îl privi dezarmată.

          – Ai nevoie de o cafea? Să îi spun Magdei să îți aducă?

          Porni spre ea și observă cum, pe măsură ce se apropia, fata începu să coboare privirea din ochii lui, către umeri, pe brațe, spre abdomen, mai jos…

          – Ești obosită…

          Lăsă fraza neterminată, așteptând reacția, dar aceasta nu veni. Monica stătea cu capul plecat. Trebuia să o determine să se uite la el, ca să o poată citi. Își aduse aminte fără să vrea de Alesia și modul cum aceasta îi înfrunta privirea de fiecare dată. Era firesc, până la un punct, să facă comparație între cele două femei, felicitându-se, încă o dată, de alegerea făcută pentru șeful de echipă.

          Monica se afundă mai tare între pernele canapelei, așa că el alese să se așeze lângă ea, în capătul opus.

          – Poate că e momentul să ne relaxăm puțin. Nu suntem roboți.

          Ridică ochii către el. Era complet fâstâcită. Recunoscu că se distra. Pe de altă parte, nimic din ce se petrecea acolo nu era distractiv, față de planurile lui. Continuă ideea pe care o începuse:

          – Suntem simpli oameni, cu nevoi umane.

          Zâmbi, mai mult cu ochii, aplecând puțin bustul spre ea. Ea râse deconcertată.

          – Te rog să îmi permiți să fac ceva. Așteptam să mai plece lumea pe acasă…

          Începu să-și desfacă cravata, o scoase de tot, descheie, chiar, primii doi nasturi de la cămașă, iși suflecă mânecile și se lăsă pe spate, sprijinindu-și o mână în lungul spătarului canapelei. După câteva momente, reluă atacul:

          – Lasă-mă să văd ce ai apucat să faci până acum…

          Se apropie de locul unde stătea ea cu o mișcare fluidă, până când degetele mâinii pe care și-o sprijinea încă pe spătarul canapelei aproape că îi atinseră gâtul, și se aplecă spre ecranul laptopului. În mod intenționat aruncă doar o privire superficială, rostind apoi pe un ton excesiv de laudativ:

          – Foarte bine!

          O simți că devine ușor agitată și observă că avea buzele întredeschise, printre care respirația îi ieșea puțin întretăiat. Îl privea supusă, cu ochi aproape rugători. Știu că în acel moment ar fi putut să îi pretindă absolut orice.

          Clar, problema era mai veche. Iar el trebuia să aibă grijă cum finaliza jocul, care risca să degenereze periculos. Și dacă tot simțea că îi putea cere orice…

          – Dacă am fi fost în alt moment, în alt loc, probabil ți-aș fi spus să lăsăm astea pe mâine…

          Monicăi i se opri pentru o fracțiune de secundă respirația, așa că el adăugă repede:

          – …și să mergem fiecare dintre noi la casa lui, la un somn bun.

          Văzu dezamăgirea. Așa că îi oferi un oftat apăsat și continuă:

          – Dar… cum era zicala aceea… șeful nu doarme, nu mănâncă… și tot așa.

          De data asta îi zâmbi, ca și când l-ar fi înțeles, deși habar nu avea ce gândea el. Pentru a treia oară în seara aceea, își spuse că dacă ar fi fost Alesia în locul Monicăi, probabil că aceasta l-ar fi putut intui mai bine… De fapt, cel mai probabil, dacă ar fi fost Alesia acolo, nu ar fi ajuns atât de departe înainte ca ea să îi arunce înapoi propriile săgeți.

          – Așa că, zise și se ridică, îndreptându-se către birou…

          Se opri la mijlocul distanței, se întoarse spre ea, dădu ușor din cap și reluă ideea, sperând că teatrul pe care îl jucase avea să fie suficient:

          – Să nu uiți că mă bazez pe tine. Ești cel mai vechi om al meu din întreg departamentul. Și am nevoie de tine să o ajuți pe Alesia.

          Monica îl privi siderată, neînțelegând ce legătură avea Alesia cu tot ce se întâmpla, dar pregătită să îi promită orice.

          – Monica, ai să faci asta pentru mine?

          – Bineînțeles, răspunse ea încet. Numai să-mi spui de ce ai nevoie. Eu întotdeauna am încercat să te ajut cum am putut…

          – Știu. Să nu crezi că nu am văzut.

          Îi era lehamite să manipuleze așa oamenii. Uneori era prea ușor. Mereu își găsea, însă, scuza că nu ar fi reușit să facă asta dacă oamenii respectivi nu i-ar fi permis. Sau, în fine, femeile respective.

          Apoi o expedie repede. Aflase ce avea nevoie să știe.

          Îl sună pe Andi și îi spuse:

          – Stop joc. Monica are fluturași în stomac.

          – Alta, frate?!

          – Așa se pare. Noroc că i-am pasat echipa Alesiei. Altfel, ar fi trebuit să mai renunț la un om.

          – Măi, ce Dumnezeu le faci la toate?!

          – Bună întrebare. Apropos, ce mai știi de Irina?

          – Se pare că i-a trecut. Cred…

*

*     *

          Acordurile acelea nu o mai ajutau cum făceau odată, când se calma de la primele note ale pianului. Schimbă melodia şi încercă să îşi relaxeze mintea. Undeva, în subconştient, o idee stătea să iasă la lumină. Îi luase pe rând oamenii, lăsând-o, iarăşi, supraîncărcată şi cu activitatea acestora. Făcuse faţă de una singură, dar ceva era categoric anormal şi, spera ea, cu cât avea să îşi dea seama mai repede ce se petrecea, cu atât avea să fie mai pregătită să reacţioneze… sau măcar să îşi facă un plan de bătaie pentru viitorul apropiat.. Îşi aprinse o ţigară, una din multele pe ziua aceea, trase adânc fumul în piept şi savură senzaţia uşoară de ameţeală. Mai trase un fum, dădu muzica mai tare, impunându-şi să nu se gândească la nimic pentru următoarele câteva minute.

          Gândurile i se învălmăşeau, însă, în cap, nechemate. Ionuţ revenise la echipă după trei zile, pe parcursul săptămânii care urmase comportându-se de parcă ar fi fost păstrătorul tainelor universului. Arogant, enervant de amabil cu toată lumea mai puţin cu ea, pentru ca ulterior Alesia să afle că circulau zvonuri despre înlocuirea ei din fruntea echipei. Nu avea nicio dovadă că zvonurile porniseră de la el, deşi simţea că doar acesta ar fi putut fi sursa, şi nu îl putea înfrunta, deoarece era conştientă că niciun coleg nu ar fi susţinut-o într-o confruntare directă, cu toate că aveau cu toţii grijă să o informeze neoficial că şeful îşi exprimase rezerve faţă de numirea ei. Nu ştia ce să mai creadă. Pe de o parte, se reîntorcea mereu la discuţia avută în biroul lui Călin în dimineaţa aceea ciudată, dar, privind lucrurile din altă perspectivă, era evident că o sabota în continuare.

          Dintr-o dată, Ionuţ dobândi un statut special, nu numai printre membrii echipei, dar şi printre ceilalţi colegi. Era persoana cu care șeful se închisese în birou timp de trei zile, tratându-l aproape ca pe Cristian Iordache sau ca pe Andi Bartal, oameni cu care, se știa, era, totuși, prieten vechi. Autoritatea ei suferise grav, întâmplându-se, destul de des, ca după ce ea dădea câte o dispoziţie, oamenii să confirme oportunitatea acesteia cu Ionuţ.

          Alese să apeleze, pentru a-şi confirma ipotezele, la Andi Bartal. Îl abordă într-o seară, când se întâlniră în faţa liftului:

          – Domnule Bartal, cred că vă sunt datoare cu mulţumiri…

          Andi Bartal o privi surprins, cu ochii lui albaştri, bonomi. Alesia ştia mai bine şi nu se lăsă înşelată. Omul era alunecos, doar aparent inofensiv. Îl văzuse în multe situaţii în care dăduse dovadă de viclenie, mai ales atunci când dorea să obţină ceva. Iar de la ea, acum, dorea răspunsuri.

          – Draga mea, de ce vrei cu tot dinadinsul să mă faci să mă simt prost? Când mă abordezi aşa, mă faci să mă consider bătrân, neinteresant… depăşit. Te-am mai rugat şi până acum să îmi spui Andi!

          Îi vorbise cu o voce moale, complice. Pericolul era să îl creadă şi să reacţioneze la mesajul subliminal pe care încerca să îl transmită bărbatul: “eu nu reprezint o amenințare… te poţi deschide în faţa mea…”. Acel al şaselea simţ pe care Alesia se baza atât de mult îi spuse, însă, că acesta, neştiind ce va urma, se pusese în gardă.

          – Pentru ce crezi tu că este nevoie să îmi mulţumeşti?

          Se decise să joace jocul lui, să mimeze credulitate şi inocenţă, aşa că îi răspunse:

          – De când am venit în firmă, opinia dumneavoastră a fost de multe ori, pentru mine, un punct de reper. Încă de la început aţi fost unul dintre puţinii care aţi manifestat faţă de mine toleranţă şi încredere…

          Riscă şi continuă fraza, pe un ton aluziv:

          – În mod constant…

          El zâmbi amabil, dar pentru o fracţiune de secundă, Alesia crezu că vede în spatele zâmbetului său o undă de ceva nedefinit:

          – Draga mea, nu pune la suflet tot ce face Călin. Aşa e el… pentru el toată lumea trebuie să fie pregătită de examen… în fiecare zi.

          Îl adusese unde voia. De fapt, îşi corectă Alesia percepţia, el o adusese pe ea în acel punct…

          – E adevărat că în ultima perioadă lucrurile s-au cam precipitat…

          – Lasă, nu mai durează mult… Dacă nu credea că poţi face faţă, nu îşi lăsa el echipa pe mâinile tale.

          Auzise, oare, şi el, zvonurile care circulau? Dorea să o liniştească, sau să o încerce? Simţea că bărbatul avea o oarecare simpatie pentru ea, numai că în ceea ce îl privea pe Andi Bartal, niciodată nu trebuia să fii prea sigur de nimic.

          – Nu aş vrea să dezamăgesc pe nimeni… sunt conştientă că mi s-au acordat nişte şanse pentru care alţii luptă ani de zile… dar mai ales pe dumneavoastră. Să ştiţi că nu am uitat ce mi-aţi spus la interviu. Că datorită insistenţelor dumneavoastră mă aflam acolo. Mi-ar fi plăcut să lucrăm împreună…

          – Dragă, mă flatezi! De obicei toată lumea vrea să lucreze cu Călin!

          Alesia îi oferi cel mai resemnat zâmbet de care era în stare.

          – Iar dacă ţii morţiş să nu mă dezamăgeşti, continuă el, spune-mi, te rog, Andi.

          – Bine… Andi.

          – Vezi, n-a fost aşa de greu, nu?

          – Cu tine lucrurile par întotdeauna mai simple…

          – Crede-mă, se vor simplifica cât de repede şi pentru tine!

          Era a doua oară când accentua pe ideea că se îndreptau către un final. Un final a ce?

          Un final mai îndepărtat decât lăsase Andi Bartal să se înţeleagă, în tot cazul, aprecie Alesia după ce Monica fusese chemată, la rândul ei, de Călin. Dintr-o dată, Ionuţ se văzu nevoit să accepte că statutul lui nu era unic. Din nefericire, Monica îi destabiliză mai tare decât făcuse Ionuţ. Timp de câteva zile nu se putu concentra pe nicio problemă mai mult de zece minute la un loc. Se pierdea în reverii lungi, uita detalii, se învârtea mereu pe la etajele superioare, motivând că are nevoie de diverse lucruri, Alesia nemaiînţelegând nimic din comportamentul ei. Nu îi mai repartiză spre coordonare niciun proiect, iar când Călin o întrebă de ce şi ea îi spuse motivul, acesta nu făcu decât să ofteze şi să zică “bine, dacă va continua tot aşa, spune-mi”.

          Era evident că ceva se întâmpla. Colegii din departament începuseră să se plângă că şeful era inconstant, că deciziile lui din ultima vreme îi erau necaracteristice. Putea înţelege că ar fi existat un scop în destabilizarea echipei lor, dar nu mai găsea niciun motiv pentru care Călin ar fi lăsat haosul să se întindă la nivelul întregului departament. Îşi aduse aminte că Andi Bartal îi spusese că toată lumea trebuia să fie pregătită, în fiecare zi, să susţină un examen şi că situaţia nu avea să mai dureze mult. O enerva că nu reuşea să înţeleagă scopul din spatele a tot ce se petrecea. Asta îi dădea o continuă stare de nesiguranţă, vedea pericole acolo unde nu existau, capcane unde lucrurile se puteau tranşa destul de simplu, începuse să o obosească mai mult menţinerea ridicată a gărzii, decât lupta în sine.

          Ciprian dispăru şi el, săptămâna următoare, tot pentru trei zile. De data aceasta resimţi şi mai dur lipsa unui membru al echipei. Începuse să se bazeze din ce în ce mai mult pe Ciprian, pe măsură ce Ionuţ reuşea să o enerveze doar prin simplul fapt că respira acelaşi aer cu ea, iar Monica o irita până aproape de violenţă cu atitudinea ei de mimoză neînţeleasă. Spre deosebire de ceilalţi doi, Ciprian se dovedise suficient de responsabil să se intereseze în continuare de proiectele care îi fuseseră date anterior spre coordonare, dar o surprinse modul răutăcios în care îi făcuse morală Monicăi, atunci când aceasta greşise într-un discurs pe care îl scrisese pentru unul dintre clienţi, pierzând din vedere un eveniment de importanţă secundă, la care uită să facă referire. Discursul fusese susţinut la conferinţa de presă fără acea menţiune, nepetrecându-se alte consecinţe decât că problema trecuse neobservată, însă nici nu produse noi prejudicii de imagine. Ciprian nu se opri la a face morală, ci îi luă Monicăi toate atribuţiile din cadrul proiectului, lăsând-o să facă doar activitate de compilare de informaţii. Alesiei i se păru ciudat mai ales faptul că, deşi ea încercase, Călin îi interzisese să întoarcă decizia lui Ciprian. 

          Situaţia stârni animozităţi printre membrii echipei, astfel că între Ionuţ, care manifesta un comportament aproape ranchiunos că nu rămăsese preferatul şefului, Monica, incapabilă să se mai concentreze, şi Ciprian, care îşi antagonizase atât de tare colegii, încât acum era izolat şi nu mai reuşea să comunice bine cu aceştia nici măcar pentru rezolvarea aspectelor care ţineau de chestiuni de rutină, Alesia se întoarse către Alin… până când acesta fu, la rândul lui, chemat de şef. Numai că pe Alin nu îl ţinu departe de echipă trei zile, ci o săptămână întreagă. La întoarcere, îl văzu gânditor, introvertit, aşa cum Alin nu fusese niciodată.

          – Ce Dumnezeu vă face la toţi?! exclamă la un moment dat Alesia, exasperată.

          – Cred că şeful începe să fie depăşit… sau ceva de genul ăsta… undeva, ceva nu merge cum trebuie. Nu l-am mai văzut niciodată aşa… obosit, spuse Alin.

          – E doar părerea ta. Mie mi s-a părut foarte în formă, poate puţin plictisit, dar cam atât, se opuse Ciprian.

          – Nu-i nimic din toate astea. Eu vă garantez că e o problemă cu directorii. Am senzaţia că le cam scârţâie comunicarea în ultima vreme, iar şeful are şi el nevoie să se mai consulte cu cineva din când în când. Cu mine aşa a făcut.

          “Specific pentru Ionuţ să gândească aşa”, aprecie Alesia.

          – Nu cred, Ionuţ. Eu am impresia că, pur şi simplu, s-a obişnuit cu noi şi ne vrea aproape, pe unii dintre noi mai mult decât pe alţii, e adevărat, zise Monica zâmbind în barbă. Dar e şi el om, lucrurile îl afectează şi pe el, chiar dacă nu ne arată sau, până la urmă, îşi calcă pe inimă şi face ce e corect…

          Replica Monicăi sunase de-a dreptul ciudat. De altfel, Ionuţ reacţionă pe un ton aproape batjocoritor:

          – Nu vorbim de aceeaşi persoană, nu? Eu discutam despre Călin, tu văd că inventezi personaje… Draga mea, dacă nu poţi fi atentă la firul discuţiei, nu te mai băga…

          Un lucru era cert, toţi erau nedumeriţi de ceea ce se petrecea, pentru că fiecare venea cu o altă variantă, prezentau aceeaşi persoană atât de diferit, de parcă moneda pe care o analizau ar fi putut avea mai mult de două feţe.

          Mai mult de două feţe… Totuşi, discuta cu oameni care îl cunoşteau suficient de bine pe Călin, astfel încât să nu interpreteze greşit atitudinea lui. Cum era posibil ca membrii echipei lui să aibă opinii atât de diferite despre şeful căruia până nu de mult îi intuiau gândurile la unison? Dădeau toţi un examen… care avea să nu mai dureze mult… cu un Călin atât de schimbător… care menţinea cea mai talentată echipă de PR din țară într-o degringoladă complet neproductivă… Ceva în sufletul Alesiei începu să doară, aparent fără niciun stimul. O senzaţie ca o părere de rău nesfârşită o încercă, sentimentul că el avea să plece undeva departe, unde ea nu va putea să-l mai ajungă, că va rămâne fără prezenţa lui, care îi era atât de necesară.

          Încercă să scape de starea aceea, pe care o considera absolut nejustificată. Unde să se ducă? Era afacerea lui, la fel de mult ca a lui Ion Dimaru. Era convinsă că nu ar fi părăsit firma niciodată.

          Iarăşi, se chinui să nu se mai gândească la nimic. Reuşi doar pentru câteva secunde, căci dintr-o dată un gând o făcu să îngheţe. El chiar putea pleca undeva unde ea, cel mai probabil, nu avea să fie chemată pentru a-l urma. Era conştientă că unchiul lui îl pregătea să preia, într-o zi, totul. Acesta era un moment la fel de bun ca oricare altul pentru a-l rechema la Sediul central. Aproape sări de pe scaun, vru să meargă la el, să obţină o confirmare într-un sens sau în altul. Andi Bartal sau Cristian Iordache puteau prelua oricând conducerea zonei, caz în care… el avea nevoie de… da, asta era!… Călin avea nevoie de un nou director de departament pentru organizare de evenimente! Nu îi dăduse ei echipa pentru că o merita în mod deosebit, ci pentru că toţi membrii echipei, în afară de ea, dădeau interviuri pentru o funcţie mult mai importantă. Iar după ce noul director avea să fie numit, acesta avea să devină, firesc, conform regulii știute de toți, șeful echipei unu. Funcția ei era temporară.

          Tremură din tot corpul, strângând din dinţi, încercând să îşi reţină lacrimile. La ce se aşteptase, de fapt? La ce se mai putea aştepta?

*

*     *

          Andi și Jordash spuseră aproape în același timp:

          – Poate e cazul să-l suni pe șefu’ ăl’ mare…

          Știa și el că ar fi trebuit să vorbească cu unchiul lui. Trecuseră șase luni de la întâlnirea de la București, iar lucrurile se complicaseră mai mult decât anticipase. Reluase cu cei doi… pentru a câta oară?… ca într-un fel de rezumat, situația celor patru candidați la funcție. Ajunseseră la concluzia că Ionuț era prea pregătit, că Monica era complet nepregătită, iar Ciprian cel atât de introvertit, era atât de inflexibil în același timp, încât nu se putea desprinde de ceea ce ei identificaseră ca fiind prejudecăți foarte puternice, pe care nu degeaba alegea să nu și le exprime niciodată.

          Alin părea a fi singurul care rămăsese în cursă, de aceea cu el stătuse mai mult decât cu ceilalți, numai că nici către acesta nu se îndrepta cu inima neîndoită. Ceva îl oprea să ia decizia finală, și nu pentru că Alin greșise undeva, ci pentru că pur și simplu nu demonstrase capacitatea de a fi trup și suflet pentru firmă. Făcea lucrurile cu un profesionalism desăvârșit, dar nu îl vedea renunțând la confortul lui pentru stabilizarea unei situații de criză, ori având inițiative salvatoare.

          Dintre toți, el își dăduse cel mai bine seama că periplul prin biroul șefului nu era întâmplător, iar din acel moment fusese mereu în alertă, îl evitase pe Călin, se închisese într-o muțenie care îi era improprie. Lui Călin i-ar fi plăcut ca acesta să îl confrunte, să îi smulgă, sau cel puțin să încerce să îi smulgă motivele din spatele meciurilor în doi cu șeful.

          Jordash avea o părere similară. Andi credea că, în lipsa a ceva mai bun, trebuia să dea postul cuiva. Era necesar să ia o decizie rapid. Unchiul lui începuse să facă presiuni. Trecuse o lună de când terminase întrevederile cu membrii echipei, își spunea în fiecare zi că nimic nu îl obliga să se hotărască imediat… asta până la următorul telefon de la București…

          – Deși… a mai rămas cineva… la care probabil că nu te-ai gândit încă.

          Îl privi pe Andi cu speranța că îi va oferi, în sfârșit, soluția salvatoare.

          – Alesia. Este, totuși, la noi de aproape un an.

          – A! Mica protejată! exclamă Jordash. Tu întotdeauna te-ai erijat în descoperitor de talente.

          – Jordash, hai să nu deviem.

          Călin dăduse replica pe un ton tensionat. Se săturase de tot bâlciul.

          – De ce zici că deviem? Fata promite, e adevărat, pe mine m-a surprins de multe ori, reușește să facă față, nimic de zis, dar, așa cum a spus și Andi, e la noi doar de aproape un an!

          – Da, Jordash, iar în același timp ține în mână de trei luni echipa de mici directori ai lui Călin!

          – Bine zis, eu nu am privit niciodată lucrurile din punctul ăsta de vedere … răspunse Călin.

          – Să nu-mi spui că te gândești la modul serios să o promovezi! De cât timp lucrează fata asta în domeniu? De nici trei ani?!

          – Tu cât aveai când ai fost numit de domnul Dimaru director de departament? Douăzeci și șase de ani? Și tot trei ani de meserie în spate, insistă Andi Bartal.

          – Toți eram tineri, atunci. Noi am fost un experiment.

          – De ce nu ar putea experimentul să continue, la o adică? întrebă și Călin.

          – Nu știu dacă nu cumva ai temperatură și asta îți întunecă rațiunea, da’ ia o aspirină și uită-te puțin la balanțele contabile. Nu ne mai permitem experimente. Nu la cât de mult ne taxăm clienții. Avem cea mai valoroasă echipă de PR din țară!

          – Pe care Alesia o conduce! exclamă Bartal exasperat.

          – Pe care Călin o supervizează, iar domnișoara are mereu plasa de siguranță întinsă sub picioruțele ei delicate!

          – Nu și în ultima vreme… recunoscu Călin.

          – Tu ce vrei, până la urmă, să o numești director de departament?

          – Nu neapărat… dar măcar să îi ofer șanse egale cu a colegilor ei de echipă.

          – Omule, dacă nu ești dispus ca într-un final să o și numești, nu are sens să îi dai nicio șansă!

          Jordash avea dreptate, admise Călin în sinea lui.

          – Jordash, e doar cu un an mai tânără decât erai tu când ai preluat departamentul tău! exclamă Andi Bartal.

          – Cu doi ani mai tânără.

          – A împlinit douăzeci și cinci de ani luna trecută.

          – Ca să vezi? Te-a invitat la petrecere?

          Tonul batjocoritor și insinuant al lui Cristian Iordache îl enervă pe Andi Bartal pentru prima dată în seara aceea.

          – Nu, dar mi s-a părut elegant să îi ofer măcar un buchet de flori! Acum zici că e prea tânără! Peste vreo patru ani ai să zici că e prea bătrână! Că ce face ea e meserie de oameni tineri! Că după o vârstă nu te mai ține să mergi în ritmul ăsta!

          – Andi, începi să mă enervezi, serios. Pe noi ne-a format domnul Dimaru!

          – Tot un Dimaru o va forma și pe ea.

          De data aceasta Călin abordă un ton autoritar. Uneori trebuia să le aducă aminte cu cine vorbeau. Se surprinse pe sine că folosise sintagma ”o va forma” și nu ”ar forma-o”.

          – Dacă simți nevoia s-o faci pe-a profesorul, găsește-ți o minoră!

          – Destul!

          Călin aproape strigase.

          – Ce ai împotriva Alesiei, până la urmă?

          Își mai temperase puțin tonul, dar menținuse expresia provocatoare a figurii.

          – Nimic, în esență. Pur și simplu nu am încredere că se va descurca.

          – Nici când am numit-o șef de echipă nu ai avut încredere, și până la urmă s-a descurcat. Iar eu nu i-am făcut viața deloc ușoară.

          – Când ai numit-o șef de echipă, nici tu nu aveai încredere că se va descurca!

          ”Punct ochit, punct lovit”, recunoscu Călin. Răspunsul lui veni mai mult ca o reacție la încăpățânarea lui Jordash, decât ca o decizie propriu-zisă:

          – Eu sunt pentru, Andi la fel. Doi la unu. Alesia intră pe listă.

          – Cum vrei. Dacă o numești, însă, să nu vii la mine să îți găsesc soluții cum să demiți eficient un director de departament!

          – Soluțiile astea le știu și singur. De altfel, tu ești director de departament la firma la care eu sunt acționar.

          Vorbise categoric, aproape amenințător. Habar nu avea cum ar fi făcut, dacă s-ar fi ajuns într-adevăr în situația în care ar fi fost nevoit să demită un director de departament. Dar Jordash trebuia să rămână cu impresia că atuurile erau, toate, la el. Mai ales în discuțiile cu băieții, erau momente când se dovedea a fi imperios necesar să le arate că el rămânea șeful, orice s-ar fi întâmplat.

          Jordash înghiți în sec și îl privi pe sub gene. Știa acea privire. Urmau câteva zile de frecuș. Of! Numai de asta nu avea nevoie.

          De altfel, Cristian Iordache se ridică încet din fotoliu și spuse, în loc de salut:

          – Să trăiești, șefule! Ferească sfântul să uităm care ne sunt gradele!

          – Jordash, nu asta am vrut să zic, știi bine!

          – Bineînțeles că nu! Doar se întâmplă de atâtea ori să te ia gura pe dinainte!

          Aluzia fusese străvezie.

          – Mai scutește-mă! exclamă Cristian Iordache și părăsi biroul, trântind ușa.

          – Am să vorbesc eu cu el, Călin. Își revine, stai liniștit.

          – Nu de asta îmi fac eu probleme, Andi. Dilema mea rămâne aceeași. Ce facem?

          – Sună-l pe unchiul tău!

          – Nu prea mă încântă ideea. El așteaptă o decizie de la mine, nu să ia el decizia în locul meu.

          – Eu zic că îți faci prea multe probleme. Dacă este ca șeful cel mare să fie îngăduitor cu cineva, acela este succesorul la tron.

          Călin râse amar.

          – Tocmai de aceea nu mă încântă ideea.

          Andi Bartal se retrase, ca să îl caute pe Cristian Iordache și să înceapă tratativele de pace.

          Călin se foi prin birou aproape o oră, incapabil să facă nimic altceva decât să înceapă lucrurile și să le lase neterminate. Totul îl irita, nimic nu îi ieșea cum se aștepta. Într-un final, se hotărî să dea telefonul:

          – Am o dilemă, îi spuse unchiului său, după obișnuitele întrebări și răspunsuri legate de noutățile din familie.

          Ion Dimaru răspunse amuzat:

          – Chiar mă întrebam când ai să ridici problema.

          Scrâșni din dinți. De aceea nu dorise să sune.

          – E prima promovare de anvergură pe care o fac. Și, ține cont, contrar voinței mele.

          – Lasă, băiete, că nu mă așteptam să te naști învățat! Acuma zi, ce s-a întâmplat?

          Îi povesti. Evenimentele, părerea lui, opiniile lui Jordash, contraargumentele lui Andi. La final, trase aer în piept și întrebă:

          – Tu ce crezi?

          Răspunsul îl frapă, fiind convins că și pe ceilalți avea să îi contrarieze, când aveau să afle:

          – Că este timpul să mai fac o vizită de lucru la Iași. Cât a trecut de la ultima? Doi ani?

*

*     *

          Călin avu la dispoziție doar o săptămână să amenajeze biroul noului director de departament și să finalizeze renovarea sălii de consiliu. Lăsase aceste probleme să treneze, în așteptarea propriei decizii, dar acum nu mai putea amâna. Avea să accepte hotărârea lui Ion Dimaru, oricare ar fi fost ea, însă până la venirea lui mai avea un test de aplicat.

          Îi ceru Alesiei să vină la el în birou și o luă la întrebări de cum intră. În următoarele ore, controlă la sânge toată activitatea echipei de când preluase ea conducerea, criticând dur, chiar și acolo unde nu era cazul. Ea suportă interogatoriul, privindu-l mereu atent. Călin nu înțelegea acea privire, atât de fixată asupra lui, de parcă ar fi înregistrat momentul cu o cameră de luat vederi din minte. Se întrebă ce gândea ea, de ce nu reacționa ca de fiecare dată, cum se așteptase să o facă. Oare se înșelase și cu privire la Alesia?

          Aceasta savura fiecare moment de apropiere. Observase agitația din firmă din ultimele zile, iar într-un final aflase și motivul De ce ar fi venit Ion Dimaru în teritoriu, dacă nu pentru a anunța cine va fi noul director de zonă? Încerca să își întipărească în minte fiecare trăsătură a lui Călin, chiar dacă acum se comporta dificil. Se obișnuise cu gândul că îl iubea oricum ar fi fost și nu știa cum avea să treacă peste despărțire, încercând să își ia rămas bun cât mai avea ocazia. Se așteptase la o astfel de ședință. Probabil pregătea predarea departamentului, iar ea era convinsă că cel care avea să îl preia era Alin. A… și… mda… de curând trebuise să recunoască că… mda… îl iubea. Îl iubea…

          Înainte să o lase să plece, Călin îi spuse scurt:

          – Mâine dimineață la șase te vreau la birou.

          Fu atât de surprinsă de cererea lui, încât inițial nu putu reacționa în niciun fel. A doua zi era sâmbătă, însă ea oricum avea programat să treacă pe la firmă câteva ore. Nu asta o pusese în gardă, ci faptul că făcea cu ea același joc ca și cu ceilalți. Week-endul cu șeful. Sperase să o cheme și pe ea într-o zi, dar odată cu trecerea săptămânilor, se resemnase că nu avea să fie luată niciodată în calcul în schema lui. Acum nu știa cum să interpreteze, dacă să se bucure sau nu. Nu putea scăpa de senzația de durere, de rupere prea bruscă, de oroare la gândul despărțirii. Parcă nimic nu o mai putea bucura cu adevărat în ultimul timp… Ar fi vrut să îl întrebe dacă ce credea ea era adevărat, în speranța că el va înlătura tot chinul și îi va infirma ipotezele. Cu ce drept ar fi putut să facă asta? Urma să afle odată cu toată lumea, în odioasa zi de luni.

          – Alesia, ora șase, da?

          Se scutură ca trezită dintr-un vis:

          – Da, Călin, ora șase.

          O privi întrebător, dar ea dădu din cap în semn de negație și ieși, fără a mai spune nimic.

          Noaptea nu reuși să doarmă mai mult de două ore, chiar și atunci destul de agitat, se ridică dimineață din pat cu o stare de greață de care nu izbuti să scape nici după ce își bău cafeaua. Mai dădu pe gât și o cutie cu energizant, fumă jumătate de pachet de țigări până ieși din casă și intră pe ușa biroului lui la șase fix.

          Nu dură mai mult de câteva minute până când Călin îi trânti în brațe agenda cu actele departamentului, motivând că venirea unchiului său aducea în prim plan probleme de care era nevoie să se ocupe personal, așa că o lăsa pe ea să se descurce cu rapoartele echipelor de organizare de evenimente.

          Îi arătă că poate lucra la măsuța din stânga biroului lui, iar la cinci minute după ce intrase pe ușă, Alesia deja citea primul raport. Nu trecu mult până când îl auzi spunând:

          – Nu știu în ce măsură voi avea timp să revăd și eu materialele, așa că te rog să iei în considerare posibilitatea că deciziile luate de tine vor fi cele definitive. Încearcă să fii atentă.

          – Nu obișnuiesc să fac treaba de mântuială, credeam că am demonstrat măcar asta până acum.

          – N-am zis asta, Alesia, dar acum chiar nu am timp să mă pierd cu tine în discuții.

          Călin se încordă în așteptarea reacției.

          – Nu îți cer să pierdem timpul. Mă surprinde, însă, că sunt eu aici și nu Alin.

          El o privi atent, dar nu răspunse. În sfârșit, redevenise Alesia pe care o cunoștea! Ea nu mai spuse nimic, așa că se hotărî să o întrebe:

          – Adică?

          – Aveam senzația că deja ai decis cine va fi noul director de departament… Doar dacă nu sunt eu într-o eroare totală… deși mă îndoiesc.

          Spre final, îi tremurase vocea. Dacă avea să îi ofere o confirmare, acum era momentul. Simți din nou greața de dimineață când el răspunse, numai că de această dată aproape că nu o mai putu controla.

          – Cum ţi-ai dat seama?

          Era aproape neverosimil. Persoana care îl cunoștea cel mai puțin, ultima venită, realizase ce se petrecea, iar oamenii lui încă orbecăiau în întuneric?!

          – Tu nu ai niciodată nevoie de chiar atât de mult ajutor. Presupunând că ai avea, însă, întotdeauna ar fi pe aproape Andi sau, cum îi spui tu?, Jordash. Ceea ce mă surprinde pe mine este că sunt și eu vizată.

          Sentimentul de triumf care urmă faptului că în sfârșit cineva găsise curajul să îl înfrunte, ușurarea care urmă pentru că avea în față persoana a cărei subtilitate o completa pe a lui, toate îi așezară un zâmbet extraordinar pe buze înainte să o întrebe direct:

          – Vrei jobul ăsta sau nu-l vrei?

          – Bineînțeles că-l vreau.

          – Atunci taci, stai jos și apucă-te de citit! În afară de actele trimise de tine, de care mă ocup eu acum, răspunzi de tot ce a venit ieri din departament.

*

*     *

          La ora șapte jumătate ajunse la birou secretara. Intră după o bătaie scurtă în ușă, preluă un set de acte și de dispoziții de la Călin și se opri, destul de contrariată, când o văzu pe Alesia la masă, sub un munte de hârtii. Știa că fata obișnuia să vină cu o oră înaintea tuturor, dar acum era prea dimineață, chiar și pentru ea. Alesia ridică ochii din rapoarte și i se adresă lui Călin:

          – Dacă ai ceva pentru mine, dă-mi-le direct, să o scutim pe Magda de un drum. Și pe mine, implicit.

          Secretara îi întinse hârtiile înainte ca el să îi fi spus expres, dar în loc de mustrare, în ochii lui văzu doar amuzament, pe care și-l reprimă imediat.

          Gestul Magdei fusese mai mult decât grăitor pentru Călin. Femeia reacționase așa nu dintr-o grabă neavenită, ci pentru că Alesia îi câștigase deja respectul. Venind de la atât de experimentata lui secretară, atitudinea cântări mult, așa că nu spuse nimic și lăsă scena să se desfășoare până la capăt. Înainte să ia documentele, Alesia se întoarse, totuși, pentru a-l privi. Dădu ușor din cap, în semn de acord, moment în care ea luă actele și își aruncă repede ochii pe ele. Deci cam așa se reacționa când se informau ei cu privire la deciziile lui…

          – Hm… mă așteptam la asta… nu mă așteptam la asta… aici fac cum vrei tu, deși nu va fi ușor să conving clientul… în rest, toate bune.

          Alesia vorbi mai mult pentru ea, ca și când ar fi făcut abstracție de faptul că era și el în birou, dar dintr-o dată ridică ochii spre el și rosti scurt:

          – OK!

          Atât. Apoi se reapucă de lucru. Călin schimbă o privire scurtă cu Magda, al cărei zâmbet parcă îi spuse ”Măi să fie!”, înainte ca aceasta să părăsească biroul. Era momentul să pună puțin paie pe foc:

          – Ce nu ți-a convenit la decizia aceea?

          – Nu pot spune că nu mi-a convenit, răspunse ea prompt. M-am gândit și eu la varianta aleasă de tine, dar am apreciat… mi-a fost teamă că situația va degenera și nu am să am cum s-o controlez. Nu știu de ce, dar soluția asta m-a tentat și pe mine cel mai mult, încă de la început, dar apoi m-am gândit la client și… nu știu…

          Asta era una dintre trăsăturile care îi plăceau la ea, că nu îi era frică să își recunoască ezitările, atunci când situația o impunea. Era cea mai bună dovadă a conștiinței propriei valori, așa cum arătase când preluase inițiativa în momentul critic de la întâlnirea cu parlamentarul european, la București, și apoi în discuția cu el, din mașină, pe drumul de întoarcere.

          – Alesia, în meseria noastră este foarte important să încerci să fii mereu cu un pas înaintea celorlalți. Ar trebui să ai acolo un raport de la echipa șapte, cazul Magheru, o situație care trenează de două luni, iar ei nu reușesc să înfunde scandalul. Asta pentru că șeful de echipă nu vrea să își asume o strategie ceva mai curajoasă…

          Ea prinse ideea din zbor și îi continuă fraza:

          – Iar când nu reușești să fii cu un pas înaintea lor, trebuie să îți creezi un context în care să poți prelua avantajul. Cam asta vrei tu să facem noi aici, nu?

          Cu ea reușea să comunice firesc, fără să forțeze nota, fără replici de circumstanță.

          – Cam așa ceva.

          O văzu cum își fixă privirea pe un punct din spatele lui, înainte de a răspunde:

          – Cam asta trebuie să fac eu pentru echipa șapte… să încerc să creez contextul… fără să le destabilizez strategia aplicată până acum, fără să pară prea evident că provoc o schimbare.

          Așa cum intuise de mult, el trebuia doar să îi indice direcția, căci tenacitatea ei făcea restul.

          – Spor la muncă! îi spuse. Hai să vedem ce îți iese!

          Către ora cinci după-amiază, Călin se hotărî să pună capăt zilei de lucru. Urma să o trimită acasă pe Alesia, iar el avea să mai rămână, să verifice ceea ce lucrase ea. A doua zi dorea să reia cu ea toate rapoartele, să vadă cum va reacționa la criticile lui… dacă aveau să fie.

          – Hai să ne oprim, Alesia. E târziu… și e sâmbătă.

          – Dar nu am terminat…

          – Lasă pe mâine. Și pentru că va fi duminică, avem avantajul de a începe la zece!

          Îi zâmbi, numai că de acestă dată ea nu reacționă la zâmbetul lui, așa cum făcea de obicei. Închise laptopul, se ridică încet, îl mai privi o dată, cu acea privire lungă de dimineață, își strânse lucrurile și spuse scurt:

          – Pe mâine!

          Ieși înainte ca el să apuce să mai spună ceva. Gestul i se păru nefiresc de grăbit, Călin punându-l pe seama faptului că ea se simțea jignită că fusese ultima chemată la ciudatul interviu. Ce-l apucase? De ce tot încerca să o intuiască, să îi prevină stările? Deveni brusc iritat. La o adică, ar fi trebuit să fie mulțumită că se afla acolo, în loc să o facă pe-a supărata!

          Se ridică de pe scaunul de la biroul lui și se așeză în locul unde adineaori stătuse Alesia. Începu să răsfoiască rapoartele, pe care deciziile ei erau trecute cu un scris mărunt, elegant. La al treilea raport, știa deja că, cel mai probabil, le va lăsa pe toate exact cum erau și se gândea că îi va veni destul de greu să găsească ceva de care să se lege, ca să o critice a doua zi. Iritarea îi trecuse. Totuși, avea nevoie de confruntare, trebuia să vadă cât era ea de dispusă să îi țină piept. Urma să fie mai dificil decât cu ceilalți, având în vedere că Alesia știa de ce se afla acolo, așa că era necesar să gândească momentul foarte bine.

          Apoi îi picară ochii pe un post-it atașat de ea pe unul dintre rapoarte: ”Dilemă. Două variante posibile. De discutat cu Călin”. Ceva mai încolo, un alt post-it: ”Informații insuficiente. De propus discuții cu echipa. Se va decide ulterior”. Îi plăcu modul de lucru. Organizat, metodic. Se întrebă dacă mai era necesar să creeze o situație conflictuală artificială. Ea demonstrase deja că avea capacitatea de a i se opune, atunci când considera necesar. Și așa o făcuse să treacă prin destule, fără să o menajeze deloc…

          După aproximativ trei ore observă că se apropia de final. Pentru o primă trecere în revistă, era suficient. Încă un raport și gata. Dacă pleca în timp util, spera să poată adormi devreme și să recupereze orele de somn pierdute în timpul săptămânii. Ziua de luni avea să fie… cel puțin dificilă.

          Deschise ultimul dosar, dar imediat își dădu seama că era unul dintre rapoartele echipei Alesiei, care se rătăcise printre celelalte. I-l dăduse de dimineață, iar ea îl uitase la el în birou. Va scuti, iarăși, pe toată lumea de un drum și i-l va pune el însuși în agenda de lucru.

          Îndreptându-se spre ieșirea din clădire, se opri mai întâi la nivelul cu birourile șefilor de echipă. Intră în biroul Alesiei fără să mai bată la ușă, hotărându-se să nu mai aprindă lumina doar pentru a lăsa câteva foi pe birou și se lovi de ea în întuneric, destul de tare, căci impactul aproape o dărâmă.

          Reacționă în ultima secundă, lăsând servieta și raportul să cadă pe jos și o prinse ferm de talie, încercând să o echilibreze. Auzi un țipăt scurt, după care simți contactul pumnului ei cu pieptul lui, începu să râdă de opoziția neașteptată, își încordă brațul în jurul ei, strângând-o și mai tare, iar cu cealaltă mână se întinse și apăsă pe întrerupător, trăgând-o în același timp după el.

          – Liniștește-te, eu sunt! îi spuse râzând în continuare.

          Când se aprinseră neoanele, el încă o mai ținea aproape, moment în care îi văzu figura consternată, părul răvășit și lăsă să-i scape un nou hohot de râs, în timp ce repetă, de data asta accentuând fiecare cuvânt:

          – Eu sunt!

          – Ce dracu cauți aici? exclamă ea pe un ton ridicat, gesticulând, moment în care el îi dădu drumul, dar observă imediat că se clătina nu tocmai sigur pe tocuri, așa că o prinse din nou, privind-o amuzat.

          –  Ce cauți tu pe întuneric?

          – Eu mă pregăteam să plec acasă! Data viitoare n-am să mă mai gândesc la factura la curent a firmei și o să las lumina aprinsă cand am sa plec, pentru cazul în care se mai gândește careva să dea buzna peste mine! Tocmai ieșeam pe ușă!

          – Eu venisem să îți aduc un raport pe care l-ai uitat la mine!

          Se abținea cu greu să nu râdă din nou. Se gândea chiar să o facă, fie și doar pentru a-i vedea reacția atât de comică atunci când se enerva așa, bătăioasă ca un copil, când conștientiză senzația pe degete a cămașii ei de mătase. Mâna îi alunecase, când o prinsese a doua oară de talie, pe sub sacou, iar acum îi simțea căldura pielii răzbătând de sub materialul atât de fin. Mototoli discret între două degete faldurile cămășii și își aduse aminte de dimineața aceea când o chemase intempestiv, la ora patru, iar ochii ei sclipeau la fel ca acum. Rațiunea i se tulbură, în anticipație, dori să își lipească palma de spatele ei și să mângâie. Material și femeie.

          O simți tremurând de nervi, așa că îi dădu drumul brusc și se îndepărtă repede, evitând să o privească. Se aplecă, își ridică servieta, strânse filele împrăștiate ale raportului și le așeză pe birou, apoi observă că și ea își scăpase geanta pe jos, așa că o ridică și pe a ei. Se întoarse spre ea, îi întinse geanta, moment în care Alesia îi arătă telefonul de serviciu, desfăcut în trei bucăți.

          – Ăsta nu mai țin minte dacă l-am scăpat sau mi-a sărit din mână la impact… Cred că trebuie predat la logistică. Să sperăm că ei îl mai pot… resuscita.

– Sigur, spuse el și întinse mâna, luând părțile telefonului cu vârfurile degetelor, încercând să o atingă cât mai puțin. Îl predau eu.

          Alesia îl privi uimită, neînțelegând de ce dorea să îl predea el însuși, când la fel de bine ar fi putut-o face și ea. Doar era telefonul ei de serviciu…

          – Bine… numai să ai grijă ce scrii în fișa de predare-primire, la cauza defectării. Să nu dai motive de bărfă la toată firma povestindu-le de… ciocniri nocturne prin birouri cu șefa echipei unu…

          Încerca să glumească, pentru a acoperi senzația de căldură bruscă care o cuprinsese și tremurul corpului când o lipise de el. Îmbrățișarea fusese atât de neașteptată, încât corpul ei reacționase fără să se mai poată controla. Parcă avea febră, i se uscaseră buzele, iar plămânii pur și simplu nu voiau să respire normal.

          Călin era conștient că o ținuse în brațe câteva secunde prea mult, astfel că  privi replica ei ca pe o aluzie discretă, la ceea ce credea că ea interpretase ca fiind puțin deplasat, prin urmare îi dădu un răspuns care să mute poziția defensivă, de la el, la ea:

          – Sau motiv de cercetare disciplinară… pentru lovirea șefului ierarhic superior. Mă întreb, dacă te lăsam să iei contact cu parchetul, se încadra în categoria accidentelor de muncă?

          Deși privirea ei spunea ”iartă-mă”, Călin nu auzi decât un ironic:

          – Da, eu susțin că ar fi fost accident de muncă… doar sunt la serviciu!

          – După orele de program! Să nu-ți vină idei!

          De data asta râseră amândoi.

          – Chiar, ce mai cauți la birou la ora asta? Credeam că ai plecat de la cinci.

          – La cinci am terminat ce aveam de făcut cu tine. Apoi m-am apucat de treaba mea.

          La asta nu se așteptase. Toți ceilalți colegi de echipă ai Alesiei se concentraseră exclusiv pe activitatea desfășurată alături de el, mai puțin ea. Era din ce în ce mai bine. Dar el nu putea renunța acum. Mai ales că găsise motivul ideal să o pună în încurcătură:

          – Observ că lași în mod constant lucruri de făcut pe weekend. Asta îmi spune ceva despre gradul tău de eficiență.

          Vorbise pe un ton creat special să sune jignitor, exagerând chiar mai mult decât era cazul, răzbunându-se pe ceea ce îl făcuse să simtă adineaori, când o avusese în brațe. De fapt, recunoscu el, se revolta din cauza faptului că nu putuse să continue și în realitate, ceea ce continua chiar și în acel moment, dar în minte.

          Pentru Alesia, trecerea, de la fiorii provocați de apăsarea degetelor lui peste mătasea subțire și felul cum îi simțise mușchii brațelor încordându-se pentru a o cuprinde, la replica ofensatoare, fu atât de bruscă, încât simți o ciudă nesfârșită că, iar, îl iertase imediat ce terminase de rostit cuvintele, că îl dorea atât de mult, atât de necontrolat acum. Plătea prea scump cele câteva secunde în care își odihnise sufletul în brațele lui.

          – Înseamnă că altcineva ia deciziile în locul tău, iar tu numai semnezi, însă fără a citi. Pentru că atunci ai vedea că echipa mea are în lucru, simultan, de două ori mai multe proiecte decât toate celelalte echipe.

          Dacă era vreun stimul la care Alesia reacționa de fiecare dată prompt, acela se dovedea a fi când cineva îi punea sub semnul întrebării competența profesională. Călin simțise asta de mai de mult, din timpul ședinței în care decisese să o numească șef de echipă, iar acum se folosise de același resort, iarăși, cu succes.

          – Sunteți cea mai solicitată echipă de PR din țară.

          Nu avea cum să conteste asta. Se întreba cum va ieși ea din încurcătura în care o pusese.

          – Așa eram și acum cinci luni, dar atunci se pare că se putea să lucrăm un număr decent de cazuri! Iar atunci ne ofereai sprijin, ne dădeai din proprie inițiativă tot ajutorul de care erai capabil, însă acum ne sabotezi cu jocurile tale! Ne supraîncarci, fără să vezi că oamenii nu vor mai rezista mult! Nu te întrebi cât va mai dura până când vom face o greșeală cu adevărat importantă, iar atunci nu vei mai avea cea mai bună echipă din țară, pentru că ne vom descalifica singuri? Alege-ți, odată, directorul de departament și lasă-ne să ne facem meseria ca și până acum!

          Vorbise cu patimă, punând în tonul vocii toată oboseala și nesiguranța ultimelor luni.

          Înainte să înceapă selecția aceea ciudată între membrii echipei, Călin hotărâse că îl va numi director de departament pe acela dintre ei care avea să dea dovadă de tăria de a se întoarce împotriva celui care îl formase, pentru a-și impune propriul punct de vedere, care va critica argumentat o decizie a lui, cel care le fusese leader atâta timp și pe care nu îl contestaseră niciodată, deoarece s-ar fi săturat de atitudinea lui ostilă și n-ar mai fi putut lăsa lucrurile să se desfășoare în mod anormal, care va reuși să i se opună până va obține capitularea, însă nu doar dintr-un orgoliu personal, ci în beneficiul tuturor membrilor echipei. Directorul de departament trebuia să fie, în același timp, mesagerul oamenilor din subordinea lui. Dintre toți, Alesia ajunsese cel mai departe, iar argumentul oferit de ea era cel mai bun pe care i l-ar fi putut da oricine, vreodată. Era, de altfel, singurul în fața căruia ar fi fost dispus să se oprească, căci cine îl expunea dovedea că îi păsa suficient de mult nu doar de propria persoană, ci mai ales de ei ca și colectiv și, poate, în timp, ar fi ajuns să dovedească aceeași loialitate față de firma lui.

          În mod normal, ar fi trebuit să spună stop joc, pentru că își găsise directorul. Și exact asta făcu. Păcat că decizia nu îi mai aparținea lui, acum, când el se hotărâse. Poate că era mai bine așa, ca alegerea să o facă Ion Dimaru, pentru că atunci noul director de departament va beneficia în consiliul de administrație de toate avantajele cu care ar fi putut pleca la drum, deoarece confirmarea din partea unchiului său atârna greu, indiferent cui i s-ar fi dat funcția. Chiar și Alesiei, speră el.

          – O să aflăm cu toții marea veste luni. Nu eu fac alegerea, Alesia.

          Dacă ar mai fi avut nevoie de vreo confirmare că ea nu va fi aleasă, aceasta veni odată cu replica lui. Ion Dimaru o întâlnise o singură dată, în timp ce cu ceilalți membri ai echipei lucrase de mai multe ori, pe Monica formând-o, inițial, el însuși, până când aceasta intrase în echipa lui Călin. ”Atunci de ce m-ai mai trecut prin toate astea?!”, îi venea să-i strige. În loc de asta, consideră că merita să afle, măcar, răspunsul la întrebarea care o frământa:

          – Iar tu când ai să pleci? Tot luni?

          Surprinderea de pe figura lui era reală când o întrebă:

          – Unde să plec?

          – La București… răspunse ea încet, mutându-și privirea din ochii lui.

          – De ce să plec la București?

          – Păi… nu asta urmează? Alt șef de echipă, un nou director de departament, viitorul director de zonă…

          Aproape că o părăsi curajul de a asculta răspunsul. Strânse spasmodic mânerul genții.

          – Stai puțin! Ce-ți veni cu plecatul la București? Renunț eu la o parte, dar se pare că voi mă faceți plecat de tot! Nu scăpați așa ușor de mine…

          Nu reușea să înțeleagă motivul pentru care ea avea convingerea că va pleca.

          – Atunci… ce rost ar avea Ion Dimaru să vină la Iași?

          În sfârșit, puțină lumină. Abia acum realiza că preconizata vizită agitase spiritele destul de puternic.

          – Ca să numească noul director de departament, îi răspunse.

          Ce altceva i-ar fi putut spune?

          – Credeam că asta urma să faci tu…

          Văzuse capcana, dar nu avusese cum s-o evite. Așa că dădu un răspuns perfect, de circumstanță:

          – Mie îmi e cam greu să mă decid. Eu v-aș pune pe toți.

          Zâmbi și o rugă în gând să accepte explicația ca atare.

          – Deci… nu pleci?

          Ridică ochii spre el, iar tensiunea de pe fața ei îi spuse că nu mai era dispusă să suporte și alte schimbări, mai mari decât cele care aveau deja loc. Asta îl bucură. Însemna că oamenii lui, chiar dacă îi chinuia, îl doreau acolo.

          Când răspunse ”nu”, Alesia îi oferi un zâmbet năucitor și răsuflă vizibil ușurată. Iarăși, își spuse că femeia era deosebită, de o frumusețe evidentă pentru oricine, dar având, în plus, ceva subtil, care atrăgea mai mult decât delicatețea trăsăturilor.

          – Slavă Domnului! o auzi spunând, cu un oftat.

          După care continuă repede:

          – Cineva va trebui să îl țină în frâu pe noul director de departament! Toți au personalități puternice.

          – Toți aveți personalități puternice.

          Răspunsul ei îl nedumeri:

          – Hai să fim realiști. Știi la fel de bine ca și mine că nu voi fi eu.

          Păcat că nu îi putea spune că el se decisese deja. Dacă Ion Dimaru avea să numească pe altcineva, poate că într-o zi îi va spune că ea fusese opțiunea lui finală.

          – De ce zici asta? o întrebă morocănos, deoarece, dacă puterea de a face asta i-ar mai fi aparținut, ar fi anunțat-o atunci, acolo.

          – Pentru că nu am suficientă experiență. Nu înțeleg, de altfel, de ce am fost luată în considerare.

          Aproape că îi spuse argumentele pe care le primise și el, că de câteva luni ea conducea o echipă în care fiecare membru era un potențial director de departament, că era doar cu un an mai tânără decât Jordash, sau chiar decât el însuși, când primul fusese numit director la relații cu presa, iar celălalt director de zonă, și că amândoi aveau atunci tot atâția ani de profesie cât ea. Nu putu, însă, să zică decât:

          – Poți fi convinsă că toți ați pornit cu șanse egale. Restul, vom afla luni.

          Și cu asta încheie conversația, care risca să evolueze pe un traseu periculos.

          Alesia rămase din nou singură, cu amintirea brațelor lui, știind, acum, că îl va avea aproape și în perioada ce avea să urmeze, savurând, pentru prima dată de când capitulase în fața sentimentelor pentru el, o stare foarte apropiată de… pace.

*

*     *

          Spaţiul gol de pe rafturi se mărise, aşa cum anticipase. Mutase în biroul de alături documentele necesare viitorului director de departament. De fiecare dată când secretara venea să mai ia câte un biblioraft, îngrijorarea lui creştea, până se transformă într-o angoasă iritantă. Măcar dacă ar fi ştiut cine va fi cel care avea să preia și încerca să citească pe figura unchiului său, instalat confortabil în spatele biroului de nuc, dacă prefera pe unul sau altul dintre candidați. Făcea eforturi să îi prezinte acestuia o dare de seamă cât mai obiectivă. Rezumă activitatea fiecăruia dintre cei cinci candidaţi, apoi încercă să le reliefeze profilul moral, cu bune şi cu rele, creionă tabloul relaţiilor interpersonale ale acestora cu ceilalţi colegi de departament, cu Jordash şi Andi, moment în care se văzu nevoit să îi cheme şi pe aceştia din urmă, pentru a-şi prezenta, la rândul lor, punctele de vedere. Evită să exprime vreo opinie personală, mai puţin în cazul Monicăi, cu privire la care povesti situaţia scurt, încercând să lase să transpară cât mai puţin din detaliile penibile. La final, fu singura a cărei descalificare o ceru expres. Iar Ion Dimaru spuse doar:

          – Clar!

          Nu reuşi să intuiască nimic altceva din ceea ce gândea unchiul lui. Asta spori tensiunea, iar el deveni şi mai încordat. Opţiunea lui Cristian Iordache fu pentru Alin. Andi Bartal oscilă între Alin şi Alesia. Amândoi se exprimaseră categoric împotriva lui Ionuţ. “Tupeist”, spusese unul, “arogant”, completase celălalt. Ion Dimaru convocă, pe rând, la el, pe ceilalți membri ai consiliului de administraţie, iar la final întreaga firmă nu mai discuta decât despre cine ar fi putut să fie viitorul director de departament. 

          Apoi îi chemă pe fiecare dintre cei cinci, inclusiv pe Monica, pentru a nu-i da o lovitură de imagine atât de puternică pentru ceva ce, era conștient, fata controlase cât putuse, dar nepotul lui, deși scuzabil, până la un punct, scosese la lumină atât de brutal.

          Discuţiile se purtară în proaspăt renovata cameră de consiliu. Complet diferită de cea de la Sediul central, fără şemineul şi fotoliile largi care lui Călin îi plăceau atât de mult, hipertehnologizată, astfel cum dovedeau cele cinci telecomenzi de pe suportul de la intrare, care comandau unul sau altul dintre aparatele de ultimă generaţie în materie de audio-vizual, cu facilităţi de înregistrare, redare şi prelucrare imagini sau sunete. Era noua lui jucărie, de care se arătă foarte mândru, chiar şi faţă de Ion Dimaru, poate puţin prea mândru… la o adică, trebuia să justifice gaura colosală din buget… La final, fu răsplătit cu replica:

          – Impresionant…

          Era evident că toți membrii echipei se simțeau intimidați de noua cameră de consiliu, în care atunci intrau pentru prima oară de când o părăsiseră, atât de intempestiv, la cererea lui. Priveau în jur atenți, inițial curioși, apoi venea mișcarea ușoară de recul, dovadă că nu reușeau să își găsească locul în spațiul care fusese al lor, dar pe care nu îl mai recunoșteau. După ce Ion Dimaru le indica locul unde se puteau așeza, urma căutarea, verificarea poziției lui, înghețarea trăsăturilor feței când își dădeau seama că el se afla acolo doar ca prezență și că, de fapt, de data aceasta aveau să discute cu directorul general.

          Niciunul nu era lăsat să se acomodeze prea mult cu situația. Acum că știau de ce se aflau acolo, fiecare încerca să să arate cât mai sigur pe el, dar îi cunoștea suficient de bine ca să știe cât de puternic îi lovise, în realitate, șocul veștii că, de atâta timp, erau testați, fără să își dea seama, pentru postul de director de departament. Dacă adăuga la asta și prezența unchiului său, care nu se străduia deloc să facă întregul moment mai ușor, preum și faptul că el se retrăsese într-un colț îndepărtat de cameră, lăsându-i față în față cu Ion Dimaru, impunându-le contactul direct doar cu acesta, nu era de mirare că nu îi mai recunoștea.

          Făceau mișcări exagerat de studiate, vocile căpătau inflexiuni nefirești, era ca și când ar fi avut în față niște angajați chemați la o cercetare disciplinară, nu oamenii care, prin activitatea lor în cadrul echipei, ajutau în mod decisiv la plasarea firmei pe poziția de leader pe piața serviciilor de gen. Ordinea în care fură chemați o stabili unchiul său, fără să îl consulte. Nu se miră că prima fu Monica. Al doilea urmă Ciprian, apoi Ionuț, Alin și, abia la final, Alesia.

          Cu Monica discuția dură cel mai puțin. Unchiului său nu îi plăcea să piardă timpul, doar de dragul aparențelor. Cu fiecare dintre ei abordă aproximativ aceleași subiecte de discuție. Pe măsură ce interviurile avansau, Călin se aștepta ca, deși concurența era acerbă, ultimii intervievați să reușească, cumva, să obțină un feed-back de la cei intrați între primii, dar asta nu se întâmplă. Se întrebă dacă, după ce toate acestea vor fi trecut, ei ar mai fi putut să lucreze ca o echipă.

          Toți salutau rece, abordau o atitudine corectă, profesionistă, de la poziția pe scaun și modul în care își împreunau mâinile când vorbeau, până la felul în care construiau frazele. Dar vorbeau platitudini, niciunul nu rostise vreo replică memorabilă sau care să îl scoată în evidență.

          Când unchiul său îi întrebă cum vedeau evoluția departamentului, Ciprian răspunse că scopul lui va fi atragerea de clientelă, răspuns pueril și ilar, într-un sens amar al cuvintelor, având în vedere că un om cu meseria și experiența lui ar fi trebuit să știe deja, până la acel punct, că acapararea pieței în branșa lor avea niște reguli proprii, care nu se aplicau în niciun alt domeniu de activitate. Totul ținea de sferele de interese și cine cunoștea pe cine, iar un director de departament de la un sediul central zonal nu putea să influențeze cu nimic o politică de marketing care se făcea de la sine. Doar nu ei creau scandalurile de imagine! Ei erau cei care le îngropau, iar prețul era stabilit în funcție de rapiditatea reacției și adâncimea gropii, nu de numărul de flyere de popularizare!

          Ionuț arătă că scopul lui avea să fie să creeze mai multe echipe de valoarea lor, că va investi în calitate. Un răspuns cu efect sigur, care nu avea cum să nască reacții negative, dar și lipsit de imaginație. Alin încercă o glumă, care nu îi ieși, probabil din cauza emoțiilor, pe care Călin nu reuși să o înțeleagă și care, în final, dădu foarte prost.

          Un alt set de întrebări se învârti în jurul problemei disponibilității lor de a investi sufletește în firmă. Evident, toți se arătară dispuși la program de lucru prelungit și colaborări extinse cu celelalte departamente. Până aici, previzibil. Urmă și întrebarea referitoare la modul în care priveau colaborarea directă cu Călin. Începură perierile subtile. Iarăși, o bilă neagră.

          După ce își pregătise terenul, unchiul lui adresă una dintre cele mai dificile întrebări: ”cum îți imaginezi activitatea în această parte de țară, fără Călin în biroul de alături?”.

          – Greu. Ne-am obișnuit cu el, răspunse Ciprian.

          – Cu Cristian Iordache sau Andi Bartal în biroul de alături, fu replica lui Ionuț.

          – Cu Călin director general, încercă Alin să treacă peste moment.

          – În cât timp te vezi director de zonă? continuă să preseze unchiul lui.

          Niciunul nu înțelesese de ce li se puneau aceste întrebări, că scopul era să îi facă să conștientizeze că ei ar fi trebuit să poată ca, în caz de urgență, să aibă inclusiv capacitatea de a-l înlocui pe el, că urmau să fie una dintre cele trei persoane care să fie în stare să preia hățurile dacă… râse în sinea lui… el se decidea să le facă surpriza și să plece în concediul acela lung pe care și-l tot promitea… vreo trei luni, spre exemplu. Reacțiile fură atât de neutre și de atent necombatante, încât i se făcu greață.

          Ultimul subiect de discuție abordat de Ion Dimaru îl surprinse chiar și pe Călin. Acesta începu să îi întrebe cum vedeau viitorul echipei din care făceau parte, dacă aveau să fie promovați. Și mai surprinzător, niciunul dintre ei nu lua în calcul posibilitatea divizării micului lor colectiv. La acest capitol, toți se arătară nostalgici.

          Înainte să fie chemată Alesia, Călin se trezi că, pentru prima dată în ziua aceea, avea alt fel de emoții decât angoasa cu care, deja, se obișnuise. Se simțea ca și când ar fi intrat în campionat echipa lui favorită, cea mai slab cotată la casele de pariuri, cu jucători insuficient rodați și antrenor nou, dar care parcă îi confirma zicala că speranța moare ultima…

*

*     *

          Alesia fu singura care, când păși în sală, se uită inițial direct la Ion Dimaru și doar apoi la amenajarea camerei, ca pentru a trece odată peste momentul primului contact. Luase taurul de coarne, iar asta creă o impresie favorabilă.

          – Îmi pare bine să vă revăd!

          Prima replică diferită de conformismul general, în sfârșit o atitudine ceva mai degajată, ea reușind chiar să transmită și nonverbal senzația că nu rostise acele cuvinte pentru că așa credea, sau spera, că dădea bine, ci pentru că, într-adevăr, așa simțea.

          – Și mie, îi răspunse unchiul lui, iar atunci lui Călin i se confirmă o impresie mai veche, cum că Ion Dimaru într-adevăr o simpatiza.

          Spre deosebire de ceilalți, ea nu îl căută cu privirea pe furiș, ci într-o modalitate evidentă, rotindu-și ochii prin sală, până îl găsi, moment în care îl salută, cu un zâmbet scurt. Abia apoi se uită de jur împrejur, analizând ceea ce devenise fosta lor sală de lucru, cu atenție, lăsând să i se citească pe față impresia produsă, revenind apoi cu ochii la el și spunându-i:

          – Îmi place. Mult!

          Era prima, dintre colegii ei, care, deși îi observase poziția retrasă, nu încercase să mimeze dezinteresul față de mesajul de neutralitate transmis de el indirect, ci îl forțase să participe activ. Așa că răspunse:

          – Multumesc!

          Se gândi că ar fi trebuit să spună ”mă bucur”.

          O vedea calmă, nefiresc de relaxată. Ori femeia avea un psihic de fier, sub figura aceea delicată, ori, cumva, reușise să afle ce avea să urmeze. Sau intuise, cum făcea de obicei, deși credea sincer că acum i-ar fi fost realmente imposibil. Apoi își aduse aminte că, în seara precedentă, își exprimase convingerea că nu va fi ea cea promovată. Iar misterul se elucidă.

          Dădu la toate problemele care i se ridicară răspunsuri directe, lipsa ei de experiență spunându-și, uneori, cuvântul, dar de fiecare dată opiniile sale se dovediră a fi bine asortate contextului. Când fu întrebată cum vedea evoluția departamentului, pentru întâia oară o văzu gândindu-se bine înainte de a răspunde, pe un ton ușor ezitant:

          – Inițial, când am venit în firmă, lucrurile mergeau foarte bine cu Călin cumulând trei calități. Și nu s-a întâmplat nimic care să justifice schimbările care au urmat. Nu pot deduce decât că, în viitor, ne așteaptă planuri și mai mari, care stau la baza modificărilor din prezent. Iar evoluția acestui departament va depinde de acele proiecte. Pe care nu le fac eu. Dar mi-ar plăcea să fiu o musculiță mică, care să se odihnească nevăzută pe consola șemineului din sala dumneavoastră de consiliu, la adunările acționarilor din următoarele luni…

          Surprinzător, unchiul său zâmbi. De ce? Ce strună atinsese, fără să știe, Alesia? Era, oare, cazul ca, după ce toate acestea se terminau, să cerceteze și el problema? Sau, poate, doar i se păruse…

          Fără alte introduceri sau formulări atente cu iz corporatist, de această dată Ion Dimaru întrebă direct:

          – Cum e colaborarea ta cu Călin?

          – Perfectă… când vrea el.

          Discuția devenea interesantă. Aproape ca un meci… Între campioană și o echipă de outsideri, dar totuși meci, nu simulare ieftină.

          – Și când nu vrea?

          – Perfecționabilă.

          Se întoarse spre Călin și zâmbi. Atitudinea ei directă îi forță o reacție. Zâmbi și el. Ion Dimaru, surprinzător, nu mai insistă, comportându-se de parcă, dintr-o dată, problema n-ar mai fi fost treaba lui. 

          Iarăși, unchiul lui abordă abrupt următorul punct:

          – În cât timp crezi că îi vei putea prelua sarcinile lui Călin?

          Oare se plictisise deja și, deoarece oricum nu avea de gând să o promoveze pe Alesia, scurta interviul cât putea de mult, cum făcuse cu Monica?

          – Asta depinde de el.

          Ambii bărbați o priviră fix, în tăcere.

          – Cât de repede ai interesul să o pot face?

          Se răsucise în scaun, întorcându-se cu tot corpul spre el. Îi dădea senzația că ea se distra dându-le replici care să îi lase cu gurile căscate. I-ar fi plăcut mai mult dacă nu ar fi renunțat la luptă înainte de a începe și ar fi crezut în șansa ei. Se gândi să o readucă pe calea care trebuia:

          – Nu ai niciun indiciu că aș avea un astfel de interes.

          – Nimeni nu m-a contrazis când am sugerat că ne așteaptă vremuri interesante.

          De data aceasta, unchiul său îi confirmă indirect că bănuiala lui era corectă, că se întâmpla ceva ce el încă nu știa, dar trebuia să verifice, deoarece formulă următoarea întrebare fără a încerca să abată atenția de la teoria sugerată de Alesia:

          – Tu cum vezi viitorul echipei din care faci parte în prezent… pe care o conduci, chiar, în aceste vremuri tulburi ce vor urma?

          ”La dracu, Alesia! Cum naiba faci de intuiești mereu că mai e ceva în afară de ce se vede sau se spune?! Ce glob de cristal porți după tine prin geantă?!” Călin devenea din ce în ce mai tensionat.

          – Aici, într-adevăr, avem o problemă, reacționă ea atât de repede, ca și când situația ridicată de Ion Dimaru o preocupa de mai de mult și nu ar fi avut nevoie decât de acest imbold pentru a o scoate la lumină.

          Unchiul său o privi întrebător, apoi se întoarse spre el, cu aceeași atitudine. Alesia făcu abstracție de asta când continuă, aproape fără pauză între fraze:

          – Fiecare dintre ei dorește și, categoric, merită propria lui echipă. Nu știu cât timp ar mai fi dispuși să lucreze în această formulă, deși niciunul nu are curajul să recunoască deschis că ar vrea să se despartă. Psihologic, au nevoie de o promovare. Vor accepta ca șef de echipă pe noul director de departament, dar îmi este teamă ca, din dorința promovării în carieră, să nu fie tentați să accepte ofertele de joburi pe care le primesc atât de des de la alte firme.

          Ion Dimaru notă ceva repede, pe agenda din fața lui. Călin nu îl mai văzuse făcând asta decât în timpul sedințelor consiliului director, când unul dintre membrii consiliului ridica intempestiv vreo problemă, necuprinsă pe ordinea de zi. Alesia se opri.

          – Continuă, te rog. E foarte interesant ce spui tu.

          O abordase deschis, așa cum făcea el de fiecare dată. Cum Călin recunoștea că lui îi era greu să o facă, față de oricine, dar mai ales cu Alesia.

          – Dilema mea cea mare este alta. Ei ca și echipă sunt foarte buni. Toată lumea îi vrea pe ei, împreună, sunt solicitați expres, unii clienți nici nu concep să fie sfătuiți de alt grup dintre specialiștii noștri, semnează contractele sub condiția ca ei să se ocupe direct de caz. Dezbinarea echipei ar apărea, din această perspectivă, ca o lovitură grea… pe care dacă ne-am aplica-o singuri ar fi…

          – Stupid, îi completă fraza Ion Dimaru. Cum vezi tu ieșirea?

          – Păi… eu am testat ieșirea… dar hotărârea finală trece dincolo de puterea de decizie a unui șef de echipă…

          Călin avu un sentiment foarte apropiat de cel din timpul prezentării de la București, când fusese prins descoperit, pe o problemă pe care ar fi trebuit să o anticipeze. Parcă special pentru ca piesa să fie jucată până la finalul inevitail, Ion Dimaru îl întrebă:

          – Ce anume ați testat?

          De când se mutase examinarea asupra lui? Ce testaseră? Nimic! Fără să-i mai pese ce avea să creadă unchiul lui, se uită la Alesia care, dintr-o dată, încordată parcă special pentru a reacționa instantaneu la privirea lui, făcu discret un semn cu mâna, pe care o poziționase deja în dreptul pieptului, rotind ușor degetul arătător, apoi îndreptându-l, brusc, în jos.

          Mișcarea dură doar o fracțiune de secundă, înainte ca unchiul lui să își reîntoarcă atenția asupra ei, dar mesajul fusese deja transmis: ”ceva ce s-a petrecut în sala asta”. În următorul moment, Călin înțelese la ce făcea ea referire și reuși să exploateze momentul, atât în favoarea lui, dar și a ei:

          – Te rog, Alesia, continuă tu, doar a fost ideea ta. Eu nu am făcut decât să o aprob.

          O văzu respirând ceva mai evident, ca și cum ar fi răsuflat ușurată, iar când se întoarse spre el, pentru a-i spune un ”mulțumesc” elegant pentru că îi oferise ei tot creditul, îi observă sclipirea de triumf din ochi. Bucuria că o înțelesese la timp.

          Apoi Alesia îi povesti lui Ion Dimaru despre momentul în care escamotase o perioadă extrem de ocupată a echipei, apelând la studenții Facultății de Comunicare și Relații Publice. Abia acum auzi raționamentul care stătuse în spatele propunerii ei, cum alesese ea să le controleze orgoliile oferindu-le iluzia puterii. Știa deja că planul funcționase, dar asta nu făcu să îl surprindă mai puțin modul în care îi jucase pe toți pe degete, fără ca membrii echipei să aibă nici cea mai vagă bănuială, fără ca el însuși să realizeze capacitatea ei de a analiza atât de complex o situație dată. Iar asta exclusiv de o manieră instinctivă, dincolo de orice experiență de conducere sau sugestie a lui, exploatând slăbiciunile oamenilor, pentru a le transforma în calități.

          După ce o ascultă cu atenție, Ion Dimaru ridică o nouă problemă:

          – Și cum propui tu să facem asta în continuare, fără să dăm peste cap întreaga organizare a departamentelor?

          – Dându-i Cezarului ce-i al Cezarului, dar fără a-i da exact ceea ce se așteaptă el să primească.

          Răceala și siguranța tonului, împreună cu metafora aleasă de ea, îi surprinseră atât de tare pe amândoi, încât unchiul lui se întoarse spre el, întrebându-l din priviri dacă știa despre ce vorbea Alesia, iar el ridică din umeri și înaintă spre cei doi, așezându-se în dreapta lui Ion Dimaru. Dă-o dracului de neutralitate!

          – Mai exact? întrebă de această dată Călin.

          – Nu le dați echipe, asta ar însemna să îi despărțiți. Dar dați-le oameni în subordine. Dați-le asistenți, câte doi la fiecare. Unul cu experiență în domeniu, altul la început de carieră. Așa veți asigura dinamica echipei.

          Gândea strategic la parametrii pentru care el se pregătise întreaga carieră. Ăsta era sistemul lui, numai că dus cu un pas mai departe. Cu femeia asta ar fi făcut o echipă imbatabilă!

          – Apoi, dați-le o titulatură, ceva care să le recunoască statutul pe care și l-au dobândit până acum, muncind, de altfel, pe brânci. Nu mai aduceți un membru nou în echipă. Patru sunt suficienți, plus directorul de departament, înseamnă cinci, la fel ca în celelalte echipe. Veți putea așa să mențineți gradul actual de încărcare cu proiecte, poate chiar să le dați câteva în plus.

          Se opri. Vorbise atât de convinsă de ceea ce spunea, încât aproape că nu realizase că le spunea ce să facă, ignorând funcțiile celor doi bărbați din fața ei. Călin o văzu că își recompuse expresia feței, își îndulci trăsăturile și se pregăti să reia discursul, pe un ton mai moderat, aprecie el, când unchiul lui i se adresă din nou, trecând peste toate, ca și când nu le-ar fi sesizat, mai dornic să afle răspunsul, decât să păstreze niște limite artificiale. Iar când îi puse întrebarea, Călin constată că nu o mai avea în față pe Alesia cea fără experiență, ci managerul care dovedea că poate fi:

          – Ce titulatură?

          – Nu știu… echipă de intervenție rapidă… ceva. Și taxați. Mult. Cine îi vrea pe cei mai buni, trebuie să arate că… poate. Arătați-le și lor că merită ceva special. Că fac parte din ceva inovator, creat anume pentru că ei sunt cine sunt. Așa îi veți păstra în firmă.

          – Și salariile? întrebă unchiul lui.

          – Dați-le și un stimulent financiar, dacă doriți, iar eu voi fi ultima care să se opună la așa ceva, deși chestiunea e complet secundară și mult firme ar supralicita pentru oricare dintre ei, numai să îi… fure.

          Ion Dimaru se ridică de pe scaun și se îndreptă către peretele de sticlă. Privi câteva minute prin el, după care o întrebă, stând încă cu spatele:

          – Cât de serioase sunt ofertele pe care le-au primit de la celelalte firme?

          – Nu știu detalii despre ofertele lor… dar pot să vă zic că eu, ultima venită, cea cu experiența cea mai redusă, în ziua în care s-a aflat că m-ați repartizat în această echipă am primit două oferte, de la niște firme care aveau de mult CV-ul meu, dar care până atunci nu mă contactaseră. După ce am devenit șef de echipă, ofertele au început să curgă. În multe, mi se ofereau posturi de conducere. Iar avantajele financiare erau, uneori, deloc de neglijat.

          Urmarea fu firească:

          – Atunci, de ce nu ai plecat?

          Ea îi răspunse lui Ion Dimaru, dar se uită direct în ochii lui Călin când rosti:

          – Pentru că nimeni nu mai are o echipă ca asta. Posturile de management au avantajele lor, dar nicăieri nu aș fi jucat jocul ca aici.

          Știa că îl înțelesese, în sfărșit, că, poate, îi iertase, chiar, greșeala din dimineața aceea, când uitase că îi predase echipa ei, iar el se comportase ca și când ar fi neglijat voit asta. Alesia lăsase, între timp, ochii în jos și privea fix marginea mesei.

          – Cunosc faptul că ai primit multe oferte, Alesia.

          Unchiul lui fu uimit de tonul cald pe care Călin îi spusese asta. Prea cald. Se întoarse imediat cu spatele la peisajul pe care îl urmărise până atunci și începu să-și analizeze nepotul. Alesia tresărise la auzul vocii lui, iar acum se uita la el, aproape jignită:

          – Nu mi-am pus niciodată problema să plec! îi zise apăsat.

          El fusese cald, ea era aproape arțăgoasă. Ion Dimaru se convinse că nu era nimic nepotrivit la mijloc. De altfel, dispoziția lui Călin se schimbase brusc, acesta fiind și el, mai nou, vizibil iritat. Interpreta asta din modul în care își încordase corpul într-o poziție extrem de corectă, dar complet inconfortabilă, privind prin ea.

          Călin încerca să se abțină să nu îl interpeleze pe unchiul său cu o frază de genul ”mai ai nevoie și de alte confirmări că ea e ceea ce ne trebuie?”. Alesia dădea un interviu pentru promovare, dar în loc să facă lobby pentru ea însăși, dezbătea cu lux de detalii problemele echipei, găsind, în același timp, soluții mulțumitoare pentru firmă. Nu renunțase la loialitățile mai vechi, doar le integrase armonios între cele noi.

          În acel moment avu ca un fel de străfulgerare. Dumnezeule! Femeia avea un curaj nebun! Încerca să îi joace chiar și pe ei! Se aștepta să nu fie promovată și atunci lupta pentru a crea cât mai multe avantaje pentru cei care aveau să rămână în aceeași situație cu ea. Nu știa dacă să o admire sau să se enerveze. Pentru prima dată, se bucură că decizia nu îi aparținea lui.

          Ion Dimaru puse capăt întrevederii, asigurând-o pe Alesia că problema ridicată de ea avea să fie atent analizată. Interviurile se treminaseră. Urma, în sfârșit, decizia.

          În loc de asta, îi ceru lui Călin să convoace consiliul de administraţie pentru a doua zi, la ora doisprezece, refuzând să comunice o hotărâre, chiar și când nepotul lui îl întrebă direct. Încă o zi de incertitudine nu avea să omoare pe nimeni. Lucrurile trebuiau gândite bine.

*

*     *

          Plecară împreună, cu mult mai devreme decât obişnuia Călin să pună capăt zilei de muncă. Erau aşteptaţi cu toţii la un prânz târziu, sau o cină timpurie, la părinţii lui. Când intră pe uşă, primul lucru pe care îl văzu fu fluturarea energică din braţe a surorii sale mai mici, aşa că se încordă, în aşteptarea saltului care avea să i-o aducă în braţe. Iar ea plonjă, cu mâinile pe după gâtul său, încolăcindu-şi picioarele în jurul lui, reuşind, cumva, în acelaşi timp, să se fâţâie în toate părţile.

          – Cine-i morocănos acolo?

          Se strâmbă la ea, dar Diana începu, oricum, seria de pupături zgomotoase, spunându-i în acelaşi timp:

          – Te iert că treci aşa de rar pe la noi… te iert că nu m-ai mai scos de mult în oraş… dar nu te iert când eşti antipatic! Ca acuma!

          Deşi avea douăzeci şi şase de ani, Diana se comporta uneori ca un copil răsfăţat, cum, de altfel, şi era… de toată lumea. Deborda energie şi avea o veselie expansivă, molipsitoare.

          – Eşti o mică şantajistă, să ştii! îi spuse şi o sărută lung pe frunte.

          – Numai pentru că mi se permite de fiecare dată! exclamă ea şi sări din braţele lui, trăgându-l de mână către living.

          Mama sa îl luă în braţe şi îl sărută pe amândoi obrajii, aşa cum făcea încă de când era copil, spunând, ca de fiecare dată, acelaşi lucru:

          – Munceşti prea mult!

          Iar apoi către unchiul lui:

          – Ioane, ce faci cu băiatul meu?

          Ion Dimaru mormăi ceva care, în esenţă, însemna “am de gând să te ignor”, ceea ce la mama lui provocă o expresie de iritare, doar pe jumătate în glumă.

          – Ai grijă, Ioane, nu defila cu nepăsare prin faţa leoaicei care îşi apără puiul favorit! comentă şi tatăl lui către fratele său mai mare.

          – Lasă, Andrei, cumnata mea întotdeauna a dat dovadă de suficient debit verbal ca să se apere singură, când a vrut! Oricum, nu vei reuși să te ridici la nivel!

          Deși frazele erau croite special ca să o tachineze pe Maria Dimaru, tonul suna a capitulare, fiind dublat de un zâmbet inofensiv, așa că cei doi fraţi îşi strânseră mâinile, iar Călin îşi sărută mama, care profită de ocazie ca să îl mai strângă o dată în braţe, comentând, față de grimasa lui abia vizibilă:

          – Nu te mai arici aşa, tot copilul meu rămâi!

          Aşa era ea şi nimic, niciodată, nu avea să o schimbe. Îşi adora ambii copii, dar Clody scăpase, la un moment dat, adevărul, cum că el ar fi fost copilul preferat. Erau momente când se simțea de-a dreptul sufocat, mai ales atunci când se vedea nevoit să îi aline vreo panică închipuită, când îi reproșa că nu o vizita suficient de des, sau la insistențele ei nesfârșite, cum că îi spunea prea puţine despre el, manifestând o atitudine atât de protectoare, încât friza posesivitatea. Rămânea, totuşi, singura femeie de pe faţa Pământului căreia îi recunoştea dreptul de a fi posesivă cu el. Uneori și Dianei, dar numai pentru că era atât de simpatică, încât îl dezarma.

          Acum se cuibărise în brațele prietenului ei și încerca să îl convingă de ceva… Diana întotdeauna încerca să convingă pe cineva de cîte ceva… iar Daniel era mereu victima sigură. Vedea deja pe fața lui că va face ce îi cerea ea, că ar fi făcut orice, dar îi plăcea să se lase convins, numai pentru a o admira cum își desfășura arsenalul. Erau împreună de șase ani, Călin așteptându-se cât de repede ca ei să dea marea veste. Din punctul ăsta de vedere, sora lui îi tot reproșa că era prea nestatornic…

          Tatăl lui făcu același gest de afecțiune din totdeauna, luându-i mâna într-ale sale și strângându-i-o ușor. Răceala aceea aristocratică contrasta atât de puternic cu atitudinea mamei, încât Călin nu știa dacă să fie mulțumit sau să continue să își dorească, ca atunci când era copil, să îi permită să îl ia în brațe, într-o manifestare deschisă de afecțiune, așa cum făcea cu Diana, de atâtea ori. Îi puse, doar, o mână pe umăr și căută cu privirea persoana pentru care se bucura cu adevărat să fie la acea întâlnire.

          Claudia Dimaru se retrăsese, discretă, în cel mai îndepărtat colț al camerei, așteptând să treacă primele manifestări de afecțiune ale întrevederii. Mignonă, cu un corp mărunt, delicat, își purta părul cărămiziu tuns până la umeri, cu onduleuri mari și îl privea tăcută cu ochii ei de culoarea boabelor de cacao. De o cochetărie rafinată, încă frumoasă la cei cincizeci și cinci de ani ai săi, zâmbea cu acea degajare regală care stârnise, în tinerețe, iubiri pătimașe. În spatele ochilor de pisică, a pomeților senzuali, a gurii perfecte se ascundea, însă, un caracter de fier, o minte deschisă la inovații și o hotărâre fără de care, altfel, nu ar fi reușit să traverseze viața alături de Ion Dimaru.

          Își aducea aminte, de fiecare dată când o vedea, de comentariile pe care le auzise în copilărie, la bunicii săi, legate de faptul că unchiul său făcuse o… mezalianță, dar privind-o pe această femeie provenită dintr-o familie simplă, descoperea la ea mai multă subtilitate a gustului, finețe și distincție decât la toate doamnele de familie mare pe care le întâlnise până atunci, la un loc. Acum, cu ochi de adult, înțelegea de ce unchiul său se revoltase atunci împotriva familiei și o alesese, contrar tuturor opozițiilor.

          Soarta nu îi rezervase, întotdeauna, viața pe care ar fi meritat-o. Între altele, nu reușise să aibă un copil, așa că îl adoptase, oarecum, pe Călin, care semăna leit cu Ion Dimaru în tinerețe. Și dacă nu îi putuse fi mamă, atunci alesese să îi fie nașă de botez, iar apoi, cea mai bună prietenă, ocupând primul loc pe o listă extrem de exclusivistă, cu doar câteva nume.

          De multe ori apropierea dintre ei stârnise gelozia Mariei Dimaru, în fața căreia el se deschidea atât de greu. Uneori, aproape că i se părea și lui că părinții săi ar fi trebuit să fie alții. Andrei Dimaru încă îi purta pică fratelui său, deși nu o mărturisea, pentru că îi îndrumase pașii lui Călin către domeniul lui de activitate. Afacerea tatălui, o firmă de consultanță și management în afaceri, avea să moară odată cu el, pentru că Diana, economist la rândul ei, afirmase că dorește, și chiar alesese, să se desprindă de afacerile familiei și să pornească pe cont propriu. Părinții lui nu înțeleseseră, chiar și acum îi mai făceau oferte, încercau să o convingă, dar Călin știa presiunea pe care o punea pe umerii unui tânăr numele de Dimaru, mai ales atunci când trebuia să dovedești, față de angajații tatălui… sau ai unchiului, cazul său, că nu te aflai într-o anumită poziție datorită nepotismului sau, în cel mai bun caz, a vreunui subiectivism gratuit.

          Între Ion Dimaru și soția lui fu de ajuns o privire scurtă pentru a-și spune totul. Unchiul lui se relaxă, ochii ei, până atunci întrebători, își reluară expresia degajată, iar un zâmbet misterios, puțin amuzat, îi flutură scurt pe buze când se întoarse spre Călin. El nu reușea să înțeleagă acel mod al lor de a comunica, cum era posibil să spui totul fără a rosti măcar un cuvânt, magia unui gest mărunt, alchimia unei atingeri trecătoare.

          În mare parte a timpului stăteau despărțiți, el la București, ea la spa-ul ei de cinci stele de lângă Cluj, ambii cu preocupările lor, atât de departe și, totuși, mereu atât de aproape. Când Ion Dimaru îi finanțase ridicarea unei cabane pe pământul care aparținuse părinților ei, Maria Dimaru folosise, chiar, expresia ”strică orzul pe gâște”, întrebându-se ”ce știe o țărăncuță, cu facultate, adevărat, dar țărăncuță, despre afaceri?”.

          Se simțise jignit mai mult de faptul că mama lui putuse gândi în acei termeni, atât de răutăcioși, despre un om care niciodată nu îi făcuse vreun rău. În gândul lui îi răspunsese, la fel de răutăcios ”mai multe decât știi tu, oricum, cu toate preocupările tale ecologiste, pe care le faci numai pentru că dă bine!”. În decursul anilor, Clody reușise să facă ceea ce nimeni nu se aștepta, poate mai puțin soțul ei, cabana se transformase în pensiune, apoi în hotel, stelele se adunaseră, încetul cu încetul, locația devenise un refugiu exclusivist de relaxare și izolare din cotidian. Și producea bani, mulți bani, așa cum familia Dimaru reușea întotdeauna să facă.

          Faptul că Diana se implicase în proiect trup și suflet rămăsese între frați, unchi și mătușă… și Daniel, un arhitect nonconformist, cam visător, dar cu idei interesante, dacă avea cine să îl încurajeze să le pună în practică… și să îi spună stop când începea să cheltuie cu amândouă mâinile. Nu că nu ar fi avut de unde. Provenea dintr-o familie veche, cu conturi pline… mama lui îl iubise din prima zi. Iar el o iubea pe Diana. Pentru Călin, asta era suficient.

          – Draga mea… îi spuse și o luă în brațe cu un gest lin, strângând-o ușor.

          Mereu când făcea asta avea senzația că era atât de fragilă, încât avea să o doară dacă strângea mai tare.

          Îl analizase de când intrase, iar acum îi spuse încet, ridicându-se puțin pe vârfuri, pentru a fi mai aproape de urechea lui:

          – Nu intra în jocurile lui psihologice. Știi cât îi plac…

          Dădu din mână, ca pentru a alunga fraza pe care ea tocmai o rostise.

          – Cum ai călătorit?

          Clody zâmbi, cu înțelegere.

          – Bine, îi răspunse.

          Asta era cea mai plăcută parte a personalității ei. Niciodată nu forța nota. Îl lăsa pe el să decidă când dorea să discute și despre ce. Încerca marea cu degetul, dar dacă apele se dovedeau a fi prea tulburi, aștepta să se potolească valurile.

          Era evident că mama lui îi rezervase special un loc la masă lângă ea, dar Călin se așeză pe cel liber din stânga Claudiei Dimaru. Pe Clody o vedea atât de rar, iar acum avea nevoie de prezența ei mai mult decât în alte dăți. Avea să anihileze criza de gelozie a mamei mai târziu. Acum chiar îi era foame și dorea să uite de toate.

          – Când se termină toate astea, vino la mine. N-ai mai fost de mult. Am mai făcut câteva schimbări.

          Vocea ei îl liniștea. Ultima vizită i-o făcuse împreună cu Raluca. Nici atunci nu apucase să vadă prea mult din modificările pe care Clody le făcea în mod constant. Din trei zile petrecute în mica și retrasa stațiune, ieșiseră din cameră doar într-o după-amiază. În rest, apelaseră la room-service. Clody nu îi reproșase nimic. Niciodată nu o făcea. Data viitoare avea să meargă singur, să petreacă ceva mai mult timp doar cu ea.

          Discuția la masă fu destul de animată. Când se întâlneau cei doi frați, era o adevărată plăcere să îi auzi contrându-se… pe aproape orice subiect mai puțin, cum râdea mama lui, pe cât de tare era familia Dimaru și cât de speciali copiii familiei. El unul nici nu mai era, nici nu se mai simțea copil. Oamenii ăștia aveau nevoie de nepoți. La capitolul ăsta, toată baza era în Diana. El unul nu avea planuri prea curând. Poate, la un moment dat, dar în prezent nu îi era foarte clar cum ar fi trebuit să fie femeia care să îi crească lui copiii. În primul rând, nu știa exact cum avea să facă acea femeie pentru a-l convinge că nu l-ar fi sufocat, nu l-ar fi plictisit și nu l-ar fi iritat… și asta pentru întreaga viață.

          – La ce te gândești așa încruntat?

          Clody terminase de ciugulit din al doilea fel de mâncare, șoptise câteva cuvinte cu soțul ei, iar acum își redirijase atenția către el.

          – Ai să râzi…

          Se uită la el, provocându-l să spună adevărul.

          – La copii. Și nu la orice copii. La potențialii nepoți ai familiei Dimaru.

          – Și concluzia? întrebă ea, privind cu ironie nedisimulată către mama lui Călin, care îi explica lui Daniel diferențele dintre două subspecii diferite ale aceleiași flori, dintre care prima era protejată de lege, iar a doua nu.

          – Că de la mine vor mai avea de așteptat. Mult.

          Se uită în aceeași direcție ca și Clody.

          – Îmi pare rău pentru ea. Lasă că rezolvă Diana în curând, nu spui? reluă el.

          – Și ție ți se pare că într-acolo ne îndreptăm?

          – Sper. Altfel, dacă o încurcă degeaba, să vezi ce încâlcită o să devină treaba individului cu mine!

          – Din totdeauna ți-au plăcut lucrurile neechivoce, puse pe făgaș. Ai să vezi, poate, și tu, odată, că în dragoste nu merge chiar așa. 

          Călin făcu o grimasă de lehamite. Nu îi plăceau genul acela de fraze profetice.

          – Bine. Când o să te doară rău de tot cucuiele, să-mi spui, să-ți dau punga cu gheață.

          – Ce cucuie?

          – De la dat cu capul de pereți…

          Râse. Doar pe jumătate. Uneori, destul de rar, ce-i drept, se întreba de ce la el nu mergea treaba cu muiatul genunchilor și golul din stomac, apoi tot el își răspundea că nu avea timp… picau prea repede. I-ar fi plăcut să se zbată mai mult, în anumite cazuri… în altele, opoziția era doar de fațadă, sau de dragul jocului. Anticipația prelungită făcea prima noapte mai pasională. Totul era tehnică, tactică, șah… niciodată emoție reală. Nu că și-ar fi dorit asta neapărat, ba chiar, nu simțea nici nevoia, nici interesul, dar atunci când se uita la Clody și la unchiul său își dădea seama că trebuia să fie mai mult decât descoperise el… și cu siguranță era o experiență interesantă. Iar la nivel de experiență, ar fi putut fi extrem de distractiv. Noutatea nu-i displăcuse niciodată. Reveni la discuția începută:

          – Are douăzeci și șase de ani. Cât are de gând s-o mai amâne?

          – Tu ai treizeci și zici că nu te grăbești nicăieri! exclamă ea amuzată de nepotrivirea din logica lui.

          – Eu sunt bărbat, la mine e altceva.

          – De ce ar fi la tine diferit?

          – Un bărbat de treizeci de ani abia își începe maturitatea. La patruzeci, e încă tânăr. Cu o femeie de aproape treizeci, însă, e altă poveste. După douăzeci și șapte de ani, femeia începe să se treacă. Începe ea de mai demult, dar atunci devine vizibil.

          Clody se uită la el realmente oripilată.

          – Nu-mi place ce aud de la tine.

          – Pot să fiu finuț și să zic că la cincizeci și cinci de ani o femeie e abia la prima tinerețe, dacă vrei.

          Deși ea zâmbise amuzată, cuvintele care urmară anulară efectul zâmbetului:

          – Nu e sănătos să gândești așa.

          Îl simți că se enervase, așa că schimbă tonul, tachinându-l:

          – Mai ales în cazul tău.

          El ridică o sprânceană.

          – La patruzeci de ani, când ai să te hotărăști tu să te însori, ai să-ți dai seama ca toate femeile bune de făcut casă sunt deja măritate, poate cu bărbați mai puțin… tineri decât tine.

          – Cine a zis că am nevoie de o femeie de casă?

          Când devenise discuția atât de serioasă?

          – Copiii ăia pe care ziceai că îi mai lași oleacă să aștepte.

          – Clody, zău așa, parcă nu m-ai cunoaște!

          Lăsase gluma la o parte.

          – Ce să fac cu ei acum? Dacă nu am suficiente griji la serviciu, să-mi mai găsesc altele și pe-acasă, dedicație specială pentru timpul liber?

          Nici ea nu mai glumea. Și văzu asta clar pe fața ei. Și în faptul că nu mai spuse nimic.

          – Să nu-mi dai și tu replica mamei: ”copiii sunt o minune”!

          Clody tăia cu atenție o bucățică de broccoli cu vărful furculiței când răspunse, privind în farfurie:

          – Sunt. Uită-te la mine.

          Lui Călin îi stătu mâncarea în gât. Cum putuse să uite? Noroc că unchiul lui se ridicase de la masă și se retrăsese pentru a da câteva telefoane. Dacă ar fi auzit asta, nu mai scăpa întreg…

          – Poate de aceea ești puțin subiectivă…

          Încercase să dreagă gafa, printr-un ton tandru, înțelegător. Voia să spargă o farfurie. Preferabil de propriul cap!

          – Nu pot decât să mă rog la Dumnezeu să nu te prindă din urmă gândurile astea. Și să nu te pună la pământ prea tare când te vor prinde, zise ea.

          Ce era cu fatalismul ăla?

          – Clody, hai… ce legătură are?

          – Ai dreptate. Nu are.

          Își ridicase ochii către el, zâmbind. Dar zâmbetul îi era trist, deși încerca să se controleze. O luă de mână. Cuvântul nu voia să iasă, dar făcu un efort și rosti:

          – Iartă-mă!

          – Lasă, dragul meu! M-am obișnuit cu ideea cu mult timp în urmă. Dacă te poți obișnui vreodată cu o idee ca asta…

          Aproape că o crezu. Dacă nu ar fi fost încă unda aceea de tristețe din voce… O simți cum îl strângea ușor de mână. Îi admiră puterea de a ierta, de a spune lucrurilor pe nume, indiferent ce consecințe avea asta. Și curajul de a se transforma în vocea conștiinței lui, chiar când el i se opunea, până și atunci când opoziția era organizată de el de așa manieră încât o rănea.

          – Hai să revenim în prezent, vrei?

          Se bucură încă o dată de talentul ei de a trece peste momentele dificile.

          – Te rog! exclamă, lăsând-o să-i vadă ușurarea, iar când ea râse, amuzată de reacția lui, zâmbi și el înapoi.

          – Mergi și vorbește cu el. Așteaptă decizia ta.

          ”Dintr-una-ntr-alta!”, gândi.

          – Nu are ce decizie să aștepte. El trebuie să decidă.

          – Nu fi așa de sigur. A venit pentru că era nevoie, pentru că niciodată nu va refuza să vină, dacă vei avea nevoie de el.

          – A venit pentru că nu a crezut că un simplu sfat îmi e suficient.

          – A venit să dea greutate deciziei tale, oricare ar fi aceea! Nu fi încăpățânat! Contează ce crezi tu.

          Călin pufni. Clody nu se lăsă impresionată și insistă:

          – Ești sigur că vrei să pui pariuri din astea cu mine, când vine vorba de el?

          Se ridică, fără a mai spune nimic, capitulând în fața privirii ei fixe, și se îndreptă spre ieșirea din cameră. Se întoarse din drum și își turnă un deget de whisky într-un pahar. Se gândi puțin. Adăugă trei cuburi de gheață. Dădu să plece din nou, se răzgândi, mai adăugă un deget de whisky, apoi ieși.

*

*     *

          Îl găsi pe terasă, cu un pahar de coniac, privind la secera lunii, care abia răsărea în crepusculul serii de vară. Era deja final de iulie. Poate că în septembrie va reuși să plece într-un concediu. În august, anunțaseră că pleacă Jordash și Andi. Nu se putea suprapune cu ei. Nu acum.

          – În septembrie plec două săptămâni în concediu. Rezolvăm până atunci, nu?

          Gluma nu îi reuși. Unchiul lui răspunse:

          – Rezolvăm mâine.

          – De ce mâine? De ce nu am rezolvat azi?

          Își dădu seama că se postase în fața lui și folosise un ton de adolescent îmbufnat.

          – Ca să putem avea această discuție în liniște.

          Se calmă. Brusc. Expresia lui Ion Dimaru nu îi lăsa altă variantă.

          – Spune-mi ce crezi. Doar de aia ai venit, nu? întrebă Călin.

          – Dacă așa crezi tu, fie așa.

          Își aduse aminte de ce îi spusese Clody și zâmbi, așezându-se în celălalt scaun balansoar, de lângă al unchiului său.

          – Nevasta asta a ta e fantastică! Adineaori îmi spunea că ai venit pentru mine.

          – Așa este. Îți doresc să ai și tu, când va veni vremea, o soție care, când se uită la tine, să știe tot ce știi și tu.

          – Ce aveți amândoi în seara asta?! exclamă Călin, pe jumătate amuzat, pe jumătate îngrijorat că discuția iar avea să divagheze spre subiecte incomode.

          – De ce ești tu așa sensibil la subiect? întrebă Ion Dimaru și râse sarcastic.

          – Ia-te de mână cu mama!

          – Aici are dreptate! Iar Andrei o susține. Și amândoi fac lobby pentru Raluca, în caz că ți-a scăpat.

          – Nu începe și tu, te rog!

          De data asta chiar o spusese serios.

          – Fata e de familie bună, ai tăi au devenit prieteni cu părinții ei datorită relației dintre voi, dacă nu mă înșel… așa că de ce te miră că se insistă?

          – Nu discut subiectul ăsta. Nu acum.

          – Am înțeles de la Maria că vine în țară luna viitoare. Știai?

          – Nu. Las-o baltă!

          – Hai, nu te mai oțărî așa. Doar nu eu mă văd cu ea! Fă ce vrei, în fond!

          Mai stătură unul lângă altul câteva minute. Călin aprinse o țigară. Găsise un pachet pe masă, probabil al lui Daniel.

          – Ce fel de sportiv ești tu? Ai mai fumat una azi. Ce, te-ai apucat serios?

          – Acum îmi numeri țigările? Ce-i asta?

          – Nimic, băiete! Mă scuzi că-ți vreau binele! De când nu ai mai fost la un antrenament? Ești ca un arici!

          Avea dreptate. Devenise un morocănos antipatic, cum îi spusese Diana. Antrenamentele îi lipseau. Le va relua, după ce se termina nebunia. Și se va muta pentru restul verii la casa din afara orașului. Dacă tot o construise, măcar să se bucure de ea. Și de piscina aia imensă. Apartamentul din oraș nu era făcut pentru a fi locuit vara. Nu când exista o opțiune mult mai bună. În plus, adusese acolo cu el prea mult din ce se petrecea la serviciu.

          – Ce facem? întrebă, sperând, pentru a zecea oară, să se revină la ce îl interesa.

          – Pai, dacă tot ziceai că vrei părerea mea…

          – Știi că da.

          – Fata asta a ta, Alesia… are dreptate.

          – Cum adică, fata asta a mea?

          – Iar te aricești degeaba. Tu ai descoperit-o, nu?

          – De fapt, a descoperit-o Andi. Eu i-am cam… suflat-o, cum se zice, și am luat-o în echipa mea, în locul altei angajate, Irina, cu care am avut o mică problemă.

          – Ce fel de problemă?

          – Ce fel de problemă crezi?

          Ion Dimaru râse.

          – Fiț-ar ochii ăia negri să-ți fie! Și fata asta, și Monica. Măi copile, ce le faci?

          – Tu, eu, Andi, toți avem aceeași dilemă. Tocmai, la astea nu le-am făcut nimic. Parcă rămăseserăm înțeleși, nu?

          – Sper!

          Se strâmbă.

          – Revenind, continuă Ion Dimaru. Tu ai promovat-o șef de echipă.

          – Se pare că n-a fost o alegere atât de neinspirată, nu? răspunse Călin, fără a-și putea masca mândria unei decizii bune, luată mai mult pe bază de fler… sau… în fine… ce fusese atunci…

          – La fel de inspirată cum a fost și decizia mea de a vă promova pe tine și pe băieții tăi. Îmi place cum au ajuns să evolueze Andi și Jordash. Mereu, când mă întâlnesc cu tatăl lui Jordash, mă întreabă dacă sunt mulțumit de el. Bănuiesc că, atât timp cât nu am plângeri de la tine, pot răspunde în continuare cu un ”da” convingător?

          – Bineînțeles! Stai să vezi ce o să se distreze când am să-i spun că ai vorbit cu taică-su!

          – Observ că el îl susține pe Alin. Și aduce argumente bune. Am încredere în capacitatea lui de analiză. Ceea ce mă surprinde este că Alesia și-a câștigat atât de repede un susținător în persoana lui Andi Bartal.

          – Ți-am zis că el a vrut-o de la început pe departamentul lui.

          Iarăși liniște. Sorbi din whisky, i se păru dintr-o dată amar, așa că lăsă paharul deoparte și mai aprinse o țigară. Ion Dimaru se abținu, de această dată, de la a mai face vreun comentariu.

          – Trăgând linie…

          Călin păstră țigara între buze și continuă să tragă, până când unchiul lui reluă fraza.

          – Echipa asta nu are voie să dispară. După cum ziceam, Alesia are dreptate. Pe scurt, Monica iese din schemă, din motive pe care nu mai are sens să le comentez, Ionuț are cele mai rodate abilități, dar nu dovedește că ar putea colabora ușor cu Andi și Jordash, Ciprian e un bun profesionist, ca ei toți, de altfel, dar nu foarte versat în arta comunicării, Alesia e subtilă, curajoasă și are resurse, dar reprezintă un pericol prin lipsa ei de experiență, Alin pare a le îmbina pe toate într-un mod rezonabil, însă fără a excela.

          – Cam așa ceva.

          – Noul director de departament va conduce echipa în continuare, indiferent dacă optăm să punem în aplicare propunerea Alesiei sau nu. Iar actualul șef de echipă e Alesia, dar muncește mult pentru a-și păstra autoritatea. Efectul promovării timpurii. Face, totuși, față, chiar și așa, ceea ce înseamnă un talent deosebit.

          – De acord.

          – Ei sunt foarte buni împreună. Niciunul nu pare a fi alegerea ideală, când este singur. Dar în echipă, Ionuț asigură disciplina, Ciprian le împrumută puțin din răceala lui, Monica le oferă umanitate, Alin imprimă calitate. Alesia ce face?

          – În ultima vreme, se luptă cu mine. Am tot presat, să văd ce se întâmplă…

          – Și-i iese?

          – Îi iese.

          – Nici asta nu e tocmai ușor, nu?

          – Doar m-ai învățat bine… Serios vorbind, Alesia le imprima fler și subtilitate.

          – Gradul lor de dedicație pentru firmă e variabil, dar oricine are un preț: Ionuț vrea funcția, Ciprian vrea să dovedească că poate mai mult decât i s-a dat credit, Alin ar putea fi convins să se dedice pentru o mărire substanțială de salariu. Nu am reușit, încă, să îmi dau seama ce o motivează pe Alesia. E clar că are o motivație destul de puternică, dar… Poate știi tu?

          – Nu.

          – Ce-i cu răspunsurile astea monsilabice? Parcă rămăsese că dicutăm. Mai am puțin și fac un monolog!

          – Încerc să nu… Ai venit să decizi, decide!

          – Și după ce hotărăsc eu, vrei să spui că tu ai să lucrezi la fel de bine cu oricare dintre ei?

          – Am să încerc!

          – Ei, pe naiba! Ce ai?

          Călin se ridică și făcu câțiva pași. Se opri după câteva secunde, se întoarse și spuse, privind direct în ochii unchiului său:

          – I-am pregătit trei ani pentru ziua când va veni schimbarea asta! Și niciunul nu se ridică la nivelul așteptat! Numai outsider-ul dă semne că s-ar putea descurca. Dar am un director de departament ostil. Jordash vede roșu numai când aude de Alesia. Are dreptate când spune că nu ar avea autoritate în consiliu.

          – De asta sunt eu aici. Să transfer autoritate.

          – Nu are experiență. Riscul e mare.

          – Nici tu nu aveai. Tu și Andi o puteți ajuta. Cum v-am ajutat eu pe voi.

          – Alin pare a fi cea mai echilibrată alegere.

          – Și totuși?

          Cum să îi spună că Alin nu ar fi orchestrat niciodată atât de bine momentul acela subtil din timpul interviului Alesiei? Că el era deja prea subiectiv pentru a decide, dar nici măcar pentru acest subiectivism nu avea o motivație clară? Pur și simplu, simțea că trebuia să fie Alesia, deși logica îi spunea ”nu”.

          – Eu atât am avut de spus. Mai departe, alegerea e a ta.

          Îl văzu că se enervează.

          – Măi băiete, alegerea nu a fost niciodată a mea! Dacă tu nu ești dispus să ai încredere în deciziile tale, cum te aștepți să o fac eu?

          – Nu e vorba de încredere.

          – Nu, zău?

          – Eu pot fi extrem de subiectiv.

          – Cine a zis că nu ai voie să fii? Tu ai să lucrezi cu omul în cauză, tu trebuie să simți că te poți baza pe el!

          – Chiar și fără vreun argument solid?

          – Căline, lasă prostiile! Tu pe cine vrei?

          Nu răspunse. Simțea povara răspunsului, vedea consecințele, bune și rele… mai ales rele… Își mai aprinse o țigară.

          – Lasă odată țigările alea! Tu pe cine vrei?

*

*     *

          Cu excepția primelor zile după ce o angajaseră, niciodată nu mai venise la serviciu exact la ora de începere a programului. De obicei ajungea cam cu o oră mai devreme, uneori chiar cu două, dar de data aceasta Alesia alese să intre în clădire la nouă fix. Dacă ar fi putut, ar fi venit direct în jurul prânzului, după ce vestea ar fi fost anunțată și ar fi trecut primul val de reacții. Nu avea nevoie să se chinuie singură mai mult decât era cazul, iar ca să lucreze ca în orice altă zi obișnuită, oricum nu se putea concentra.

          După tensiunea din ziua anterioară, precum și zbuciumul care o precedase, convinsă acum că el nu avea să plece nicăieri, așteptase finalul interviurilor pregătită să înceapă o nouă etapă. Își dozase stăpânirea de sine pentru a trece de ziua de luni, iar când aceasta luă sfârșit fără a se comunica vreo decizie, se trezi nevoită să se confrunte cu noi gânduri… și noi temeri.

          Până atunci nu își pusese problema cum avea să se descurce în momentul în care unul dintre foștii ei colegi, ajuns într-un timp atât de scurt să îi fie subordonat, mai degrabă dintr-un joc al circumstanțelor decât din alte motive, avea să îi devină mai nou superior prin funcție. Era conștientă că, în scurtul timp cât fusese la conducerea echipei, avuseseră loc și discuții aprinse, se văzuse nevoită să ia și decizii nepopulare, uneori să îi aducă la ordine, iar acum se întreba care dintre ei îi purta pică cel mai tare.

          Se putea întâmpla orice. Urma cu certitudine să fie schimbată din fruntea echipei, al cărei șef avea să fie, de atunci înainte, directorul de departament. Dar, oare, avea să mai fie păstrată în echipă și în viitor? Călin scindase cele două calități, atunci când planurile lui o ceruseră, dar acum nu mai exista niciun motiv pentru a nu reveni la organizarea standard. Ionuț nu îi iertase niciodată, cu adevărat, promovarea timpurie, Monica era din ce în ce mai instabilă, Ciprian… nici nu știa foarte clar ce gândea despre ea, iar Alin… Cu Alin ar fi lucrat cel mai ușor, dar se îndoia că acesta ar fi știut să îi potențeze, așa cum făcea Călin. Erau cei mai buni pentru că el avea curajul să promoveze strategii mai puțin familiare, înțelegea că, în lumea lor dinamică, trebuia să fii mereu dispus să te schimbi, era deschis ideilor de orice tip, rutina îl plictisea și, de aceea, nu evita provocările, ci căuta inovațiile.

          Dincolo de ceea ce simțea pentru el, lui Călin îi acceptase superioritatea pentru că era ceva real, dar membrilor echipei le cunoștea slăbiciunile, pe care le exploatase chiar ea de câteva ori. Urma să fie greu, cu atât mai mult cu cât ea trebuia să coopereze cu noul director de departament, fără ca acum să mai aibă posibilitatea de a apela la Călin, atunci când situația devenea dificilă. Legătura angajaților cu directorul de zonă se făcea prin intermediul șefilor de echipă și a directorilor de departament, doar în cazuri excepționale ajungând să discute direct cu acesta.

          Era conștientă că întâlnirile cu el aveau să fie, de atunci înainte, extrem de rare, dar pentru asta nu găsea, încă, modalități de a face față. Se hotărî să ia fiecare zi pe rând, sperând că, pe măsura trecerii timpului, îi va fi mai ușor. Poate că distanța o va ajuta, chiar, să își controleze sentimentele pentru el, să stingă, treptat, focul care ardea în ea.

          Știa că și colegii ei s-ar fi concentrat la fel de greu ca ea, așa că nu avea de gând să fie ipocrită și să le ceară să își desfășoare activitatea ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. Călin anticipase că urma o etapă destabilizatoare, astfel încât, în ultima perioadă, le trimisese doar două proiecte noi. Cele aflate deja în lucru erau aproape de finalizare. Situația nu mai cerea o monitorizare la fel de atentă. Urgențele pentru ziua în curs n-ar fi trebuit să îi ocupe mai mult de o oră, două. Spera să nu apară nimic neprevăzut, căci nu știa dacă de data asta ar fi putut face față.

          Va pasa echipelor de la celelalte două departamente, cu care colaborau pe unul sau altul dintre cazuri, cât mai mult din activitatea lor. Noul director de departament, oricare ar fi fost acesta, nu avea sens să se opună unei astfel de decizii, pentru că trebuia să se pună la punct cu atâtea probleme într-un timp foarte scurt, încât orice degrevare ar fi fost binevenită. Iar dacă lui Călin nu-i va conveni, să rezolve el! Ea nu mai putea! Obosise.

          Nu avea de gând să urce spre birourile de la etaj. Nici în sala echipei nu se va duce. În seara precedentă, colegii ei o invitaseră să iasă cu ei pentru câteva ore într-un restaurant, să ia masa și să disece împreună evenimentele de peste zi. Îi analizase, urmărise modul în care fiecare se raporta la ceilalți, atât prin ce și cum își spuneau, cât și prin gesturile pe care le făceau, și simțise că îi făcuseră propunerea doar pentru a rămâne loiali principiului unității echipei. În realitate, ea rămânea un outsider, așa că îi refuză.

          Intră în birou cu hotărârea fermă ca, în acele ultime ore cât avea să mai fie șef de echipă, să comunice cu ei doar prin intermediul secretariatului. Inițial, nu își dădu seama că ceva era în neregulă, dar apoi văzu biroul gol. Complet gol. Își roti privirea prin cameră. În afara mobilei, a telefonului cu fax și a imprimantei, dispăruse orice altceva. Nu mai rămăsese nici măcar o coală de hârtie.

          ”Nu din nou! Nu mai pot!”, strigă în gând, obosită de atâtea jocuri, surprize și scheme, plictisită să tot anticipeze, să se pună în gardă, să reacționeze la comandă. Se așeză sfârșită pe un scaun, privi în jur aproape cu deznădejde, dându-și seama că ar fi trebuit să se intereseze ce se petrecea, dar incapabilă să se convingă să se și miște către ușă sau telefon. Refuza să deducă singură ce motiv ar fi putut exista în spatele acestei noi schimbări.

          Totuși, mintea ei înțelese că situația în care se afla era urmarea interviurilor din ziua precedentă. Cel mai probabil, noul director de departament știa, deja, că fusese numit, iar acum aștepta ședința de consiliu programată pentru ora doisprezece, pentru a prelua oficial funcția. Singura explicație pe care o găsea, în acest context, era că ea fusese transferată pe un alt departament. În acea parte de clădire se aflau doar birourile angajaților de la organizare de evenimente. Dacă lucrurile ei fuseseră mutate, cu certitudine ăsta era motivul.

          Vru să aprindă o țigară. Realiză că nu mai avea nici scrumieră. Deschise geamul, iar când vru să bage țigara în gură, observă că îi tremurau mâinile. Expiră fumul în încăpere. Cine urma să ocupe biroul după ea, nu avea decât să aerisească. Termină țigara după doar câteva fumuri, al căror efect nici măcar nu îl simțise. Vru să aprindă alta, dar își dădu seama că nu putea rămâne acolo la infinit. Era aproape nouă jumătate. Trebuia să afle ce se petrecea, altfel ar fi lăsat impresia că se ascundea sau, și mai grav, că nu o interesa.

          Până la ora doisprezece, cel puțin, director de departament în funcție rămânea Călin, iar ea angajata departamentului său. Era singurul căruia avea dreptul să îi ceară și care, în același timp, avea, încă, obligația, de a-i oferi o explicație pentru faptul că i se golise biroul fără să i se spună. I se nărui planul de a evita contactul cu birourile de la etajele superioare, își luă inima în dinți și se îndreptă către lift. Când închise ușa în urma ei, simți în gură gustul amar al fricii. Apoi își aduse aminte de brațele lui susținând-o ferm, cu doar două zile înainte, vru să se așeze jos, pe gresia rece a coridorului, să-și străngă genunchii la piept și să plângă.

          Pentru o fracțiune de secundă, doar, își puse problema să se întoarcă în birou, să scoată o foaie de hârtie din geantă și să își scrie demisia. Rapiditatea imaginilor care i se succedară prin minte în doar câteva momente o făcu să se oprească în mijlocul coridorului, iar sentimentele care le urmară îi tăiară respirația. Senzația buzelor lui pe mână, în seara când fusese angajată, zâmbetul lui dezarmant, în biroul lui Ion Dimaru, apăsarea brațului său, conducând-o spre sala echipei pentru a prezenta strategia în cazul Atudorei, negrul infinit al ochilor lui atunci când anunțase că va fi șef de echipă, tandrețea din voce când îi spusese ”oricând ai nevoie, sunt aici”, durerea din încheietura mâinii după ce îl lovise, râsul lui amuzat, convingerea ei că nici măcar nu-i simțise lovitura, de parcă ar fi dat într-o piatră.

          Nu putea pleca. Oricât de greu era acum, fără el ar fi fost imposibil. Chemă liftul, făcând exerciții de respirație, pentru a-și recăpăta controlul. Ajunse la etajul cu birourile directorilor de departamente, liftul se deschise, parcă, prea repede, înainte să aibă timp să își compună o expresie corespunzătoare, iar faptul că în fața ușii de la lift aștepta Cristian Iordache o făcu să piardă și avantajul atât de fragil pe care reușise să îl câștige asupra sufletului său până atunci. Dacă iarăși avea să o privească așa cum făcea de obicei, ca și când ar fi cântărit o marfă, va reacționa. Se săturase să o mai facă pe-a angajata perfectă. Cu ce se alesese, în final?

          În schimb, salutul lui fu, de data aceasta, aproape respectuos. Nu văzu nici privirea cu pricina. Ba chiar, arboră un rictus care putea fi interpretat drept zâmbet, dacă nu l-ar fi cunoscut mai bine, de parcă ar fi făcut eforturi să se poate politicos. Îl salută și ea, renunțând la orice idee belicoasă, atunci când își dădu seama că exista posibilitatea să fi fost transferată pe departamentul lui. Simulă inclusiv o formă ușoară de simpatie și păși repede în anticameră, lăsându-l să intre în lift.

          Primul lucru pe care îl constată fu liniștea nefirească. Știa din perioada când sala echipei fusese la acel nivel că, înaintea ședințelor de consiliu, era o agitație continuă. Secretarele luau și aduceau mape și rapoarte, oamenii de la IT făceau testele de imagine și sunet, membrii consiliului intrau dintr-un birou într-altul sau se opreau intempestiv între uși, pornind discuții scurte, pe un ton scăzut. Acum, în schimb, toate ușile erau închise, iar Magda dialoga cu secretara șefă și încă o angajată, asistenta Emiliei Hagianu.

          – Bună dimineața, doamnă Filip! o salută secretara lui Călin, Alesia fiind la fel de surprinsă de salut ca și celelalte două femei, care se întoarseră către ea și o priviră întrebător, când realizară că era… doar ea.

          Categoric, se întâmplase ceva grav. Magda nu o abordase niciodată așa, pe un ton atât de profesionist. Nu-i spunea pe numele de familie când i se adresa, iar apelativul ”doamnă”, fără o tentă ironică, sau amuzată, sau de orice alt tip, ci folosit în cel mai clasic sens al cuvântului, o sperie de-a dreptul. Îi mai spusese, uneori, ”dragă domnișoară”, dar asta doar atunci când încercase să îi sugereze subtil, prin modul de adresare, mai degrabă decât prin cuvintele folosite, să aibă grijă la o situație sau alta.

          Înaintă spre biroul ei, cu pas exagerat de hotărât. Magda încerca, în mod vizibil, să scape de cele două femei, pentru că îi spuse asistentei Emiliei Hagianu:

          – Draga mea, eu sunt venită de la cinci dimineața, iar până acum te asigur că nu a ajuns nimic, nici la mine, nici la șeful. Mai căutați acolo, la voi, poate găsiți. Când îl aveți, vino și adu-mi-l, iar eu i-l duc.

          Apoi către Alesia:

          – Doamnă Filip, vă anunț imediat. Domnul Dimaru vă așteaptă.

          Îi veni să urle. Iarăși acel ”doamnă Filip”. Altceva îi atrase, însă, de această dată, atenția mai mult. Ion Dimaru o aștepta? De ce?

          – Ce treabă are Ion Dimaru cu mine?

          Măcar să afle ce putea până dădea ochii cu el. Iar Magda era unica sursă.

          – Șeful cel mare nu a venit încă. Am înțeles că ajunge chiar înainte de ședința de consiliu. Domnul Călin Dimaru vă așteaptă.

          Formalismul devenise exagerat. Magda nu se referea la Călin ca la ”domnul Dimaru” decât în fața clienților. În rest, când erau între ei, era pur și simplu Călin sau șeful. Secretara era deja cu mâna pe butonul interfonului când își așeză propria mână peste a ei, pentru a opri gestul, și o întrebă:

          – Ce ai? Ești supărată pe mine, sau ce?

          Magda nu răspunse. În schimb, încordă de două ori mâna de pe receptor și o privi fix, ca pentru a-i spune că întrebarea era deplasată, în contextul respectiv, așa că Alesia o lăsă să-l apeleze, fără vre-un alt comentariu.

          – Domnul Dimaru este cu domnul Bartal. Dar a spus că vă primește imediat, îi comunică secretara când lăsă receptorul jos.

          Modalitatea aceea de adresare la persoana a treia o scotea din minți. Dacă noul director de departament era Ionuț, iar acesta se dovedea a-i fi mult mai ostil decât calculase ea, exista, oare, posibilitatea, să o fi sabotat atât de tare încât demisia să fi fost, până la urmă, o idee bună?

          Devenise paranoică. Măcar de atât își dădu seama. Iar când Andi Bartal deschise ușa biroului, menținând-o galant întredeschisă pentru ca ea să poată intra și o salută cu un zâmbet larg, spunându-i ”Draga mea, te așteaptă!”, nu mai înțelese nimic. Bartal fusese destul de amabil cu ea din totdeauna, dar acum era de-a dreptul afabil, aproape demonstrativ de atent.

*

*     *

          Își imagină multe abordări posibile, dar când ajunse față în față cu el nu putu spune decât:

          – Bună dimineața!

          Și asta pe un ton tensionat. Ușa se închise în urma ei, iar Călin îi răspunse jovial:

          – Salut! Intră, te rog!

          Poate că demisia mai putea fi amânată…

          – Te-ai cam lasat așteptată!

          I se părea, sau el se distra pe seama ei?

          – Nu știam că eram așteptată.

          – Ne-ai obișnuit pe toți sa fii matinală. Și tocmai azi vii la program!

          Râse. Nu de ea, ci din cauza unor gânduri nerostite. Da, se distra!

          – Ți-ai băut cafeaua, sau o rog pe Magda să îți aducă una aici?

          Ea se zbătea într-o nebuloasă de întrebări, iar pe el îl interesa dacă își băuse cafeaua?! Ăăă… de când i se aducea ei cafeaua în biroul lui? De către secretara… lui?

          – Râzi de mine?

          Probabil, pentru că întrebarea ei nu stârni la el decât un zâmbet și mai larg. Vedea că era nervoasă, dar cu toate astea nu făcea nimic. Pur și simplu o privea zâmbind, din ce în ce mai amuzat, de parcă urmărea o comedie bună.

          – Biroul meu a fost golit complet, habar n-am ce am de facut pe astăzi. Mă gândeam că, poate, îmi spui tu. Nu, evident că nu vreau o cafea! A dispărut până și poza cu părinții mei, din dreapta suportului pentru pixuri!!

          Iarăși, acea atitudine bătăioasă, de copil. Interesant pe ce punea ea accent când era la limită… poza cu părinții ei… Călin își înfrână pornirea de a râde din nou. În schimb, alese să o tachineze altfel. Știa că o chinuia, dar scena era prea amuzantă ca să n-o mai continue, măcar puțin:

          – Pentru binele tuturor, sper că a fost așezată la locul de cinste pe care îl merită!

          Alesia se întrebă cum era posibil să iubești un om și să vrei să îl strângi de gât cu mâna ta, în același timp. Bărbatul ăsta reușea să o treacă printr-un carusel de emoții, să o lase frântă în două, neverosimil de frumos, periculos de atrăgător chiar și atunci când ataca, o făcea incapabilă de altceva decât de a se supune voinței lui, indiferent cum alegea să o abordeze, îl dorea și îi era teamă de el în același timp, voia să fugă de el, dar nu putea decât să rămână.

          – Hai să vedem! îi spuse și trecu pe lângă ea cu pași vioi, deschise ușa și, văzând că Alesia nu îl urma, insistă: vii cu mine?

          Ce mai dorea de la ea? Îl privi cu niște ochi de gheață și nu se mișcă. Putea și ea să fie îndărătnică, deși lui fața asta nu i-o arătase niciodată. Întinsese coarda prea mult. Nu avea decât să se enerveze. Orice era mai bun decât jovialitatea aceea enervantă. Să îi spună și ei motivul, să se simtă și ea mai bine!

          – Hai, Alesia, te rog!…

          Același zâmbet amuzat. Încercă să reziste, din orgoliu, în fața rugăminții lui, deși în sufletul ei deja capitulase, dar când el adăugă, încet, învăluitor, ”Vino…”, picioarele i se mișcară singure.

          Îl urmă prin anticameră. O văzu pe Magda privindu-i lung. El înainte, zâmbind, ea în urma lui, în mod evident derutată. Secretarei i se confirmară bănuielile din momentul în care Călin îi ceruse să aibă grijă ca lucrurile Alesiei să fie mutate în biroul de alături. O sunase în seara precedentă, destul de târziu, și îi dăduse termen până dimineață la ora opt, impunându-i, cu strictețe, să o facă personal, fără a apela la ajutorul altcuiva.

          O invită să intre în biroul amplasat perete în perete cu al lui. Trecu pe lângă el, înțepată. Ar fi vrut să îi spună: ”șterge-ți zâmbetul ăla de pe față!”, dar nu avu curajul să își arate starea de spirit altfel decât prin expresia feței. A realizat ce se întâmpla abia după ce el închise ușa, când își văzu lucrurile aranjate ordonat pe rafturi. Poza cu părinții ei era așezată, într-adevăr, pe birou, numai că de data asta nu în dreapta suportului pentru pixuri, deoarece biroul acela era imens, ci pe un suport special destinat acestui scop.

          Mai înaintă câțiva pași, din inerție, dar se opri în mijlocul camerei, privind în jur buimacă, încercând să proceseze consecințele a ceea ce vedea, când îl auzi spunând:

          – Încercând să privesc acum, prin ochii tăi, amenajarea acestui birou, îmi dau seama că, probabil, l-am conceput cam utilitarist. Dar cred că în curând va dobândi amprenta personalității tale, deci și puțină feminitate. Am rugat-o pe Magda să îți stea la dispoziție pentru ce vei avea nevoie la instalare, până îți găsim o secretară.

          Se întoarse spre el. Observă că ea înțelesese și dorea să spună ceva, dar cuvintele nu ieșeau. Iarăși, avea în ochi privirea care îl făcuse de mai multe ori, pe parcursul ultimelor luni, să se simtă inconfortabil că o trecea prin toate acele momente de tensiune. Măcar se dovediseră a fi fost orchestrate cu un folos. Când îl privea așa, se bucura că nu știa exact ce gândea ea. Probabil s-ar fi simțit și mai aiurea.

          – Ai să mai fii supărată pe mine că am ales să-ți spun în modalitatea asta, dacă mărturisesc faptul că încă de la început ai fost prima mea opțiune? o întrebă.

          Continuă doar în gând restul frazei: ”chiar și atunci când nici măcar eu nu eram conștient de asta”.

          Nici acum nu îi oferi vreun semn de bucurie. Citi pe fața ei doar ușurare. Ba chiar oftă.

          – Ce ai crezut că se petrece?

          Ea lăsă ochii în jos.

          – Nu mai contează, acum, îi răspunse.

          Când își ridică din nou capul, văzu pentru prima dată sclipirea de triumf din ochii ei. Se îndreptă spre ea și fu cât pe ce să își așeze mâinile pe umerii ei, un gest pe care îl făcea uneori cu persoanele mai apropiate când dorea să sublinieze câte o idee importantă, dar își aduse aminte de ultima dată când făcuse asta, de faptul că pe ea contactul fizic o deranjase, așa că se limită la a-i spune, serios de data asta:

          – Doamnă director, tu ai impus alegerea, noi nu am făcut decât să spunem… ok!

          Nu fusese totul chiar atât de ușor pe cât încerca să lase impresia. Își aduse aminte că nu răspunsese la întrebarea unchiului său nici a doua oară. Ion Dimaru oftase, apoi zâmbise, iar la final spusese:

          – Rămâne Alesia, atunci, dacă am înțeles eu bine.

          – N-am zis că o vreau pe Alesia, răspunsese el.

          – Ba da.

          – Când am spus eu asta?

          – De fiecare dată când ai criticat-o prea aspru și ai testat-o prea dur. În plus, ai nevoie de cineva care să te scoată și pe tine din încurcătură, iar ea se pare că se descurcă perfect la capitolul ăsta.

          Realmente, nu înțelsese ce dorise el să spună. Așa că unchiul lui îl lămurise, nu fără a da tonului o notă mustrătoare:

          – Chiar dacă mă fac că nu văd, mă aștept ca tu să știi mai bine de atât. E a doua oară, după scena de la noi, de la București. A doua oară când văd eu, cel puțin.

          Abia atunci își dăduse seama că semnul Alesiei nu trecuse neobservat, oricât de discretă și de rapidă ar fi fost ea. Capitulase:

          – Rămâne Alesia, evident.

          Reacția ei când el îi confirmă că fusese numită director de departament, nu o mai văzu. Se întorsese cu spatele și se îndepărtase de el, oprindu-se în fața peretelui de sticlă.

          – E superbă priveliștea văzută de aici, fu singurul lucru pe care i-l spuse.

          Iarăși, una dintre reacțiile acelea atipice. Călin începuse să se obișnuiască cu ele. Așa că așteptă.

          – De ce eu? întrebă, într-un final.

          – Pentru că te adaptezi foarte repede. Și nu ți-e teamă.

          – Ba îmi e.

          – Dar nu te blochezi, găsești mereu o soluție. Ăsta e secretul, până la urmă, escamotarea blocajelor.

          – Să înțeleg că, de data asta, nu am mai fost aleasă prin comparație, pentru a servi unui scop mai înalt?

          Stătea tot cu spatele. Deși dădu frazei o aură de umor, observă că vocea îi tremura.

          – Nu, Alesia, de data asta nu își mai asumă nimeni riscul ăsta. Și nu va fi ușor, va trebui să te pui la punct foarte repede. Am să te ajut cum am să pot, dar, cât de curând, va trebui să te descurci fără mine. Tocmai de asta am și făcut această schimbare. Pentru că s-au adunat prea multe pentru un singur om.

          Ea tăcea. Continuă:

          – Singura soluție ca treaba asta să își atingă scopul este ca amândoi să începem să spunem lucrurilor pe nume. Exact cum tu însăți mi-ai cerut la un moment dat, cum chiar tu nu faci acum. Așa că am să dau un exemplu și am să încep eu.

          Tot nu obținu nicio reacție. Nu avea de unde să știe de furtuna din sufletul ei, de trăsăturile răvășite ale feței, de faptul că ea  nu încerca să îi demonstreze nimic, ci doar să își recapete controlul. Îi spusese ”tu ai impus alegerea”, fără să știe de când aștepta ea să îl audă rostind cuvintele, nu neapărat pe acelea, dar oricare altele din care ar fi rezultat că îi câștigase respectul. Implicarea lui Ion Dimaru în procesul de selecție făcea aprecierea și mai prețioasă.

          Fără respect, nu ar fi fost niciodată mai mult. Mai mult… ce? Acum cu siguranță nu mai putea fi vorba de nimic altceva. Câștigase pe un plan, dar pierduse definitiv pe altul. Nu fusese nici Irina, nici Monica. De aceea ea era acum director de departament. De aceea stătea cu spatele, luptând cu ea însăși, lingându-și rănile pe care singură și le provocase, sperând fără să știe, fără să recunoască. Avea să îi devină cel mai mare aliat, fără ca el să înțeleagă vreodată de ce. Poate, în timp, vor ajunge chiar să fie apropiați, în cel mai fericit caz, prieteni, dar nu mai putea să își permită vreodată să spere la altceva.

          Călin continuă să vorbească, neștiind de unde venea acea retragere a ei în ea însăși, întrebându-se ce îi scăpa:

          – La un moment dat mi-ai spus că eu nu am nevoie de chiar atât de mult ajutor. Te-ai înșelat. Aveam nevoie de cineva care să preia, cu totul, parte din ceea ce, până atunci, cădea în sarcina mea. Nu de un asistent aveam nevoie, ci de un nou eu.

          Tresărise. Asta văzuse clar. Dar, iarăși, habar nu avea de ce.

          ”Pe mine mă ai toată, oricum, de la început, așa că, din punctul ăsta de vedere, ai ales bine. Nu pot fi tu, dar pot fi mereu acolo pentru tine”. Îi vorbea în minte, răspunzându-i așa cum cu voce tare nu ar fi avut curajul să o facă.

          – Mi-e teamă că va fi prea târziu până când voi rezolva prin clonare, așa că m-am gândit că, poate, vrei tu să faci treaba. În plus, nu știu dacă mama va fi foarte încântată când va auzi că trebuie să mai crească unul ca mine.

          Vocea lui o liniștea, indiferent ce ar fi spus. Avu același efect și acum, iar încercarea lui de umor chiar reuși să își atingă scopul, așa încât ea se întoarse și îl întrebă direct:

          – De unde începem?

          Îl văzu… da… încurcat, de parcă nu ar fi știut cum să îi spună ce gândea.

          – Parcă rămăsese că spunem lucrurilor pe nume… îl încurajă.

          – Să nu mă înțelegi greșit…

          – Fă-te înțeles cum trebuie și pericolul dispare.

          Îi zâmbi. Zâmbi și el, dar la fel de încurcat. Vorbi, totuși:

          – Nu te-am luat deloc ușor în ultimele luni… stressul și oboseala ți se citesc pe față. Și nu trebuie. În consiliu, imaginea e mai importantă decât crezi. Dacă lăsăm să se vadă cât te-a afectat schimbarea, înseamnă să le arătăm un semn de slăbiciune.

          Se opri. Îi cercetă ochii, dar nu văzu acea iritare specific feminină la care se aștepta. Ori masca extraordinar de bine reacția reală la cuvintele lui, ori încă nu înțelesese ce îi spunea el, dar îl privea mai degrabă interesată de ce auzea, deloc deranjată. Își permise să continue:

          – Acolo, în consiliu, trebuie să fii de gheață. Teama e cel mai bun negociator. Dă-le o imagine pe care n-o pot interpreta și nu vor ști de unde să te apuce.

          Acum îl privea uimită. Uimită, nu jignită. Răsuflă ușurat.

          – Altceva? îl întrebă, dar tonul nu exprima nimic negativ.

          – Ai la dispoziție aproximativ două ore… ne revedem aici la doisprezece fără zece.

          – OK.

          Din punctul ei de vedere, discuția se încheiase. Gândea următoarea etapă… și modul cum va reuși să le facă pe toate în două ore. Aceleași gânduri îi trecuseră și ei prin minte, când își dăduse seama că va participa, inevitabil, la ședința de consiliu. Știa că avea cearcăne, că nu arăta tocmai bine, că pentru prima dată de când se angajase acolo renunțase la ținuta office strictă și se îmbrăcase ceva mai comod, cu materiale moi și în culori calde, pentru a se ajuta astfel, pe sine, să traverseze ziua aceea. Acum, că îl auzise pe el spunându-i toate acele lucruri, își dădu seama că momentul psihologic avea să fie dificil.

          – Jocul aparențelor dus cu un pas mai departe.

          – Da, răspunse el.

          Nu mai aveau nevoie să mai zică și altceva. Restul se înțelegea de la sine. Reușiseră, cumva, să ajungă la acest nivel.

*

*     *

          Acea Alesia nu mai semăna deloc cu ce văzuse el cu două ore înainte. Nu optase pentru negru, aşa cum se aşteptase, ci pentru culoarea vişinei putrede, mai închisă cu câteva nuanțe, ca o provocare. Ştia că era, de departe, cea mai tânără femeie din consiliu, iar mesajul indirect îi plăcu. Avea curajul să poarte o culoare cu personalitate. O singură culoare, inclusiv pentru cămaşă. Pantaloni drepţi, nu fustă. Sacoul sub linia şoldurilor, reverele adânci, croiala era aproape masculină. Niciun accesoriu, nicio bijuterie, mai puţin lănţişorul de aur cu cruciuliţă de la gât, care se asorta cu nasturii aurii ai sacoului, fără eşarfă, sau broşă, tocurile subţiri, nu cui, fără a fi prea înalte, o servietă elegantă, în loc de geantă. Părul îl avea strâns sever la spate, dar într-o împletitură complicată. Încă un semn discret de feminitate. Tenul perfect, ochii uşor conturaţi cu negru, rujul discret. Poziţia corpului, a capului, privirea, modul cum îşi ţinea buzele puţin strânse… gheaţă. Asta îi ceruse, asta îi oferea. Atât de natural de rece, încât până şi el ajunse să se întrebe dacă nu cumva asta era adevărata faţă a Alesiei. Din punctul lui de vedere, erau pregătiţi.

          – Trecem întâi pe la mine prin birou. Şeful vrea să îţi spună câteva cuvinte.

          Începuse deja să se gândească la discuţiile care aveau să urmeze în consiliu, aşa că iniţial nu îşi dădu seama că ea nu îl urma.

          – Ce faci? Mergem sau nu?

          Se îndreptă spre ieșire, ţeapănă, cu o figură imobilă. El se întoarse repede şi deschise uşa, păşind în anticameră. Ion Dimaru nu era omul care să fie lăsat să aştepte.

          – O clipă, te rog.

          Vocea ei sunase gâtuit, de parcă se străduia să respire. Rostise cuvintele şoptit şi se oprise în faţa uşii, refuzând să iasă din birou. Când se întoarse spre ea şi o privi, Alesia îşi dădu seama că ezitarea ei îl iritase, aşa că făcu un efort să se mişte, dar rămase blocată locului, incapabilă. Nu simţea nimic, era complet goală pe dinăuntru, creierul nu mai procesa nicio informaţie. Asta nu era tocmai starea în care ar fi trebuit să fie pentru a se putea ridica la nivelul momentului, dar tot ce avea în faţa ochilor erau fantome. Ca prin flashurile unui stroboscop de discotecă, îi vedea cu ochii minţii pe toţi întorcându-se spre ea, se vedea împiedicându-se la intrarea în sală sau zâmbind prosteşte, spunând ceva stupid, lipsit de relevanţă, parcă le auzea gândurile formulând aprecierea că se făcuse o alegere proastă când fusese promovată.

          Hainele, machiajul, expresia feţei, toate erau doar un ambalaj frumos, dar ea nu dorea decât să se afle din nou în sala echipei, vechea lor sală, nu cea care acum fusese renovată atât de futurist, cu el la conducere, pavăză între ei şi restul lumii, pentru ca ei să poată să gândească în linişte strategii şi abordări. Până atunci nu îşi dăduse seama cât de important era ce făcea el. În acelaşi timp, Călin participa la aceste şedinţe de consiliu, răspundea pentru orice greşeală a lor, a altora, a tuturor şi, totuşi, reuşea, cumva, să lucreze alături de ei, fără a se eschiva, arătând mereu un echilibru perfect. Pe când ea nu putea nici măcar să părăsească nenorocitul de birou fără să tremure! Dintr-o dată se simţi nepotrivită, avu senzaţia că era un impostor care reuşise, împotriva tuturor şanselor, să creeze despre sine o imagine credibilă, deşi falsă, iar acum se afla într-un punct în care totul urma să fie dat pe faţă, jocul de oglinzi dezvăluit. Pentru ea era, într-adevăr, prea devreme. Nu putea. Nu ştia cum.

          Dar ajunsese prea departe ca să mai spună stop, fără a da naştere la consecinţe destul de urâte pentru toţi cei implicaţi. Căutase cu disperare ceva de care să se agaţe pentru a-şi reveni, însă, înainte de a reuşi, se trezise în pragul uşii. Dacă i-ar mai fi dat câteva secunde, poate că ar fi putut să…

          Călin o privi cu atenţie, reintră în birou şi închise uşa. Ştia starea. Trecuse şi el prin ceva similar, când devenise director de zonă, numai că el avusese avantajul de a afla scenariul dinainte, după zile şi zile de discuţii cu unchiul său, ore întregi de pregătire a discursului şi, evident, numele de Dimaru, care îl învăluise de la început într-o armură greu de străpuns. De fapt, îşi dădu seama, habar nu avea care era starea ei. Fusese pregătit toată viaţa să avanseze, până la funcţia cea mai de sus, a urca scara ierarhică era firesc, la fel ca şi emoţiile, pe care le avusese şi el, ca toţi oamenii. Realiza că pentru Alesia era complet diferit, exact în ce mod nu conta foarte mult, dar hotărî ca, pentru două, trei minute, să treacă peste nemulţumirea pe care o simţea în faţa incapacităţii ei de a se aduna şi să o pregătească. Dacă n-o făcea acum, tot lui i-ar fi fost greu mai târziu.

          Văzuse oamenii adunaţi în camera de consiliu. Curiozitatea îi făcuse pe toţi să fie mai mult decât punctuali. Magda deja îi arătase, cu un semn discret, ceasul. Trebuia să găsească modalitatea perfectă de a o scoate din blocaj, repede şi eficient. Şi dacă tot se aflau în punctul acela, să îi acorde sprijinul de care era evident că avea nevoie, într-o formă care să-i asigure definitiv loialitatea ei. La o adică, avea în faţă un nou membru al consiliului, iar sprijinul, în anumite cazuri, nu era uşor de obţinut. Modul cum avea să pună problema acum s-ar fi putut dovedi a fi de două ori util… “Hai să facem puţină magie…”, gândi.

          – Alesia, ridică ochii din pământ și uită-te la mine…

          Calm, încurajator. Exact asta făcu. Golul din mintea ei fu umplut de privirea lui, iar ea se lăsă să se scufunde în negrul infinit. Își găsise punctul de sprijin și se agăța de el.

          ”Să vedem dacă merge așa…”, își spuse Călin și vorbi:

          – Dacă susținerea mea nu e suficientă, gândește-te că îl ai de partea ta pe directorul general. Noi te-am ales pe tine, așa că avem interesul să treci cât mai bine peste momentul ăsta.

          Nu funcționase. Abandonă abordarea rațională. ”Să vedem ce obținem dacă lucrăm la coarda sensibilă…”. Zâmbi în sinea lui la acest gând, mai ales când își aduse aminte de o promisiune mai veche pe care și-o făcuse, să nu încerce să o zăpăcească vreodată cu fraze frumoase. ”Scopul scuză mijloacele”, fu argumentul pentru a renunța la promisiune, iar apoi reluă, cu voce tare:

          – Am să fiu mereu acolo, pentru tine. Chiar și când nu ai să fii conștientă de asta. Spune-mi că ai măcar atâta încredere în mine!

          Nu era obișnuit să își dorească ceva de la o femeie și să nu obțină. Numai că, de data asta, se trezi combătut. Ea dădu doar din cap, a negație.

          – Alesia, s-a terminat cu jocurile. De azi înainte, jocurile le facem împreună. Eu, tu, Andi și Jordash. De azi înainte va fi altfel: alături unii de alții, niciunul împotriva celuilalt. De ce nu mă crezi?

          Puse întrebarea, dând figurii expresia care știa că îi iese, o combinație între încredere trădată și uimire candidă.

          – Nu vei putea vorbi în locul meu, răspunse Alesia.

          Timpul trecea și nimic nu mergea. Își aduse aminte cum îi motivase ea sarcina pe care i-o repartizase în cazul Atudorei și realiză că în fața persoanei care îl analizase atunci atât de sec și de profesionist, aproape asexual, nu aveau cum să funcționeze abordările lui obișnuite. ”Se pare că de data asta am și eu ocazia să mă chinui puțin…”, își zise și întâmpină provocarea.

          – Atunci nu vorbi decât foarte puțin. Lasă-i să se întrebe ce e în mintea ta. Și te rog să notezi că îmi asum vina în exclusivitate. Ar fi trebuit să îți spun cum vor decurge lucrurile.

          – Te rog. Mă ajută să știu la ce să mă aștept…

          Poftim la ce reacționase ea! La încurajarea lui că nu avea nicio vină pentru acel blocaj. Își dădu seama că ăsta era efectul testelor lui. Punând-o mereu în situații inedite, obligând-o mereu să fie atentă să nu greșească, reușise să o facă să se îndoiască de ea. Asta trebuia remediat. Dar nu acum. Acum avea nevoie de ceva care să țină pentru o oră.

          – Privește-i mereu în ochi. Lasă-ne pe noi să vorbim. Întâi unchiul meu va face anunțul, apoi voi vorbi eu. Chestii previzibile. Că te-am numit pentru că ești bună în ceea ce faci, că avem toată încrederea în tine…

          Vru să treacă la următoarea idee, dar în schimb făcu o scurtă pauză și accentuă:

          – Nimic din ce vom spune despre tine nu este neadevărat. Exact asta credem.

          Abordarea lui începea să aibă efect. Îl urmărea cu atenție. În sfârșit! Timpul trecea…

          – După care vei spune câteva cuvinte. Ai grijă să nu faci greșeala de a ne mulțumi că te-am promovat. Trebuie să transmiți indirect mesajul că tu știi mai bine decât oricine de ce te afli acolo, iar ei vor afla cât de repede din fapte, nu din vorbe, că tu nu ai nevoie să mulțumești, că alegea ta s-a impus de la sine. Apoi fiecare se va simți dator să îți zică câte ceva. Dacă găsești ceva potrivit de spus, răspunde. Dacă nu, zâmbești și atât. Dacă poți, fă în așa fel încât să pară că nu te afectează foarte mult toate laudele și perierile. Unii vor încerca să o facă. O parte au, chiar, capacitatea de a fi suficient de subtili pentru a deveni credibili. Să nu uiți nicio secundă că ei n-au încotro și trebuie să te accepte. Dar asta nu îi va împiedica să inducă ideea că și ei ar fi făcut aceeași alegere. În realitate, Ion Dimaru a decis că vei fi tu, iar ei vor fi nevoiți să lucreze cu tine.

          – Și tu la fel?

          O dăduse în bară. Rar văzuse atâta dezamăgire concentrată în doar două cuvinte.

          – Hai să spunem așa… oficial, eu am arbitrat meciul, am aplicat testele. Neoficial… am fost majoreta care striga numele echipei de pe margine… sau antrenorul din umbră, cum crezi tu că sună mai demn…

          Încercă să afișeze un zâmbet cât mai convingător și îi făcu din ochi. Îi merse, pentru că Alesia zâmbi înapoi.

          – Pe mine m-ai fi putut păcăli…, îi răspunse ea.

          – Vezi cât de subtil am fost? Nu te bucuri, acum, că jucăm în aceeași echipă?

          Râseră amândoi. Alesia își revenise. El râse mai mult de aprecierea pe care o făcuse în mintea lui la adresa ei: ”Virginitate corporatistă”. Numai că el nu se relaxase deoarece, în continuare, avea să îi spună ceva cât se poate de real și de important. Abia ăsta era punctul cheie al discursului său. Ceva ce avea să o blindeze nu doar în consiliu, dar și în relațiile cu ceilalți doi directori de departament. Mai ales cu Jordash. Unchiul lui reușise să îi smulgă promisiunea că va face eforturi să îi acorde toate șansele, dar Călin era conștient că va trebui să lucreze el însuși destul de mult, ca să-l determine să se și țină de promisiune.

          – Orice s-ar întâmpla, să nu pierzi din vedere că departamentul tău e cel mai important, că tu deții în subordine cea mai bună echipă de PR din țară. Noi, cei de la organizări de evenimente, suntem mereu în prima linie de atac, noi culegem laurii, iar asta stârnește gelozii, respectiv… tot nouă ni se pasează întreaga responsabilitate dacă ceva merge prost. De aceea, noi suntem cei mai enervanți, cei mai stresanți, cei care cerem cel mai mult de la toate celelalte departamente. Le consumăm cea mai mare cantitate de resurse, când preluăm vreun caz, îi subordonăm, pentru că altfel nu se poate. Poziția ta este atât de incomodă, pentru că după mine, directorul acestui departament este cel care are cea mai complexă activitate, cele mai multe legături interdepartamentale, întotdeauna de pe o poziție de forță impusă de circumstanțe. Ei s-au obișnuit cu mine. Nu vedeau în mine doar directorul de departament, ci și directorul de zonă. Începând de azi, vor trebui să se… reobișnuiască. Iar tu va trebui să îi… ajuți ca asta să se petreacă repede. Relațiile cu străinătatea și cu presa sunt departamente adjuvante, create să ne sprijine pe noi. Mulți se așteptau, dacă am auzit eu bine, ca postul ăsta să îi fie oferit lui Jordash, sau lui Andi, iar în locul lor să vină altcineva. În schimb, noi am ales pe cineva nou, cu un suflu nou.

          Preferă să îi dea această explicație în locul celei reale. Ăsta fusese cel mai spinos subiect discutat cu Ion Dimaru la București. Că, uneori, până și Andi sau Jordash trebuiau manipulați. De aceea aveau nevoie de un terț. Și apoi… oricare dintre ei merita departamentul. Pe care să îl aleagă? Cum să aleagă între prieteni?

          – Să fii mereu conștientă că în această firmă tu răspunzi doar în fața a doi oameni. A mea și a lui Ion Dimaru. De aceea vei sta, la consiliu, mereu pe locul din dreapta mea. Iar toate astea trebuie să se reflecte în atitudinea ta. În afară de mine, unchiul meu, Andi, Jordash, Emilia Hagianu, Doru Bălan de la logistică și ceilalți treisprezece directori de filiale care țin de partea noastră de țară, azi nu vei avea în sală și directorii adjuncți de pe departamentul tău, care operează în teritoriu. Cu aceia vei avea întâlniri în perioada care va urma. Vom merge împreună în fiecare județ și vom organiza treburile. O vom lua încet, filială cu filială. Peste tot sunt probleme, vei avea de coordonat în jur de două sute cincizeci de oameni. Ce ați văzut voi când ați venit la mine în birou și v-am pus în brațe rapoartele, sunt doar problemele noastre locale. Dar astăzi, să nu te lași purtată în discuții pe astfel de teme. Evită-le pe cât posibil. Dacă nu se va putea, voi fi eu acolo să preiau partea mai tehnică a discuției. Voi fi mereu acolo.

          Lansase provocarea. Acum era momentul adevărului. Dacă se speria, alesese prost. Dacă nu… spera că îi plăcea cafeaua. Aveau să urmeze multe zile și nopți lungi.

          – Ai să ai ceva ore suplimentare să-mi plătești…

          Răsuflă ușurat.

          – Stai liniștită, de data asta nu te mai trimit la Emilia Hagianu. Îmi va fi imposibil să nu le contabilizez, pentru că de cele mai multe ori vom fi împreună.

          Alesia zâmbi. Acum, mult mai sigură pe ea.

          – Strânge-le mâna ferm, bărbătește. Zâmbește numai din vârful buzelor. Nu sta țeapănă. Și deschide-ți intranetul. În caz de nevoie, am să îți trimit mesaje pe tableta ta. Marea majoritate sunt bărbați. Iar tu ești o femeie tânără și frumoasă. Pe care nu îi poți convinge, topește-i! Dar asta nu ai învățat-o de la mine, OK?

          I se păruse lui, sau la ultimul argument îi trecuse un fulger prin privire?

          Alesiei aproape că îi veni să se frece la ochi ca să se convingă că nu visa. Îi spusese că o considera frumoasă. Tocmai când se aștepta mai puțin, primise complimentul suprem. Ceva în sufletul ei înflori, se simți cuprinsă de o dulceață nespusă. Cu el alături, spunându-i asta, putea muta și munții din loc. Identifică sentimentul ca fiind fericire. El, care știa că îi dăduse cel mai mare premiu profesional, îi făcuse, fără să urmărească asta, un cadou mult mai important. După tot acel discurs, cu un singur cuvânt o făcuse imbatabilă.

          Dădu afirmativ din cap. Călin îi citi hotărârea în ochi. Își aduse aminte de un moment mai vechi, îi trânti un zâmbet larg și îi repetă exact aceleași cuvinte de atunci:

          – Hai să le arătăm cum se face!

          De data asta, Alesia îl urmă imediat. ”În sfârșit!”, gândi el și deschise ușa, stors de puteri. Încă puțin și rămânea fără fraze deștepte.

*

*     *

        Ion Dimaru îi oferi un zâmbet larg.

          – Draga mea, ești perfectă! Permite-mi, te rog, să sărut mâna unei doamne deosebite!

          Iar asta înlocui cu succes orice alte felicitări, oricât de meșteșugite.

          – Of! Vă așteptați să rezist la așa ceva? îl întrebă ea râzând cochet, iar apoi îi spuse lui Călin: mărturisesc, sunt definitiv cucerită!

          Așa alese ea să mulțumească, la rândul ei. Unchiul său îi mai păstră câteva secunde mâna într-ale lui, zâmbind în continuare, încântat de reacția Alesiei, observă Călin. E adevărat că îi spusese să îi topească, dacă putea, dar sugestia nu îl vizase și pe Ion Dimaru. Apoi realiză că ea nu făcea un joc, că se manifestase, într-adevăr, sincer, și i se răspunsese la fel. ”Eu a trebuit să duc greul discursului de îmbărbătare, iar el primește zâmbetul! Nedreaptă-i viața!”, își spuse cu o undă de umor negru.

          Când intrară în camera de consiliu, Jordash nici nu se uită la ea, Andi îi zâmbi larg, se ridică de la locul lui şi îi trase scaunul să se aşeze. „Bună mişcare”, îşi spuse Călin. Emilia Hagianu o privea de parcă nu i-ar fi venit să creadă, iar Doru Bălan ridică, doar, o sprânceană spre ea. Când bărbatul se uită către Călin, acesta încuviinţă discret din cap, iar apoi îl privi pe unchiul lui, pentru a transmite mesajul că susţinerea venea chiar mai de sus decât el însuşi. Directorii de filiale aveau, toţi, aceeaşi expresie. Bărbaţii… dacă nu ar fi fost în contextul dat, Călin ar fi râs în hohote. „Dumnezeule! Salivează!” Femeile o antipatizară de la prima privire, din aceleaşi motive pentru care bărbaţii nu îşi puteau lua ochii de la ea. Unii dintre ei o cunoscuseră în diverse ocazii sau o văzuseră la conferinţele de presă, dar acum până şi el trebuia să recunoască faptul că era… altfel. „Dă putere unei femei frumoase și deștepte şi devine… magnetică”, gândi şi o mai privi şi el o dată.

          Şedinţa propriu-zisă nu dură mai mult de o oră. În afară de anunţul numirii ei, nu mai era nimic altceva pe ordinea de zi. Lucrurile decurseră aşa cum îi spusese Călin. Era mult mai uşor decât ar fi putut vreodată să creadă, replicile veneau natural, la fel şi atitudinea non-verbală, iar atunci când simţea că pierde magia, era suficient să îşi reamintească cuvintele: „eşti o femeie tânără şi frumoasă”. Cu ocazia întâlnirii informale de după şedinţă, unii dintre directorii de filiale o abordară, într-adevăr, cu privire la o serie de probleme, unii devenind, chiar, insistenți, dar de fiecare dată era el acolo să devieze discuția.

          Uneori îi auzea doar, dintr-o dată, vocea, şi îşi dădea seama că se afla în spatele ei, apărut când avea mai multă nevoie, alteori îl observa cum, din când în când, îşi rotea privirea prin sală, până o găsea, iar apoi o întreba din ochi dacă totul era în regulă. La cea mai mică ezitare a ei, se îndrepta către ea, având mereu grijă să îi ofere, subtil, feed-back-ul necesar.

          La un moment dat, Călin o văzu discutând cu Bogdan Iovu de la Constanţa (mda… nu știa din ce motiv, dar atunci când împărțise țara pe zone, unchiul său introdusese această filială în componența zonei de est). Ceva îi păru în neregulă. Zâmbetul ei parcă îngheţase, îl privea pe bărbat fix, cu acea expresie pe care ajunsese să i-o cunoască, care însemna că ceva o nemulţumea profund. El vorbea cu unchiul său, dar îi făcu semn să se oprească şi porni către ea. Apropiindu-se, o auzi spunând:

          – Aşa…?

          Tonul ei avea o tentă de avertizare, de parcă i-ar fi zis „ai mare grijă cum continui”, dar Iovu nu sesiză asta şi vorbi în continuare, iar Alesia îi răspunse:

          – Asta cu siguranţă vom discuta cu prioritate. Mâine la ora nouă vreau să am un raport complet. Inclusiv cu explicaţii privind inadvertenţele care au apărut… în cursul zilei de azi.

          – Ce inadvertenţe? întrebă bărbatul nedumerit.

          – Ştiţi foarte bine la ce mă refer.

          Acum era vizibil ostilă. Ce credea că face? Încercă să oprească momentul cu o glumă:

          – Mi se pare mie, sau voi chiar discutaţi chestii serioase într-un moment festiv? Măi, ce oameni dedicaţi… Azi sarcina de serviciu e să facem cu toții team building!

          Bogdan Iovu păru încurcat, Alesia aproape răutăcioasă.

          – Dar nu mai e nimic de discutat. Domnul Iovu este mândrul beneficiar a primei sarcini de serviciu trasată de acest director de departament!

          Rostise apăsat cuvintele „acest director”, fără a renunţa la tonul tensionat. Apoi, mai mieros decât i se adresase vreodată, îi spuse lui:

          – De altfel, mă bucur că ai venit şi tu…

          Era clar că juca o scenetă, mizând pe faptul că omul nu avea de unde să ştie modul lor… propriu de comunicare, asta confirmându-i-se atunci când ea făcu în mod deliberat pauză după ultima frază şi îl privi pe sub gene pe Bogdan Iovu. Ceva clar îl atinsese în replica ei, pentru că acesta se încordă dintr-o dată.

          – Cu ocazia asta, îi vei putea confirma colegului nostru că prima vizită de lucru o voi face la Constanţa.

          Iovu se crispase de-a dreptul. Parcă se făcuse mai mic şi bătea agitat cu degetele pe marginea paharului pe care îl ţinea în mână. Călin nu ştia despre ce era vorba, dar categoric voia să afle. Iar ea începuse totul atât de bine…

          – Recunoaşte că, de fapt, tu vrei să mergi la mare până nu se termină vara!

          Se prefăcu că nu îşi dă seama că situația era tensionată. Obţinu ce dorea, Bogdan Iovu se relaxă, sperând, moment în care Călin relansă atacul:

          – Dar să nu crezi că am să te las să te distrezi mai mult decât este regulamentar permis. De data asta, vin cu tine!

          Şah mat. Ea îi aruncă o privire satisfăcută, Iovu bâlbâi nişte scuze, ceva legat de nevoia lui de a discuta urgent cu un alt coleg, şi se îndepărtă, spunând neconvingător:

          – Vă aşteptăm, oricând doriţi…

          Abia se îndepărtase bărbatul, când Alesia îi zise, scăpărând foc din priviri:

          – Am eu față de toantă, sau ce?

          Așa nu o mai văzuse niciodată. I se urcase, oare, la cap atât de repede funcția? De cealaltă parte, Iovu fusese în mod cert deranjat de prezența lui, așa cum scosese în evidență Alesia cu replicile ei. Deja vreo două persoane o priveau curioase, căci enervarea i se citea clar pe față.

          – Zâmbește-mi ca și când ți-aș spune ceva drăguț și hai să ne luăm puțină mâncare. Fă gesturi firești. Se vede că ești încordată.

          Vorbise încet, zâmbind el însuși, de parcă ar fi discutat despre ceva trivial. Alesia nu se mișcă, așa că își așeză ușor o mână pe spatele ei și o trase după el. Îl urmă fără a se mai opune, până lângă masa cu antreuri.

          – Ia-ți o farfurie și începe să vorbești.

          Luă farfuria și trase aer în piept, pregătindu-se să o ia de la capăt.

          – Alesia, o întrerupse el, ia și o furculiță.

          Luă și furculița.

          – Pot să încep prin a le da de pământ?

          – Ce te-a supărat așa de tare, până la urmă?

          Înainte ca ea să răspundă, adăugă repede:

          – Zâmbește!

          Zâmbi.

          – Se poate ceva mai convingător?

          De data asta se juca. Iar zâmbetul ei fu convingător, căci acum era pentru el.

          – Mult mai bine… Te ascult.

          – Omul m-a luat de fraieră.

          – Mă îndoiesc.

          – Atunci de ce a sperat să poată întoarce o decizie de-a ta? Era vorba de nu știu ce buget pentru o acțiune…

          – Ai să vezi că la Constanța mereu sunt probleme cu bugetul.

          – Nu, Călin, era ceva punctual, nu știu ce firmă, ceva despre o toxiinfecție alimentară, vorbea despre o activitate de promovare a mărcii…

          – I-am mai spus că noi nu facem reclamă. Poate, în viitor, ne vom ocupa și cu asta, dar pentru moment… Însă el insistă de fiecare dată. Acolo e oraș turistic. Vei vedea că cele mai multe cazuri de la ei sunt legate de diverse scandaluri în care sunt implicate hoteluri sau restaurante. Nu e tocmai domeniul nostru, dar dacă ne roagă vreun client vechi, nu avem obiceiul să îl refuzăm.

          – Taci și ascultă-mă până la capăt!

          – Vezi că ai uitat să-mi zâmbești…

          Îi atrăsese atenția subtil că nu îi plăcuse modul ei de a pune problema. În loc să se replieze, ea îl privi iritată și continuă exact la fel:

          – A început prin a încerca să mă flateze, zicând că era nevoie de un suflu nou… ceva legat de viziune, în fine. Apoi îmi trântește că are o situație care stă în expectativă. Că noi, aici, am fost, probabil, prea ocupați ca să îi răspundem cu promptitudinea de care avea el nevoie, deoarece el de o săptămână a trimis un raport prin care solicita să beneficieze de o suplimentare a bugetului, ca să facă nu știu ce promovare de marcă. După care mi-a zis că are o dare de seamă pregătită special pentru mine și speră că voi da curs solicitării lui cât mai repede. Dar a greșit la cronologie! La tine nu stă nimic o săptămână fără să decizi. De unde am tras concluzia că deja îi respinsesei cererea. Nu avea cum să pregătească nimic special pentru mine, întrucât până nu am intrat cu tine și unchiul tău pe ușa sălii de consiliu, acum o oră, nu știa nimeni că am să fiu eu numită! Dacă ar fi fost oricare dintre ceilalți patru, probabil nici nu ar fi încercat schema asta! Probabil pe mine m-a considerat o pradă usoară! Sincer, chiar nu mă interesează motivele, atât timp cât tu deja te hotărâsei. Ceea ce m-a scos din sărite este că a avut tupeul să încerce să mă inducă în eroare, să obțină, cu această ocazie, o altă decizie! Probabil nu și-a dat seama pe cine încerca să joace!

          Astfel de atitudini din partea directorilor din teritoriu nu anticipase. Și erau foarte grave.

          – Se pare că a realizat cu cine are de-a face, în final.

          Alesia se uită la el, perplexă.

          – Călin, nu la mine mă refeream! Pe mine e de așteptat să încerce oamenii să mă fenteze!

          Replica îl prinse cu garda jos. Alesia era așa nu pentru că s-ar fi simțit ea foarte atacată, ci din cauza modului cum era el implicat în toată povestea. Era obișnuit să fie scut pentru alții, dar acum se afla în rara situație inversă. Iar ea era, în mod evident, extrem de revoltată. Habar nu avea cum ar fi trebuit să reacționeze. Era surprins, amuzat chiar, până la un punct, se simțea și puțin flatat, categoric liniștit în privința modului în care înțelegea ea să îi fie loială, deși bărbatul din el ar fi vrut să demonstreze cât mai repede că nu îi ea necesară desfășurarea ei de forțe, că rămânea intangibil. Se opri asupra acestei din urmă reacții:

          – Tu acum trebuie să te concentrezi pentru tine. Eu mă descurc și singur. Oricum, la început, nu va pleca nimic în teritoriu fără să văd și eu despre ce e vorba.

          Iarăși îi dădu un răspuns din acelea ale ei, de parcă i-ar fi auzit și restul gândurilor:

          – Asta de unde mai vine?

          – Nu încerca să schimbi rolurile cu mine.

          Ar fi trebuit să fie suficient.

          – Și eu care credeam că tot scopul testelor tale a fost să găsești persoana care să îți poată oferi reciprocitate. Ca Andi. Sau Cristian Iordache.

          La o adică, ce se putea întâmpla dacă o lăsa și el, o dată, baltă?

          – Cât de departe ai fi mers dacă nu interveneam eu?

          – Exact atât de departe cât am și mers, în final. A fost, însă, mult mai savuros să te am acolo.

          Poate că era timpul să îi mulțumească, măcar indirect:

          – S-a cam înverzit, nu?

          – Lasă că nici tu nu ai jucat tocmai corect, răspunse ea.

          – Păi, doar nu era să îți stric momentul! Te desfășurai atât de frumos…

          Lansară unul către celălalt două zâmbete aproape sadice, într-o atmosferă de complicitate care se închega din ce în ce mai bine.

*

*     *

        Ion Dimaru plecă destul de repede. Discută separat cu Călin câteva minute în biroul acestuia, apoi se întoarse pentru a o saluta pe ea, după aceea pe restul celor prezenți, care se retraseră, și ei, în scurt timp.

          – Ce mai urmează? îl întrebă când rămaseră, în sfârșit, între patru ochi.

          – Un moment… comun. Ceva mai dificil pentru amândoi decât tot teatrul de până acum.

          Îl privi întrebătoare.

          – Mi-ai zis, odată, că probabil nu mi-a fost ușor să renunț la echipă. Așa era, numai că atunci n-am putut să-ți și spun asta.

          – Deci am avut eu dreptate că îți place jocul la nebunie…

          – Când ai să stai noaptea la birou, îngropată sub rapoarte, ai să fii în stare să faci orice numai ca să mai poți rămâne câteva minute în plus în sala echipei. Crede-mă!

          – Acum că mi-ai dat postul, încerci să mă sperii?

          – Se cheamă responsabilizare. Când ai să înveți?

          Râseră amândoi. Ea fu prima care reluă discuția.

          – Știi că poți oricând să vii… să te joci cu noi, nu?

          – De data asta nu ai să mai pleci îmbufnată?

          – Evident că nu! Pentru că la momentul acela, spre deosebire de data trecută, va fi obligatoriu să vii să îmi ceri și mie părerea, chiar dacă nu vei ține cont de ea!

          Îi plăceau schimburile acelea de replici cu ea. În afară de Andi și Jordash, puțini aveau curajul să îl abordeze așa. Poate de aceea i se și păreau toți atât de plictisitori.

          – Trebuie să îmi iau rămas bun de la niște oameni. Iar tu va trebui să îi saluți, la rândul tău, în noua calitate.

          Alesia redeveni serioasă. Nici el nu mai voia să glumească. Toţi patru membrii echipei ajunseseră la birou mai devreme decât de obicei. Magda îi spusese că se adunaseră în sala comună a echipei şi îşi băuseră cafeaua împreună, dar în tăcere, aşteptând tensionaţi ca unul dintre ei să fie chemat de Călin, sau ca acesta să meargă la ei şi să facă anunţul mult aşteptat. Când văzuseră că nici Alesia nu mai venea, îl trimiseseră pe Ionuţ să obţină noutăţi de la secretară, care îl expedie cu un scurt „nu ştiu nimic”. Şedinţa trecuse, Alesia nu li se alăturase, iar concluzia se impusese de la sine, confirmarea venind şi ea după ce se deschiseră uşile sălii de consiliu. Călin află că între angajaţi se făcuseră inclusiv pariuri, iar puţinii care mizaseră pe Alesia, mai mult pentru a face lucrurile palpitante, decât din convingere, se treziseră destul de câştigaţi. În cursul dimineţii se desfăşurase un adevărat pelerinaj spre sala echipei, cei mai mulţi întrebându-i pe Ionuţ sau Alin dacă primiseră confirmarea avansării, doamnele consolând-o deja pe Monica, să nu fie supărată dacă nu va fi aleasă, întrucât, într-o lume a bărbaţilor, era greu să obţii astfel de promovări fiind femeie. Cumva, oamenii simțiseră că aceasta fusese exclusă din cursă.

          Vestea se răspândi cu viteza fulgerului, încet, încet membrii celorlalte echipe din departament strângându-se în sala de lucru a colegilor lor din echipa unu. Când primiră şi anunțul oficial, prin e-mail-uri trimise simultan fiecăruia în parte, reacţia generală putu fi caracterizată drept o degringoladă totală. Magda făcu aprecierea că parcă le era greu să accepte, unii se arătau îngrijoraţi că departamentul va cădea în haos fără Călin la conducere, alţii susţineau că optzeci la sută dintre angajaţii departamentului aveau mai multă experienţă decât Alesia şi ar fi putut oricând să îi dea lecţii, se sugerase chiar că alte raţiuni, de ordin… sentimental, făcuseră această promovare posibilă. Câţiva bărbaţi îşi permiseseră inclusiv nişte comentarii destul de colorate la adresa felului în care arăta Alesia.

          – Nişte frustraţi! comentase Magda. Te rog să mă ierţi că folosesc limbajul ăsta, dar adevărul este că, dacă ar putea şi nu le-ar fi teamă că dă cu ei de pământ, toţi ar invita-o în oraş, chiar şi mulţi dintre cei însuraţi. Unii chiar au încercat, de-a lungul timpului, dar îi calmează repede. Fata are o limbă tare despicată când vine vorba să le facă un duş rece, să-i trezească, de nu mai are niciunul curajul să mai încerce nimic.

          Călin auzea toate acelea pentru prima dată, dar nu îl surprindea nimic. Rânji. Bine, măcar, că discursul pe care i-l servise lui atunci, când cu problema Atudorei, rămăsese între cei patru pereţi ai biroului său, în caz contrar i-ar fi stricat puțin firma. Putea înţelege de ce unii simţeau nevoia să îşi repare, în acest mod, imaginea. Şi el avusese, în acel moment, impulsul să îi facă ceva care s-o zăpăcească de cap, numai ca să-i demonstreze că îi poate închide gura aia obraznică.

          Secretara îi povesti cum, contrar oricăror aşteptări, cea care luase iniţiativa şi încercase să oprească orice comentarii fusese Monica, reacţionând atât de incisiv, încât îi lăsase pe mulţi cu gura căscată:

          – ” Călin? Raţiuni sentimentale?! Sunteţi cretini cu toţii!” Apoi a părăsit sala, roşie la faţă de nervi, adăugă Magda. A revenit abia după vreo jumătate de oră, ceva mai calmă. A fost un gest frumos de loialitate, să ştii.

          Interesant cum se aşezau toate. Manifestarea de frustrare şi durere a Monicăi, generată, mai mult ca sigur, de convingerea că, după tot ce se petrecuse în biroul lui, dacă era ca el să fie subiectiv, ar fi fost în ceea ce o privea pe ea, precum şi de faptul că asta nu o ajutase cu nimic, fusese interpretată ca loialitate.

          – Și, i-a ieşit? o întrebase pe secretară.

          – După plecarea Monicăi, ceilalţi membri ai echipei s-au simţit şi ei oarecum atacaţi de comentarii. Acum, eu bănuiesc că au reacţionat mai degrabă la faptul că acele insinuări te puneau pe tine într-o lumină proastă, decât la aceea că era Alesia vizată. Sau, poate, ceva din spiritul de echipă a supraviețuit după toate prin câte i-ai trecut. Cu siguranţă, la cum îi cunosc eu, a fost şi convingerea că sugestiile nu aveau nicio urmă de adevăr, iar a le trece cu vederea însemna a accepta că subiectivismul era cel care te determina pe tine să îi promovezi inclusiv pe ei, iar asta nu o mai puteau accepta. Nu ştiu, dar, în tot cazul, Ciprian a măturat sala cu o privire încărcată de greaţă, iar Alin şi Ionuţ s-au lansat într-o serie de comentarii atât de răutăcioase la adresa competenţei profesionale a celor care îndrăzniseră să deschidă gura, cu mesajul clar că numai oamenii slab pregătiţi profesional ar fi putut emite astfel de inepţii, încât i-au potolit pe toţi. Cel puţin pe faţă, nimeni nu a mai îndrăznit să comenteze nimic.

          Din ce în ce mai bine. Această manifestare de loialitate spontană servea planurilor lui de minune. Nici dacă ar fi regizat-o, n-ar fi ieşit așa. Atât timp cât, indiferent de motivul lor real, ei arătau că o susţin, ei, care erau recunoscuţi drept cei mai buni, care concuraseră cu ea până în ultima clipă, celorlalţi le va fi mult mai greu să o conteste. Nu putea opri bârfele din birouri. Până la un punct, accepta inclusiv faptul că funcţia te expunea, inevitabil, la comentarii. Dar afirmaţiile de acest tip, făcute în public, însemnau că nu exista nici măcar teama de sancţiune, iar asta putea fi cu adevărat dăunător nu doar autorităţii ei, ci, mai grav, a lui. Pentru moment, va lăsa lucrurile aşa cum erau, căci oamenii lui se descurcaseră excelent, dar dacă astfel de manifestări aveau să continue, va fi nevoit să ia măsuri. Se gândi că era cazul să o pună şi pe ea în gardă, ca să ştie cu ce era posibil să se confrunte.

          Reveni la discuţia cu Alesia şi îşi continuă ideea începută:

          – E nevoie să le spun câteva cuvinte celor patru oameni care nu se află acum în locul tău. În primul rând, pentru că trebuia să o fac de mult. Merită asta. Acum, cu atât mai mult, având în vedere… desfăşurarea de forţe pe care au făcut-o pentru tine ceva mai devreme.

          – La ce te referi? îl întrebă.

          Era foarte curioasă să afle care fuseseră reacţiile membrilor echipei, se întreba cum avea să netezească asperităţile, pentru a reuşi să lucreze bine cu ei în continuare, dar nu se aştepta deloc la ce auzi de la el:

          – Am schimbat câteva cuvinte cu Magda, după şedinţa de consiliu. Se pare că sunt voci care afirmă că promovarea ta are la bază alte considerente, decât cele evidente. Iar colegii tăi de echipă s-au văzut în situația de a trebui să combată aceste idei… năstrușnice.

          Ea nu înţelese. Încruntă sprâncenele, nedumerită. El râse amar şi spuse lucrurilor pe nume, încercând, totuşi, pentru a evita, măcar atât cât se putea, penibilitatea a ceea ce avea să zică, să ofere frazei o notă de umor:

          – Draga mea, adu-ţi aminte, dacă ai uitat de azi noapte şi până acum, că avem o magnifică relaţie amoroasă! Şi cum doar asta contează, sunt prea orbit de pasiune şi m-am decis aşa, la impuls, să te pun şefă peste două sute cincizeci de oameni din paisprezece filiale!

          O văzu că se înroșește în obraji şi se clatină pe picioare. Era de aşteptat să se enerveze tare, mai ales la cât de sensibilă devenea ea când oamenii îi puneau sub semnul întrebării abilităţile profesionale.         

          Pentru că îi trântise replicile acelea fără nicio introducere, deodată Alesia se trezi în fața ochilor cu imagini senzuale, nebune, aproape violente cu ei doi, fără a le putea controla nicicum. Îi fu jenă să îl mai privească, iar prin simplul fapt că el rostise cuvintele, totul devenise atât de real, încât nu mai simțea pământul sub picioare. Era conștientă că roșise, nu reușea să își stăpânească respirația, i se pusese un nod în gât. Avea două variante, după cum vedea ea lucrurile, să fugă din birou înainte să se dea de gol… sau să mascheze toate aceste trăiri sub o aparentă furie, nu complet inexistentă, de altfel. Dacă pleca atunci, recunoștea indirect tot ceea ce încerca cu atâtea eforturi să îi ascundă, așa că…

          – Sper că mă ridic la standardele de calitate corespunzătoare, pentru că tare n-aș vrea să te trezești într-o dimineață nemulțumit și să mă dai jos din funcție!

          Îi auzise vocea gâtuită. Clar, era turbată de nervi, având în vedere că încă se uita în pământ când îi răspunsese. Aprecia faptul că, în acest context, ea putea, totuși, să facă o glumă bună. Având în vedere că modul lui de abordare a problemei părea să funcționeze, avea să continue în aceeași notă:

          – O… dar ești magnifică, iubire! rosti cu o voce groasă, exagerat de senzuală, după care trânti un oftat adânc, șuierat, și continuă pe un ton rugător, chiar cu o mică tentă de deznădejde: nu vezi în ce hal m-ai adus?…

          Râse încântat de gluma lui și modul cum o pusese în scenă, interpretând icnirea ei violentă ca fiind tot un acces brusc de râs.

          – Lasă… continuă și se întoarse cu spatele la ea, îndreptându-se spre birou, pentru a-și lua o mapă cu acte, pe care o pregătise deja pentru Alesia. O să avem noi grijă să le dezvăluim toate intimitățile relației noastre la momentul potrivit! Să-i văd atunci ce-o să mai zică!

          De data asta, tonul era amenințător. Lui îi conveneau la fel de puțin ca și ei comentariile care se vehiculaseră între angajați.

          Ceva ca un fulger o străbătu pe Alesia, din creștetul capului până în vârful degetelor de la picioare, lăsând în urmă o fierbințeală chinuitoare. Îi auzise râsul, înțelesese conotația vorbelor lui, dar a-l avea lângă ea, rostind în realitate cuvintele pe care i le șoptea în fiecare noapte, dar numai în mintea ei, făcea ca fiecare celulă din corpul său să-i strige să nu se oprească, să îi vorbească așa în continuare.

          Ațâțase mai tare un foc și așa greu de stăpânit, iar acum nu dorință simțea ea, ci nevoie. Fiecare nerv din corpul ei tânjea atât de mult, încât o durea, icni sub apăsarea propriilor senzații, pe care nu le mai cunoscuse până atunci, fiindu-i frică de ea însăși, nemaiștiind cum să reacționeze în fața propriei persoane. Nu știuse despre ea că era capabilă să simtă ceva atât de violent.

          Mulțumi, în gând, tuturor divinităților inventate vreodată că el se întorsese deja cu spatele, când o lovise unda de sexualitate pe care Călin o emanase când rostise cuvintele. Simțise impactul ca și când s-ar fi lovit de un zid, cu o sută de kilometri la oră. Nu era, oare, conștient, că el nu se putea juca așa cu vorbele, că la el orice glumă inofensivă întărâta, fiecare aluzie stârnea, chinuia… o înnebunea? Nu, nu era. Și așa trebuia să rămână, dacă dorea ca el să-i permită să stea în continuare în preajma lui, să n-o îndepărteze definitiv. Asta ar fi strivit-o.

          Făcând un efort, reuși să își târâie picioarele până în dreptul canapelei și se lăsă să cadă între pernele acesteia. Nu putea să își controleze expresia feței, iar el urma să se întoarcă spre ea dintr-o secundă în alta. Așa că își așeză coatele pe genunchi și își îngropă fața în palme.

          Într-adevăr, Călin luase mapa de pe masă, iar acum o privea aproape amuzat.

          – Măi, ce-i asta?! Dacă acum ești așa afectată, ce ai să faci când o să apară o situație pentru care, pe bune, să merite să te consumi? Păi, dacă m-aș fi enervat atât de tare de fiecare dată când s-a zvonit că mă culc cu câte o femeie din subordine, doar pentru că eu sunt așa frumușel, cum mă vezi, până acum ieșeam la pensie de o sută de ori!

          ”Nu mă ajuți așa…”, ar fi vrut să îi poată spune.

          El râse din nou, se îndreptă spre ea și i se așeză alături, bătând-o ușor pe umăr.

          – Vrei să mă duc să-i provoc la duel?

          Deja râdea în hohote.

          ”Te implor, nu mă mai chinui!”, îi zise cu un strigăt mut.

          – Poți să privești… dacă te face să te simți mai bine. Numai să nu-mi leșini când vezi sânge!

          Trebuia să găsească, repede, ceva de spus. Îi venea să se dea cu capul de pereți. Iar el râdea!

          – Numai că, după ce am să mă întorc învingător, conform tradiției, o să trebuiască să îmi dai un premiu. Dar te anunț că eu nu mă mulțumesc cu batista domniței, sau alte bazaconii de felul ăsta. Nuu… Cred că am să te las să faci singurică vizita aia la Constanța…

          – Cum aș putea eu să risc să îți strice cineva figura de… frumușel și să mă deteste toate femeile din lume? Măcar atâta spirit de conservare mi-a mai rămas și mie… chiar dacă nu s-ar spune.

          – Dar ce e în neregulă cu spiritul tău de conservare?

          – Doar m-am angajat la tine la firmă, nu?

          Era magnifică! Iar de data asta, o gândi cu toată seriozitatea. ”Poftim texte!”, exclamă în sinea lui, simțindu-se, iarăși, anost.

          Alesia își descoperi fața dintre palme, dar se ridică repede de lângă el și, la fel de repede, se îndreptă spre ușă.

          – N-am mai fumat o țigară de la zece dimineața. Va trebui să mă lași câteva minute. Te rog.

          – Având în vedere că ai avut inima atât de mare și m-ai scutit de niște dueluri periculoase imaginii mele, cum aș putea să te refuz?

          Alesia ieși repede. Călin privi puțin în urma ei, gândindu-se că așa îi trebuia dacă promovase o femeie. Ele aveau tendința de a fi excesiv de sensibile la anumiți stimuli. Cu bărbații era mai simplu. Un pahar de tărie și o poantă în doi peri rezolvau, de cele mai multe ori, problema. Nu fusese pus niciodată în postura de a-și consola angajații. Nu era obișnuit, în general, să trebuiască să liniștească o femeie, decât dacă doamna respectivă prezenta… alte avantaje. Dacă Alesia avea să continue tot așa, urma să îl facă să piardă timp. Trebuia să îi dea concediul acela pe care i-l promisese, înainte să înceapă toată nebunia care știa că va veni. Așa cum făcuse lucrurile singur atâția ani, mai putea să le facă încă câteva zile.

*

*     *

        Îi dăduse, în sfârșit, mapa cu acte pe care i-o pregătise, în care se afla decizia ei de numire în funcție, împreună cu o altă decizie, semnată de Ion Dimaru însuși, prin care se stabilea punerea în practică a propunerii Alesiei de reorganizare a echipei. Când o citi pe aceasta din urmă, Alesia zâmbi încântată ca un copil și îi spuse chiar ”mulțumesc!”, pe un ton atât de dulce, că îl lăsă puțin derutat. Trebuia să se obișnuiască, își spuse, cu nota asta de feminitate de la birou, care avea să devină zilnică.

            Înainte de a se duce la întâlnirea cu echipa, ea îl abordă cu o propunere:

            – Mi-a venit o idee. Hai să dăm Cezarului acela pe care l-am invocat eu la interviu, ceea ce îi tot promitem de ieri încoace. Cum ți se pare sugestia mea de a convoca întregul departament în camera de consiliu? Absolut toți oamenii. Pentru membrii echipei… noastre, gestul va fi simbolic. Acolo obișnuiau să lucreze cu tine, când te aveam șef de echipă. Poate că nu ar strica să îți iei rămas bun de la ei tot acolo, așa cum nu ai putut să faci prima dată. Iar dacă o vei face de față cu toți ceilalți, vei demonstra în public că ei pentru tine sunt speciali, că rămân așa chiar dacă nu au fost numiți în funcție, ca mine.

            – Tu vrei să mă pui să fac declarații publice de dragoste? Dar în intimitate, de ce nu-ți place?

            Încercă să nu se lase afectată de senzualitatea care răzbătuse și din această replică a lui. Având în vedere că urma să petreacă alături de el o mare parte din fiecare zi a ei, mai ales în perioada care avea să urmeze, era absolut necesar să învețe să se controleze atunci când îl auzea vorbind așa.

            – Chiar ești atât de nărăvaș pe cât vrei să pari?

            O spusese pe un ton atât de provocator încât, deși Călin gândi ”nu știi cât de nărăvaș pot eu să fiu, dacă-mi pun mintea cu tine”, se abținu, recunoscând că avea dreptate, și rosti doar:

            – Uite, ca să nu mă scoți tu de insensibil, am s-o fac și pe asta!

            În loc de orice răspuns, ea făcu o ușoară reverență și îi trânti un rânjet satisfăcut. Nici măcar cu Jordash și Andi schimburile de replici nu dobândeau o astfel de savoare. Ce-i drept, băieții nu aveau, niciunul, ochii aceia mari, de căprioară, sau… Își scutură mintea de prostii și o urmări în continuare.

            – Iar ca efectul să fie complet, mă gândeam să anunț și decizia domnului Dimaru tot cu această ocazie. Și cu asta, îi câștig înainte să își dea ei seama că a început lupta pentru autoritate.

            – Femeie, dacă eu sunt nărăvaș, tu ești de-a dreptul…

            Se opri tocmai la timp. Aceea era genul de replică pe care ar fi putut-o plasa într-o discuție cu unul dintre băieți, nu cu Alesia. Dacă nu reușea să își țină imaginația în frâu, exista riscul să devieze chiar mai rău. Categoric, trebuia să se vadă… cu cineva.

            – Hai, zi până la capăt!

            El nu spuse nimic.

            – Să înțeleg că odiosul cuvânt, pe care nu vrei să îl rostești, este… perversă?

            Se pregăti să îi întoarcă replica, dar ea rosti mai repede:

            – Așa gândeam și până acum. Și m-ai promovat. Acuma, ce nu e bine?

            Era rândul ei să râdă.

            – Gata, ai câștigat. Capitulez! exclamă Călin.

            Alesia râse din nou, lăsând să se observe cât era de încântată de ea însăși. Realiză că era prima dată când o vedea râzând așa, din toată inima. Expresia feței ei avea ceva inocent, copilăresc, atât de în dezacord cu ceea ce îi putea trece lui prin cap. Atât de diferită de la o situație la alta, atât de cameleonică!…

            – Ce echipă o să mai facem și noi! mormăi în barbă și o apelă pe Magda, pentru a-i spune să îi convoace pe toți în camera de consiliu.

            Oamenilor nu le luă mai mult de zece minute să se adune. Nu se așteptaseră la o astfel de convocare, o cunoșteau toți pe Alesia, știau cum era și nu înțelegeau de ce se mai făcea și acea formalitate.

            Când intrară în încăpere, Călin observă privirea rece cu care Ionuț îi analiză pe amândoi, figura chinuită a Monicăi, căreia îi zâmbi cald, asigurându-se, astfel, că eliminase măcar una dintre probleme, impunându-și decizia nu prin voință, ci prin blândețe, precum și starea de încordare a lui Ciprian, iar în ceea ce îl privea pe Alin, prinse momentul în care acesta, când Alesia se uită la el, se linse șmecherește pe buze, ca pentru a-i transmite… ce? Asta nu era o atitudine pe care să o ai față de directorul de departament! Așa că îi rugă să se așeze, în limita locurilor disponibile, iar atunci când i se oferi ocazia, în foiala care se iscă, îl săgetă pe Alin cu o privire reprobabilă, de avertizare. Mesajul fu recepționat. Pentru moment, Călin aprecie că era suficient.

            El și Alesia rămaseră în picioare, iar Călin își începu discursul:

            – Nu v-am rugat să veniți aici pentru a vă spune, încă o dată, ceva ce deja ați aflat, ci pentru că sala asta păstrează, pentru mine, multe amintiri. Și mi se pare firesc să finalizez o etapă din cariera mea, în același loc unde am început-o.

            Avu grijă ca, pe măsură ce rostea frazele, să se uite, pe rând, la fiecare dintre membrii fostei lui echipe. Apoi, trecu cu o privire nostalgică, care exprima sincer ceea ce simțea, peste oameni și lucruri, continuând:

            – Unii dintre voi ați făcut parte din echipa mea, de-a lungul timpului, așa încât am convingerea că știți exact la ce mă refer. Îmi vin acum în minte, cum sunt convins că vi se întâmplă și vouă, multe scene, în unele văd figuri îngrijorate, în altele vă văd obosiți, dar de fiecare dată imaginile se termină cu momentul în care vă revăd, în amintire, mulțumiți, satisfăcuți de rezultat, victorioși. Și am convingerea că, în viitor, se va întâmpla la fel. Pentru că tot ce am făcut noi în trecut, n-am fi putut realiza decât împreună. Același spirit l-ați dus cu voi în echipele pe care le-ați preluat în subordine și, de aceea, am încredere că putem trece, cu toții, într-o nouă etapă. E o desprindere deloc ușoară pentru mine, însă am încredere deplină în alegerea făcută de directorul general. Tot el mi-a încredințat mie, acum aproape patru ani, aceeași sarcină, iar azi se dovedește că a făcut o alegere bună, dacă este să dau crezare la tot ce-mi spuneți voi de fiecare dată când prindeți ocazia…

            Văzu câte un zâmbet apărând pe fața fiecăruia dintre ei.

            – Aștept de la toți să dați dovadă, și în etapa următoare, de același profesionalism și devotament pe care mi l-ați arătat și mie. Eu știu că vă las pe mâini bune. Acei dintre voi care încă nu știu asta… vor afla cât de curând!

            Iarăși, obținu zâmbetele pe care mizase. Partea mai grea abia urma.

            – Începând de astăzi, echipa mea va fi alta, formată din membrii consiliului de administrație care, între noi fie vorba, nu sunt nici pe departe la fel de simpatici ca voi! Alesia, prefă-te că nu ai auzit…

            Cei mai mulți râseră, nu, însă, și Monica, Ciprian, Alin și Ionuț. Urmarea era doar pentru ei.

            – Din nefericire, dintre membrii ultimei mele echipe, nu am putut lua în cea nouă decât unul singur.

            Se lăsă o tăcere adâncă. Pentru prima dată după mult timp, avu senzația că își va pierde controlul asupra propriei voci.

            – Acestea sunt regulile jocului și nu am cum să le schimb… chiar dacă mi-aș fi dorit. Dar nu voi uita că am avut onoarea să fac parte, pentru un timp, din clubul select al celor șase profesioniști cei mai apreciați din țară. Și nu voi uita nici faptul că nu am ajuns în acel punct decât datorită Monicăi, lui Ionuț, Alin și Ciprian. Acum ați rămas doar cinci și sper, de dragul orgoliului meu, să îi dați Alesiei aceeași bătaie de cap cu care mi-ați scos și mie câțiva peri albi. Altfel, v-ați pierde din farmec!

            Oamenii zâmbiră iar. Pentru el, contau, însă, doar patru dintre ei. Monica avea ochii în lacrimi. ”De așteptat”, gândi. Ciprian lăsase privirea în jos. Ăsta era un semn bun. De obicei făcea așa când era încurcat și nu știa cum să reacționeze. Alin era foarte serios, aproape abătut. Având în vedere personalitatea lui, asta spunea multe. Ionuț încă îl mai privea fix, dar o parte din ostilitatea de la început dispăruse. Deși le vorbi tuturor, îl privi doar pe acesta când spuse:

            – În ultima lună, m-ați făcut să îmi pară, realmente, rău, că nu mai pot fi unul dintre voi. Știu, acum, cu certitudine, că vor fi momente când voi fi gelos pe Alesia.

            Urmarea îl bulversă atât de mult, încât trebui să facă un efort ca să își păstreze calmul. Ionuț se ridică de pe scaun, se apropie de el și îi întinse mâna. Călin i-o strânse, mai puternic decât o făcea de obicei. La fel procedară, pe rând, Alin și Ciprian. Pe Monica nu o așteptă să se ridice. Se duse el la ea și îi sărută mâna. Fata tremura.

            ”La naiba, chiar e greu!”, gândi Călin. Apoi își dădu seama că Alesia avusese dreptate să pună în scenă despărțirea așa cum o făcuse. Se hotărî ca, în viitor, să folosească la maxim această calitate deosebită a ei de a intui oamenii.

            După ce toți se așezară, mai trecu o dată cu privirea peste întreaga adunare, încet, oprindu-se din când în când câte o secundă asupra celor cu care lucrase mai îndeaproape, iar la final nu mai spuse decât:

            – Mulțumesc pentru tot!

            Și încheie, așezându-se, la rândul lui. Simțise fiorul care trecuse prin sală. Evită să mai spună și altceva. De data asta, cu siguranță i-ar fi tremurat vocea.

*

*     *

          Alesia rămăsese în picioare, la fel de emoționată ca toată lumea. Cum se aștepta el să facă față după așa un moment?

            – Încearcă să bați așa un discurs! începu ea.

            Râseră toți, pentru a depăși momentul. Alesia observă că el rămăsese serios. Pentru el nu era la fel de ușor să treacă mai departe, înțelese ea. Vru să îl ajute puțin…

            – Mulțumesc pentru încurajările indirecte, Călin! M-a mișcat în mod deosebit partea în care le-ai dat mână liberă să îmi scoată peri albi!

            În sală, iarăși, râsete. Acum zâmbi și el. Membrii echipei o priviră uimiți. Numai pe Andi Bartal și Cristian Iordache îi mai auziseră abordându-l așa. Iar Călin zâmbise! ”Da, oameni buni, asta e diferența! De asta sunt eu aici!”, le transmise ea din priviri. Iar ei înțeleseră.

          Alesia nu mai căută alte introduceri de efect, ci optă pentru un discurs ceva mai tehnic.

            – Mă uitam astăzi peste topul pe țară, făcut la nivelul întregii firme, pentru echipele specializate în domeniul managementului situațiilor de criză. Între primele zece, șase sunt de la Iași. Mda… provincia a luat capitala. Numai mie îmi provoacă asta un rânjet în colțul gurii?…

          Văzu rânjetul descris de ea apărând pe buzele tuturor. Începuse bine.

          – Și mai am o veste bună. Începând de astăzi, una dintre echipe părăsește topul, astfel încât urcă în clasament și ce-a de-a șaptea echipă a noastră. Nu am nevoie să încerc să vă spun cât sunteți de buni. Știți asta deja. Dar începând de acum, cifrele îmi spun că suntem… cei mai buni. Și așa vom rămâne. Nu datorită mie, ci pentru că așa ne-am obișnuit și nu ne simțim bine altfel. Eu, doar, am să fiu acolo să vă aduc aminte de asta, în caz că, atunci când devine greu, veți fi în pericol să uitați.

            Dăduse ultimei fraze o undă de umor, iar ei reacționară, fiecare după cum simțea, dar știa că pe mulți îi câștigase deja. Mai greu erau de adus de partea ei cei care lucraseră direct cu Călin, numai că pe aceștia nu urmărea să îi încânte acum. Nici nu ar fi reușit, după discursul lui. Scopul ei imediat era altul…

            – Și nu voi fi singură în această mică cruciadă a mea. Poate că o parte dintre voi v-ați întrebat care dintre echipe a părăsit topul. Am să vă răspund eu. Este vorba despre echipa mea.

            Pentru prima dată, afirmase asta cu voce tare, apăsat. Toți patru tresăriră. Până și Călin o privi fix. După această primă reacție, urmă cea de stupoare. În sală se creă o ușoară mișcare, iar cineva chiar șopti puțin mai tare:

            – Să vezi că îi dizolvă!

            Așteptă să se stingă rumoarea, pe care, de altfel, mizase, iar apoi continuă:

            – Motivul pentru care ei nu vor mai fi în top este că, de mult, au urcat deasupra acestuia. Și dacă, înainte, Călin a afirmat că s-a simțit onorat că a lucrat alături de ei, eu subliniez acum că sunt perfect conștientă de responsabilitatea de a-i ajuta… să crească în continuare. Începând din acest moment, se crează, în subordinea departamentului pentru organizare de evenimente, o echipă de reacție rapidă în situații de criză. Aceasta va fi fosta echipă unu.

            Îi privi pe toți patru și apoi adăugă:

            – Voi.

            Din nou, rumoare. Membrii echipei se uitau la ea, așteptând.

            – Nu puteți fi acolo pentru toți clienții care vă solicită serviciile, dar puteți fi un sprijin pentru colegii voștri de departament, așa cum în actuala formă de organizare nu ar fi posibil. Fiecare dintre voi va beneficia de ajutorul a câte doi asistenți personali, pe care îi veți forma așa cum veți crede de cuviință. Și de lobby-ul meu pe lângă directorul de zonă… care și așa, când va veni vorba de voi, înclin să cred că nu va fi chiar greu de convins…

            În sală, auzi râsete. Monica era de partea ei. Ce-i drept, Călin contribuise decisiv. Pe Ciprian nu-l putea citi, dar dacă ceilalți aveau să fie de acord, va merge alături de ei. Alin îl privea pe Călin, care încuviință din cap către el, ca pentru a-i spune că, într-adevăr, aceea era cea mai bună soluție. Ionuț se uita la ea, imobil.

            – Știți de ce suntem noi cei mai buni? Pentru că nu ne e frică să facem pasul mai departe, înaintea tuturor celorlalți. Voi ați făcut deja asta. Șefii voști… spuse ea și îi zâmbi, cu subînțeles, lui Călin, care o privi amuzat… nu încearcă decât… să țină pasul cu voi.

            Aștepta reacția cu sufletul la gură, căci nu mai știa ce altceva ar mai fi putut spune. Și aceasta veni, tot din partea lui Ionuț:

            – Șefa, hai să vedem dacă or să țină pasul și la fluturașele de salarii!

            Se relaxă, zâmbi și răspunse:

            – Să înțeleg că nu-l mai vrei pe-al tău prin virament în cont?

            Iarăși râsete. Pe fundalul acestei replici, Călin se ridică și fu primul care îi întinse mâna, pe care ea i-o strânse ferm, cum o învățase. Începură discuțiile, felicitările și reacțiile, mai ales la modificările abia anunțate, legate de organizarea departamentului, dar ei doi se retraseră cu prima ocazie. În drum spre biroul lui, el o întrebă:

            – Satisfăcută de declarația mea de dragoste?

            – S-a terminat cu imaginea ta de dur!

            – Nu fi așa sigură. Stai să vezi ce te așteaptă! Crede-mă, am muniție să te fac să tremuri după câteva minute!

            Alesia aproape se împiedică. Respiră adânc și merse mai departe. ”Întâi stângul, apoi dreptul, iarăși stângul…”, își repetă.

            După ce intrară la el în birou, Alesia lăsă capul să îi cadă moale pe spătarul fotoliului în care se așezase şi închise ochii. Era frântă de oboseală, emoţiile din ziua aceea îşi spuneau cuvântul, adrenalina începea să se disipe, lăsând în loc o stare de somnolenţă ameţitoare. Îi simţi mâna pe umăr şi savură senzaţia. Deschise încet ochii şi primul lucru pe care îl văzu fu zâmbetul lui. Apoi, îi puse în mână o cutie cu energizant, pentru care ea îi fu recunoscătoare.

             – Hai, nu mai avem mult şi te las să te duci să sărbătoreşti. Mai rămâi puţin cu mine… şi promit că n-o să-ţi pară rău.

             Nu mai avea nevoie de energizant. Ar fi rămas cu el toată viaţa.

          Călin realiză că, pe parcursul zilei, folosise cam multe fraze cu dublu sens. Iar asta nu era tocmai indicat. Numai că, atunci când se uita la expresia controlată a figurii ei şi la ţinuta conformă tuturor standardelor posibile, simţea o satisfacţie deosebită să încerce să o încurce. Nu îi prea ieşea, îşi dădea seama de asta, dar nici nu îi venea să renunţe, încă, să o provoace. Era atât de distractiv să o urmărească cum încerca să nu părăsească linia pe care şi-o impunea cu stricteţe!

          – Hai să încep cu vestea bună… reluă el. De mâine și până lunea viitoare vei fi, oficial, în concediu. Ne apucăm de treabă când te întorci. Ai și tu nevoie de o mică pauză, după toate astea.

          Panică. Ce avea ea să facă, timp de cinci zile, fără să îl vadă, fără să-i audă vocea?

          – Iar acum vestea proastă… După ce ai să te întorci, va urma o perioadă de calvar. Dormi cât poți în timpul concediului, pentru că după aceea… mare parte din zilele și nopțile tale îmi vor aparține. Practic, nu vei mai avea program de lucru, dar, ca premiu de consolare, vei avea conturile pline. Va fi o cursă continuă de a te aduce la zi, cât mai repede, cu ce trebuie să știi. Vom fi mai mult pe drumuri, decât acasă. Toate vor trebui rezolvate cât mai repede, pentru că la finalul lunii septembrie vreau să dispar și eu vreo două săptămâni.

          Cum adică… să se ducă în concediu? Alesia rămăsese blocată pe prima afirmație. Niciodată nu își pusese problema să facă ceva care s-o îndepărteze de el, cu atât mai mult să plece, fie și doar pentru câteva zile. Avea să suporte cu stoicism concediile lui, dar la firmă, unde totul purta amprenta lui! Acasă… era singură.

          – Ce nu-i bine? o întrebă Călin, căci ea privea în gol, fără a spune nimic.

          Frazele subtile o eludau. Cum să-i spună că nu dorea să plece, că acum avea nevoie, mai mult ca niciodată, să rămână lângă el, că fără el, totul era lipsit de savoare?

          – Nu știu dacă e cea mai bună idee să îmi iau concediu acum…

          Încercă, apoi, cu o replică, spera ea, suficient de inspirată pentru a-i ascunde disperarea:

          – Vrei să mă faci să pierd raportul de mâine al lui Iovu? Cu ce ți-am greșit?

          Călin râse.

          – Mă îndoiesc că va trimite vreun raport. Dar dacă va fi, primul e-mail către tine pleacă…

          Dacă nu îi oferea repede un argument bun, avea să stea cinci zile acasă, fără nimic de făcut, dându-se cu capul de pereți.

          – Ce se va spune despre mine, dacă plec în concediu? Anunț reorganizări în departament, dar te las tot pe tine să le pui în practică? Ăsta da argument pentru toți cei care susțin varianta promovării din considerente… subiective. În loc să le ofer imaginea unui director pus pe treabă, care știe ce are de făcut, eu încep prin a-mi lua o vacanță?

          Călin se gândi puțin, înainte de a-i răspunde:

          – Eu încercam să nu fiu absurd cu tine… Mi-e teamă că îți va fi greu să ții pasul. Nu o zic pentru că nu am încredere că poți face față, precizez asta pentru că deja văd că ai început să te uiți urât la mine. Pur și simplu fac trimitere la o discuție mai veche de-a noastră, când ai recunoscut că ești foarte obosită. Iar oboseala duce la erori.

          Alesiei îi venea să urle. Acuma își găsea să fie înțelegător?!

          – Rămân la părerea mea, că nu e cea mai bună idee să plec acum în concediu.

          – Dacă nu pleci în perioada asta, nu vei mai putea să își iei timp liber pentru tine până la Crăciun.

          – Știu.

          – Și crezi că ai să reziști?

          – Eu zic că da.

          – Ascultă-mă bine! În fiecare zi, vei avea între trei și patru ore ca să te ocupi de activitatea echipei, inclusiv partea de reorganizare, cam tot atâta timp pentru problemele locale din departament, pentru că după aceea vei intra în ședințe interminabile cu mine, ocazional și cu Andi sau Jordash, ca să poți să iei contact cu ce se întâmplă în teritoriu. Mai pune la socoteală și faptul că patru zile pe săptămână vei fi plecată prin țară, timp în care va trebui să coordonezi echipa și departamentul din Iași de la distanță, ceea ce nu e deloc simplu, nu vei mai avea week-enduri vreo două luni, vei dormi când vei apuca, de cele mai multe ori în mașină, sau într-o cameră de hotel, care, în niciun caz, nu e ca acasă. Ai să cunoști o mulțime de oameni, care te vor analiza și te vor supune la teste, doar ca să vadă de ce ești în stare, ai să fii mereu sub lupă și nu vei avea voie să greșești. Următoarea perioadă e crucială pentru tine și există o limită în pregătirea pe care ți-o pot eu asigura, sau în ceea ce poți tu asimila în acest interval de timp, oricât de mult mi-aș dori să te ajut să depășești cu bine etapa asta. La mijlocul lunii septembrie, când voi pleca în concediu, e necesar ca lucrurile să fie aranjate. Iar tu va trebui, la rândul tău, să faci față fără a mă avea pe mine în spate. Te mai întreb o dată: crezi că ai să reziști?

          – Dacă ai fi apreciat că răspunsul meu la o astfel de întrebare ar fi ”nu”, mi-ai mai fi dat responsabilitatea acestui departament?

          – Nu despre asta discutăm. Nu sunt absurd. Nu suntem roboți.

          Alesia îi întoarse replica, triumfătoare:

          – Lasă, că mai cunosc eu pe cineva la care a ținut argumentul ăsta!

          Inițial, Călin nu înțelese aluzia ei, după care își aduse aminte de discuția purtată cu ea pe drumul de întoarcere de la București, cu câteva luni înainte, așa că îi răspunse:

          – Știi vorba aia… fă ce zice popa?

          Ea nici măcar nu încercă să își mascheze reacția când ripostă, pe un ton acid:

          – Serios că zicala asta nu sună foarte convingător… rostită de tine…

          Apoi îl cântări cu privirea din cap până în picioare și-i servi un zâmbet pe măsura cuvintelor. De data asta, Călin nu se mai simți anost, căci aluzia la viața lui intimă îi stârni sentimentul că era de-a dreptul inadecvat. De mult orgoliul lui nu mai fusese atât de serios atacat. Dori să îi trântească o frază usturătoare, de tipul: ”Sigur, doar nu ție ți-a închis amanta mea telefonul în nas, nu?”, sau, și mai rău, ”Fetele cuminți îmbătrânesc repede”, ori altceva, cu adevărat vulgar.

          Ceea ce îl surprinse însă la el însuși fu dorința de a-i băga cuvintele înapoi pe gât, însă prin fapte, nu prin vorbe, să-i arate că, dacă își propunea, o putea face pe acea femeie încrezută să roage, să implore. Se săturase de privirea cu care îl evalua ea uneori, de parcă ar fi fost un obiect scos la licitație, pe care nu era foarte convinsă dacă se merita să dea banii.

          Aproape că se hotărâse să facă o demonstrație de forță, cu orice risc, când sarcasmul de pe fața Alesiei dispăru, fiind înlocuit de acel râs copilăresc și dezarmant al ei, care lui îi spulberă instantaneu pornirile beligerante și îi aduse un zâmbet involuntar pe buze.

          – Asta a fost sub centură, îi spuse.

          – Data viitoare, ține garda mai bine! îl combătu ea prompt.

          – Ai să rămâi tu, odată, fără replici deștepte! Să te văd atunci ce ai să faci!

          – Îmi dau demisia! Fără replici deștepte… cu tine… nu se poate…

          Deja râdeau amândoi în hohote, când ea decise să facă încercarea finală:

          – Acum că am reușit să câștig meciul… care-i programul pe mâine?

          Călin nu se mai opuse. La o adică, era exclusiv treaba ei dacă nu voia concediu. Pentru el, nu putea fi altfel decât avantajos.

          – Problemele echipei te privesc. Dar rapoartele din restul departamentului, le vreau la mine pe birou, cu rezoluții cu tot, la ora doisprezece. Mă refer la cele din Iași, evident. La ora trei vii să stăm de vorbă. Trecem repede peste aspectele locale și ne apucăm de filiale. Discutăm cât putem săptămâna asta, pentru că duminică noapte plecăm spre Constanța. Tu ai vrut, așa că începem de acolo. Marți ne reîntoarcem la Iași, plecăm iarăși joi, de data asta undeva mai aproape de casă, de unde revenim vineri, și tot așa, câte două filiale pe săptămână.

          Alesia răsuflă ușurată. Mască cât de bine putu entuziasmul la gândul că va petrece câteva săptămâni atât de aproape de el. ”Parcă sunt Monica”, își spuse, dar nu lăsă acea comparație să îi strice starea de spirit. Își permise, în schimb, să savureze, în sfârșit, reușita din acea zi. Puse pe masă doza cu energizant, de care nu se atinsese, și rosti:

          – OK!

*

*     *

         Muzica începuse să-l deranjeze. Chiar era obosit, constată. Mai privi o dată spre cele trei femei. Fiecare dintre ele avea câte ceva special, dar niciuna nu era cu adevărat… specială. Lângă prima roșcată se așezase un prieten de-al lui, încercând să-i intre în grații. Nu-i va spune despre sărutul de pe ringul de dans. Fata se mișcase repede, chiar și pentru el, surprinzându-l, nu neapărat plăcut. Dacă tipului îi ieșea treaba, cu atât mai bine pentru el.

          Cealaltă roșcată avea niște sâni delicioși, dar făcea paradă din a-i arăta că el nu reușise să o impresioneze cu nimic. Se distră anticipând dezamăgirea femeii, când urma să-și dea seama că nu mai avea de gând să-i perie orgoliul. ”Să fie blonda, atunci”, hotărî. Îi plăcuse lascivitatea ei, la dansul anterior. Ba chiar, putea spune, excesul de lascivitate. Nicio problemă, îi va arăta interesul pe care îl merita întotdeauna o femeie directă, dar care știa cum s-o facă, fără să fie vulgară.

          Se întoarse spre Jordash și îl atinse ușor pe umăr. Acesta își mută, pentru câteva secunde, atenția de la fata de lângă el. Călin nu reușea să își aducă aminte dacă era tot aceea cu care venise săptămâna trecută, așa că preferă să evite orice conversație cu ea.

          – Cum ziceai că o cheamă pe blondă? îl întrebă pe Jordash.

          – Mioara. Măi omule, reține-le măcar numele!

          – La ce bun?

          – Păi… dacă ai să le strigi altfel… moartea pasiunii!

          – Nu ajung ele să mă facă să vreau să le strig numele!

          – Biet nefericit! Băi, frate, asta-i nasol!

          – Lasă că ne povestește Andi cum vine treaba asta!

          – Chiar așa, că repede s-a mai mișcat! Nici n-am văzut când a plecat.

          – Cred că o tai și eu cam în zece minute.

          – Da’ ce te-ai supărat așa pe viață?

          Călin îi zâmbi de la distanță blondei, iar când aceasta îl privi, îl întrebă pe Jordash:

          – Crezi că îmi ia mai mult?

          – Să știi că fata e OK. Frumușică, deșteaptă, merită și întâlnirea numărul doi.

          Călin îl privi lung.

          – Ce îi este fetei tale?

          Jordash ridică dezarmat ochii spre tavan și răspunse:

          – Verișoară.

          – Mă gândeam eu că e ceva!

          Se ridică și se îndreptă spre blondă. O apucă de talie și o trase după el pe ring, fără vreo altă introducere, iar ea se lăsă moale în brațele lui. ”Prea repede ca să ridice pretenții la întâlnirea doi”, gândi.

          Înainte de a pleca, se decise să îl întrebe, totuși, pe Jordash:

          – Prietene, ești sigur că nu-i minoră?

          – Anul I la Politehnică. Parol!

          – Las’ că văd eu cât e de… tehnică!

*

*     *

            Tatăl ei și Sergiu luară valizele din portbagajul taxiului, sărutând-o, întâi, jucăuș, unul pe un obraz, altul pe celălalt. Alesia întâmpină gestul lor de entuziasm râzând, îl ciupi ușor pe fratele ei de bărbie, își așeză un braț după umerii tatălui și intră așa, cu el, în casă. Mama o primi cu o explozie de bucurie:

            – Cine s-ar fi așteptat!

            – Mămico, ai o fată deșteaptă! se alintă Alesia.

            – Știe mama asta! Bine că au aflat și alții!

            Decisese să se mute înapoi la părinții ei, când își dăduse seama că programul pe care urma să îl aibă în lunile ce aveau să vină i-ar fi lăsat prea puțin timp pentru treburile casnice, dar atât de necesare. Cu ei, viața era mult mai comodă, așa că îi făcu să promită că nu o vor cocoloși pentru orice lucru de nimic și se întoarse acasă.

            Când intră în sufragerie, rămase ca trăznită văzându-și prietenii adunați în mijlocul camerei, veniți să o felicite. Aceasta era surpriza părinților, căci ea nu apucase să le spună decât lor despre promovare. Ceilalți, de altfel, nici nu știau că se dădeau interviurile. Fusese atât de convinsă că nu va fi numită director de departament, încât evitase să discute problema cu oricine dar, în mod evident, fusese desconspirată.

            Elena și Carla o așezară între ele și insistară să povestească totul, cu lux de amănunte. Încercă să se rezume doar la aspectele mai importante, dar fetele își dădură seama și îi cerură să o ia de la capăt:

            – Varianta necenzurată, de data asta!

            Când părinții își alăturară rugămințile celor ale prietenilor, reluă, acum pornind cu momentul în care Călin îi trimisese spre coordonare câte două proiecte odată, la distanță de numai trei zile, continuând cu numirea ei ca șef de echipă, mutarea lor în altă sală, luna de teste aplicate, pe rând, fiecăruia dintre colegii ei, cum își dăduse ea seama ce se petrecea și ”week-endul cu șeful”, interviul cu Ion Dimaru, ședința de consiliu, reorganizarea echipei. Încercă să nu se refere la el pe numele mic, îi spuse în mod constant ”șeful”, trecu peste ce simțise ea, peste discuțiile dintre ei doi sau toate picanteriile de comunicare cu el, făcând eforturi mari ca sentimentele sale pentru Călin să nu se citească printre rânduri.

            – Mamăăă, da’ nu te-a lăsat deloc să respiri! exclamă, la final, Sergiu.

            – De aceea erai tu, puiule, așa de afectată atunci, când ai venit la noi? o întrebă și mama.

            – Eu am impresia că tipu’ e oleacă sadic. Ceva mă face să cred că nu i-a displăcut să o joace așa! li se alătură Elena.

            – A fost nevoit să facă lucrurile așa. Dacă îmi spunea mie, nu avea nicio garanție că nu ar fi stricat tot, se opuse Alesia.

            – Să nu-mi vinzi mie din astea! Poți da interviuri pentru joburi și să rămâi un gentleman în același timp! i-o tăie Luca.

            – Tu nu știi mediul în care lucrăm noi! se încăpățână ea.

            – În concluzie, mie tipul mi se pare un mare imbecil, sări și Carla.

            Alesia văzu roșu. Niciodată nu simțise atât de acut nevoia de a lovi o persoană. Începea să înțeleagă de ce se băteau, uneori, bărbații. Pentru că anumite porniri nu puteau fi satisfăcute decât lovind. Tare. Respiră adânc, ca să se calmeze, și-i spuse Carlei pe cel mai acid ton de care era capabilă:

            – Dacă ai fi față în față cu el cinci minute, te-ar face varză din câteva vorbe, cât ești tu de avocată!

            Apoi zâmbi, aducându-și aminte de privirea lui când îi oferise anumite sugestii, înainte de ședința de consiliu, și continuă:

            – Iar dacă nu te-ar potoli așa… te-ar topi.

          – Mă îndoiesc, sincer! scuipă Carla cuvintele.

            – Da-i frumușel?! interveniră atunci Bia și Lorena.

            Alesia nu răspunse.

            – Hei, blondino, nu se-aude? E frumușel? insistă și Luca.

            Auzise de prima dată.

            ”Are un corp perfect, o figură de star de cinema și e înnebunitor de sexy!”

            – Ca să vă răspund… după unele standarde, se poate spune așa. Eu l-aș caracteriza ca fiind, mai degrabă, charismatic.

            – Mie mi se pare că își permite așa de multe pentru că îl are pe unchi-su în spate, aprecie Lorena.

            – A! Categoric de acolo vin aerele! Ce simplu trebuie să fie când știi că nu are cine te da afară! o susținu, bineînțeles, Cezar.

            Alesia ar fi vrut să-i dea pe toți afară. De cealaltă parte, însă, se întrebă dacă nu cumva ei erau cei care aveau dreptate, iar ea era prea îndrăgostită de el ca să vadă adevărul. Cu toate acestea, de fiecare dată când unul dintre ei spunea ceva rău la adresa lui, o durea de parcă fiecare cuvânt i-ar fi făcut o gaură în stomac, în ficat, în inimă, care se umplea apoi cu dorința disperată de a le face rău înapoi.

            Se revoltă nu numai pentru că îl iubea, dar și pentru era ceva în subconștientul ei care îi spunea că aprecierile lor erau departe de realitate. Hotărî să le-o și zică:

            – Interesant cât de bine ați ajuns să cunoașteți omul… fără să-l cunoașteți.

            Folosise tonul acela incisiv, la care apela când încerca să-i convingă pe membrii echipei de câte ceva, care acum îi venea natural, de fiecare dată când dorea să se impună. O priviră cu toții și o văzură așa cum ea nu fusese niciodată cu ei, rece și autoritară, în gardă, pregătită să atace, hotărâtă să câștige dintr-o singură lovitură. Le citi pe fețe că se întrebau unde stătuse ascunsă acea Alesia până atunci și cum era ea, într-adevăr, în mediul în care profesa. Se lăsă tăcere.

            – Nu știu, sincer, câți dintre voi s-ar descurca să fie responsabili pentru aproape o mie două sute de angajați, muncind câte paisprezece ore pe zi, inclusiv week-endurile, amânându-vă mereu concediile, la standardele de calitate la care suntem noi nevoiți să ne ridicăm, cu toți clienții cu nume sonore din spate, fiecare manifestându-și din plin orgoliile și prostia care, de altfel, i-au făcut să ne ajungă clienți! Să fii mereu impecabil, ca imagine și atitudine, indiferent de problemele personale sau ceea ce propriul suflet îți cere, uneori, să formezi oameni, ca să ai pe cine te baza mai târziu, să întreții echilibrul, fără să fie evident că o faci, iar, după toate astea, să reușești să rămâi creativ și energic!

            Tăcerea se prelungi. O priveau în continuare, toți, neștiind de unde venea acel discurs, atât de impetuos.

            ”Călin, îți mulțumesc!”, gândi. ”Dacă reușeșc să îi stăpânesc pe ei, care mă cunosc atât de bine, înseamnă că tot ce s-a întâmplat în ultimele luni nu a fost în zadar…”

            – Dacă ar fi vorba de banii tăi și firma în care ai investit totul o viață întreagă, ai face și tu la fel, Elena, și am convingerea că nu ai crede despre tine că ești sadică. Cel mai probabil, la cum te știu, ai bate la cap pe toată lumea înainte să iei o decizie, de teamă să nu-ți dai singură cu stângul în dreptul. El nu procedează așa, o dată, pentru că nu se face, a doua oară, pentru că nu are nevoie. Și își asumă ce hotărăște, indiferent de rezultat. Dacă te-aș pune alături de el și ți-aș cere să faci comparația la acest capitol, crede-mă că orgoliul tău ar cam sângera.

            Elena se supără, evident, dar mai acut decât sentimentul de supărare era acela că ceva îi scăpa, în toată oratoria Alesiei.

            – Luca, hai să te întreb ceva, reluă aceasta. Tu, care ești șef de clinică, la serviciu preferi să fii eficient, sau gentleman? Și apoi, ce ar trebui să-mi facă, pentru a-ți îndeplini ție standardele?

            – Să te trateze ca pe femeia frumoasă și deosebită care ești, nu ca pe un mic sclav de pe plantație!

            Simți cuvintele ca pe lama rece a unui cuțit.

            ”Știe că sunt frumoasă…”, își spuse cu ciudă.

            Trăsăturile feței îi înghețară. Rememoră, fulgerător, câteva scene.

            „Lasă, că nici eu nu îl tratez ca pe bărbatul seducător care este.”

            Dar nu le putea spune nimic din toate astea. I-ar fi fost atât de cumplit de rușine, dacă vreunul dintre ei și-ar fi dat seama că era îndrăgostită de el. Așa că atacă și mai tare:

            – Ce legătură are frumusețea cu toate? Mă bucur că ai făcut această superbă demonstrație de respect pentru mine… E bine să știu că prietenii mei chiar nu mă cred în stare să-mi fac meseria, decât dacă mă aburește frumos careva!

            – Ce zic eu și ce vrei să interpretezi tu! se revoltă Luca.

            – Atunci nu mai da loc la interpretări! zise ea, dând vocii aceleași inflexiuni ca atunci când îi spusese lui Călin ”Rezolvă!”, în ședința în care fusese numită șef de echipă.

            Luca se trezi că rămâne fără replică. Înainte de a-și reveni, Alesia trecu mai departe.

            – Carla, te știu fată destul de cultă. Prin definiție, un imbecil este o persoană care are capacitate mintală foarte redusă. Ai grijă, draga mea, când ești obosită, cum probabil că ești acum, începi să folosești cuvintele cu niște înțelesuri surprinzătoare. Chiar nu aș vrea să reiau și altă dată mica noastră lecție de lingvistică. În viitor, mă voi vedea nevoită, de dragul prieteniei noastre și spre binele tău, să mă asigur că nu se va mai întâmpla niciodată…

            Amenințarea, din voalată, devenise categorică. Ceva, ca un semnal de alarmă, o făcu pe Carla să tacă și să aștepte, deși în mod normal nu s-ar fi cenzurat. Alesia era, vizibil, excesiv de afectată de comentariile ei.

            – Și ca să încheiem… Lorena, Cezar… de câte ori a trebuit să vă ridicați voi doi la nivelul numelui pe care nu ați ales să îl purtați, dar cu care v-ați născut? Întrebați-l pe Sergiu cât de simplu este, de fiecare dată când pune piciorul într-o universitate! Iar el nu are de dus pe umeri responsabilitatea unei societăți pe acțiuni, cu o cifră de afaceri anuală mai mare decât toți banii care au fost cheltuiți în familia voastră în ultimele două generații! V-ați gândit vreodată ce înseamnă să nu poți niciodată să îți dai demisia, indiferent ce se întâmplă?

            – Draga mea, felicitări! Ai să fii o tipă bogată!

            Toată lumea se întoarse spre Carla, neînțelegând unde voia să ajungă.

            – Probabil te plătește foarte bine pentru o astfel de reclamă energică!

            – Nu, drăguță, tu uiți ce meserie are Alesia! La ea e defect profesional! interveni Luca, încercând să detensioneze situația.

            Părinții Alesiei o priveau îngrijorați. Nu își mai văzuseră niciodată copilul așa. Ea era, de obicei, atât de blândă și de împăciuitoare, iar loialitatea asta extremă nu părea tocmai normală. Adevărat, promovase repede, dar lipsa de experiență de viață se vedea tocmai în aceea că punea prea mult suflet în afacerile unor străini.

            – Tu ești cel care greșește, Luca, spuse Alesia, de data aceasta pe un ton mult mai potolit.

            Își adusese aminte că era gazdă.

            – Ceea ce nu realizați voi, cu toții, este că acest om mi-a dat o șansă la care nici nu aș fi putut visa coerent, darămite să mai cred că s-ar fi putut petrece în realitate. Dintr-o dată, dacă priviți lucrurile din perspectiva asta, mai pare așa un monstru?

            – Credeam că unchi-su te-a promovat, nu el!

            – Nimic nu s-ar fi întâmplat fără susținerea lui. Ion Dimaru nu i-ar fi impus un om cu care el ar fi crezut că nu poate lucra.

            – Până la urmă, tu știi mai bine… Cum ai spus, nu îl cunoaștem. Merge așa, păpușă?

            Alesiei îi străpeziră dinții. Luca se trezi cu o pernă de decor în cap atât de repede, încât nu apucă să se ferească, așa că simți impactul din plin.

            – Ce te-a apucat, femeie?!

            – Mai zi-mi o dată ”păpușă” și am să-ți arăt ce pot face cu un cuțit!

            Luca se uită dezorientat către Carla.

            – Dragule, ai rostit cuvântul interzis! De acuma ești pe cont propriu!

            Atunci își aduse aminte și Luca de obsesia Alesiei că avea o figură prea dulce și asta reprezenta un dezavantaj în profesia ei.

            – Nu se mai întâmplă, promit! rosti, cu o privire miloagă și clănțănid artificial din dinți.

            Abia atunci interveni și Sergiu:

            – Așa, frate, tremură și ține minte că-i soră-mea!

            – La plăcinte înainte… parcă așa era, nu? răse Bia.

            Sergiu făcu o mutră inocentă.

            – Da’ chiar este soră-mea…

            Urmară câteva hohote de râs, care se stinseră brusc atunci când Felix, de obicei atât de tăcut, spuse:

            – Eu îl cunosc pe Călin Dimaru. Și pe soră-sa, Diana.

            Alesia aproape se înnecă.

            – De unde? întrebă cu o voce gâtuită.

            – Daniel, viitorul lui cumnat sau, în fine, iubitul surorii lui, e arhitect, ca și mine. Suntem prieteni. Am fost la câteva petreceri organizate de Daniel, unde a venit și tipul ăsta.

            – Ce petreceri? îl întrerupse Bia.

            – Alea la care refuzi tu să mergi întotdeauna și spui că sunt adunături plicticoase de arhitecți care gândesc în colțuri!

            – Poți să fii convins că de acum am să vin cu tine! De unde să știu eu ce oameni interesanți vin acolo? Tu nu îmi zici niciodată nimic! se prefăcu Bia bosumflată.

            Felix se aplecă spre ea și o sărută ușor, dar ceilalți își pierduseră, deja, răbdarea.

            – Și??? strigară toți, în cor.

            – Ca să răspund întâi doamnelor… nu e doar frumos, sau charismatic… e combinația ideală între Richard Gere în ”Pretty Woman” și Keanu Reeves în ”Avocatul diavolului”. Cred că mulți bărbați s-ar bucura dacă într-o zi ar afla că, din nefericire, evident, s-a împiedicat pe trecerea de pietoni și a căzut în fața unei mașini. Din câte am auzit, unii dintre ăștia ar reuși, ca urmare, să-și salveze căsniciile…

            – Pe bune, e fustangiu? sări Bia, mereu dornică de o bârfă bună.

            – Ce n-ai înțeles, femeie, că e combinația dintre Richard Gere și Keanu Reeves? o apostrofă, în glumă, Elena.

            Alesia dorea să plângă, să urle, să lovească… să înceteze cu toții!

            – Acum…, eu n-am stat să-l urmăresc, dar ce am observat clar este că atunci când pune ăsta piciorul într-o cameră, femeile o iau razna, pe bune! Dacă eu ca bărbat am simțit că debordează sexualitate, mă întreb ce pățesc săracele fete…

            – Băi, ne-ai făcut curioase pe toate! îl întrerupse Carla.

            – Stai să vezi ce texte de agățat are! Stăteam, odată, la masă lângă el, când a abordat-o pe una… A făcut-o pe aia terci din câteva cuvinte. L-am văzut doar de câteva ori, dar de fiecare dată, ori a venit cu altă tipă, ori ajungea singur, dar pleca însoțit. Am dreptate? o întrebă, în final, pe Alesia.

            – Pe mine puțin mă interesează chestiile astea, rosti ea pe un ton categoric, încercând să închidă discuția.

            Și chiar nu dorea să știe. Nu putea suporta să afle.

            – Hai, măi, vrei să zici că nu te incită nici măcar puțin să știi ce face șeful tău în timpul liber? o tachină Carla.

            – La ce-mi folosește?

            Încă puțin și nu mai putea menține aparența de seninătate, căci ea trăise fiecare frază rostită de Felix ca și când ar fi fost acolo, vedea toate mișcările lui Călin, auzea toate vorbele, urmărea reacția femeilor. Ea putea completa tabloul, pentru că știa cum era el. Acum, când ajunsese la concluzia că orice femeie ar fi avut mai multe șanse decât ea să îl aibă alături, ar fi dat la schimb bucuroasă funcția atât de greu dobândită, pentru doar o oră în brațele lui. Iar a auzi cele povestite de Felix era, pur și simplu, tortură.

            Din fericire, în acel moment ajunse livrarea de la firma de cattering, așa că se așezară la masă, iar discuția devie către alte subiecte. În jurul orei zece seara le sugeră discret că era în mijlocul săptămânii de lucru și că pentru ea urma o zi foarte dificilă la birou, așa că avu satisfacția de a-i vedea plecând. Se retrase cât de repede putu în camera ei.

            Adormi plângând.

DRAGĂ CITITORULE,

dacă ai ajuns până aici, înseamnă că a fost o călătorie frumoasă, care ți-a plăcut. Nu vrei să te oprești înainte de a ajunge la final, așa că îți promit un final care să merite așteptarea ta!

Ce îți promit în continuare? O poveste pasională de dragoste, care acaparează simțurile și stârnește visurile. O poveste în care dragostea nu este nici promisune, nici răsplată, nici cadou al destinului, dar poate deveni un mod de viață.

Romanul „Mărturisesc că sunt femeie”, scris de mine, cu sufletul, pentru sufletul tău! ÎN CURÂND ÎN LIBRĂRII!!

 

10 thoughts on “CITEȘTE ȘI COMANDĂ ROMANUL

Add yours

  1. Mi se pare absolut normal să nu postezi mai departe; ce rost ar mai avea atunci publicarea cărții?! (Problemă de marketing)
    Abia aștept să citesc continuarea pe hârtia cu tușeul și mirosul ei greu de descris în cuvinte. Nimic nu se compară cu plăcerea de a citi o carte bună pe care să o ții în mâini ca pe o minunăție neprețuită.
    Mulțumesc ptr această zi în care am cunoscut niște personaje minunat creionate și tabloul relațiilor dintre ei, ptr că m-am simțit f bine alături de o femeie puternică și un bărbat periculos de fascinant și duelul inteligențelor lor!

    Liked by 1 person

  2. 1. Ma bucur sa te gasesc si sa te citesc!
    2. Felicitari pentru proiectul inceput! Te prinde din primele randuri…
    3. Cartea o vei scrie si posta pe toata aici?
    4. Te voi urmari cu mare placere! Succes!! 🙂

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Powered by WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: