EXISTĂ TRAUME MAI MARI PENTRU COPII DECÂT DIVORȚUL?

          Relațiile din interiorul cuplului și relația fiecărui părinte cu copiii sunt două lucruri diferite, dar mulți confundă asta din cauză că familia este organic legată prin aceea că părinții aduc pe lume copiii și copiii sunt dependenți, până la un punct, de părinți. Nu discut aici de cazurile în care unul dintre părinți devine abuzatorul celuilalt sau, mai grav, al copiilor, iar îndepărtarea acestuia din viața familiei reprezintă o modalitate de apărare a celor care nu se pot apăra singuri și de autoapărare pentru partenerul abuzat. Acestea sunt situațiile cu vinovați clari și victime sigure și, de aceea, mai ușor de clarificat (cel puțin la nivel teoretic).

          Mă refer, însă, la acele cazuri în care atmosfera din cuplu este profund nocivă pentru ambii parteneri, dar amândoi, în același timp, au grijă de copii și își îndeplinesc cu seriozitate și asumare rolul de părinte, pe cât pot ei de bine. „Stau de dragul copiilor/până mai cresc copiii” este o frază care vă sună, poate, foarte cunoscut. Poate că la rândul vostru ați rostit-o și a fost cea care v-a dat putere să depășiți ani de nefericire și neîmpliniri alături de omul nepotrivit. Ani de iad, care v-au consumat și v-au ars ca pe o lumânare, v-au înnegrit zilele și încătușat spiritul.

          Avem tendința de a crede despre bebelușii noștri, chiar și atunci când cresc mai mari, că nu înțeleg multe din cele ce îi înconjoară și până la un punct așa este. Nu pot teoretiza și diseca evenimentele așa cum au capacitatea adulții, dar uităm că ei simt, în sufletele lor micuțe, mai mult decât noi, pentru că ei încă nu au învățat să ridice ziduri de autoprotecție și se lasă inundați de orice sentiment. Le este cu atât mai greu să gestioneze tot ce este negativ, din cauza lipsei de experiență. Așadar, greșim atunci când avem impresia că ei nu sunt conștienți de tensiunile din cuplu, doar pentru că noi avem senzația că am jucat bine rolul părintelui calm și vesel.

          Ce simt copiii? Tensiunea, pe care nu și-o pot explica… care se transformă în teama de necunoscut, de ceea ce intuiesc că mocnește dar de care nu se pot feri… apoi în nesiguranță, pentru că nu își văd părinții reacționând… după care în lipsă de încredere că aceștia îi pot proteja. Copiii nu au capacitatea de a vedea lucrurile în nuanțe, până la o vârstă pentru ei totul se desfășoară în alb sau negru, și pentru că viața este formată doar din nuanțe, iar noi adulții știm asta, nu realizăm că pentru sistemul lor de valori în formare totul este mult mai simplu: agresorul este cel care strică atmosfera de veselie și calm. Fraternizează automat cu părintele întristat de atitudinea celuilalt și care este capabil să mențină stresul la un nivel rezonabil.

          Copilul va dori întotdeauna să rămână cu părintele care savurează viața cel mai frumos, nu cu cel care îi cumpără cadourile mai scumpe sau care îi încurajează năzbâtiile. Pentru că părintele care iubește viața va fi vesel, va avea inițiativă și îl va ajuta să descopere lumea într-un mediu afectiv stabil. Va fi mai urât marcat de certurile dintre părinți, de scandaluri, de lacrimi, de țipete, decât de prezența meteorică a unuia dintre ei. Va fi mai trist și mai… părăsit dacă părinții lui vor fi prea lipsiți de chef, obosiți, scârbiți, consumați de neînțelegerile dintre ei ca să îi acorde copilului atenția de care are nevoie, decât dacă ar avea alături cu precădere doar pe unul dintre ei, însă echilibrat și pregătit mereu să îl învețe ceva nou.

          Avem o responsabilitate pentru copii noștri de a-i pregăti pentru viața de familie. Ne dorim să îi creștem adulți compleți și încrezători, să știm că și-au găsit perechea și să îi ajutăm să își crească proprii lor copii. Dacă părinții se despart, acel copil va trebui să învețe (poate că foarte devreme) o lecție pe care nouă ne-ar plăcea să nu o primească niciodată de la viață: nimic nu este etern, ceea ce începe are și un final, nu totul poate fi perfect, oamenii greșesc, greșelile se plătesc.

          Ce este preferabil? Să învețe asta (în condițiile în care mai devreme sau mai târziu soarta tot le va face o demonstrație de forță pe această temă) sau, expus fiind exemplului unei relații marcată de durere, indiferență și neînțelegeri, să i se întipărească în minte o căsnicie disfuncțională? Ce încredere va mai avea viitorul adult în viața de familie? Cât de cinic va fi în relațiile cu sexul opus, cât de dispus să ofere și să se ofere, în ce carapace își va închide tendința firească a oricărui om de a-și găsi perechea, de a face saltul în necunoscut alături de cineva?

          Până la urmă fiecare își cunoaște cel mai bine motivele propriilor alegeri, dar menținerea sau nu a unei căsnicii „de dragul copiilor” se reduce, în final, la a-i învăța una dintre singurele două lecții posibile: stoicismul sau renașterea. Adică asumarea unei lupte pierdute de la început pentru o cauză mai mare sau curajul de a îmbrățișa schimbarea, de a o lua de la capăt, păstrând ceea ce este frumos și eliminând ceea ce aduce nefericirea.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

Powered by WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: