NU-MI TOT CERE SĂ TE IERT! NU MĂ MAI RĂNI!

          Iertarea nu se datorează, nu se cumpără cu gesturi frumoase, nu este supusă legii compensației și nu poate fi pretinsă la infinit. Iertarea este unul dintre cele mai eliberatoare și nobile sentimente. Prin iertare facem pace cu trecutul, ștergem amintirile urâte din memoria afectivă, ne regăsim echilibrul interior și reușim să privim spre viitor vindecați de durere.

          Pentru unii iertarea este inutilă, pentru că nu înțeleg nimic din ea. Continuă să îl rănească pe celălalt cu egoism, să îi vorbească urât, să fie arțăgoși, să îl trădeze, să fie indiferenți, să îi refuze sprijinul când are nevoie, să își impună absurd punctul de vedere, să pretindă mult fără a oferi mai nimic la schimb, așteptându-se mereu să fie iertați, incapabili să conștientizeze că iubitul nu va obosi să îi ierte, dar va obosi să îi mai iubească.

          Iubirea fără iertare e de neconceput, căci toți suntem supuși greșelii și iertarea este puterea de a oferi a doua șansă, apoi pe a treia și tot așa. Iertarea pornește din încrederea, oferită necondiționat, că celălalt poate deveni mai bun. Dar persistența în greșeală a celui pe care îl iubim duce la dezamăgire, adică la convingerea că e incapabil să se schimbe, să învețe să iubească frumos, deși încercăm să îi insuflăm asta cu puterea exemplului iertării noastre. Când suntem dezamăgiți renunțăm să mai sperăm că iertând, se va schimba ceva în bine. Pentru că dacă nu putem schimba nimic, tot ce rămâne este să ne supunem conștient șirului infinit de abuzuri ale celuilalt și să facem exercițiul iertării la fel de infinit, dar nu pentru o cauză mai înaltă, care ar justifica sacrificiul, ci pentru a alimenta fără noimă starea de bine a unui om căruia nu îi pasă de binele nostru. De la un punct încolo, e necesar să facem diferența dintre nobila iertare și auto-apărare.

          Cel ce iartă nu este nici slab, nici uituc, nici fraier, nici nu s-a prefăcut a fi rănit. Asta își tot spune, însă, pentru a-și justifica egoismul, cel căruia nu-i pasă. Ba, mai mult, crede că dacă a fost iertat de o sută de ori, acele o sută de greșeli au fost minore și au produs doar o destabilizare de moment a armoniei de cuplu.

          Cel care iartă este un om cu o deosebită forță interioară de a vedea partea frumoasă din celălalt, de a nu păstra în suflet balastul ranchiunii și al răzbunării, de a investi în relația de dragoste asumat și sănătos. Numai că de la un punct încolo chiar și cel mai iertător iubit poate ajunge la concluzia că energia sa sufletească ar merita investită în altceva… sau altcineva.

          A-ți cere iertare, adică a-ți recunoaște greșeala, e un semn la fel de clar al forței interioare ca și iertarea. Un simplu „iartă-mă” este suficient până la un punct, dar unii parcă ajung să o spună doar ca să depășească momentul și să facă loc pentru noi și noi greșeli. În loc de căință, cuvintele ajung să însemne „uită odată și hai să trecem peste”, „spun ce vrei să auzi ca să scap de reproșuri”, „îți ofer și ție o satisfacție, recunosc și îmi văd de ale mele”. În iubire, ideea nu este să testezi limitele puterii de iertare a celuilalt, ci să nu îi dai prea multe ocazii să te ierte. Altfel, nu îi oferi (prin compensație) nici destule motive de fericire, așa că mai devreme sau mai târziu tot ce vei face va fi să îi servești suficiente justificări ca să plece.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

Powered by WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: