VREAU SĂ FIU FERICITĂ

By Alexandra Huidu

          De câte ori nu ți-ai spus asta, printre suspine de plâns? Atunci când ajungem să ne simțim singuri în relația pe care o avem, descoperim că există un loc în noi unde uneori ne este teamă să mergem, deşi este cea mai sensibilă parte din noi, este visul la iubirea care ne completează, ne umple şi ne face fericiţi, pe care nu o avem şi în care aproape că nu mai sperăm. Ne este frică, însă, că odată ajunşi acolo ne vom da seama de toate lucrurile care ne lipsesc, de faptul că surogatele pe care ni le administrăm nu ne pot împlini, de jumătăţile de măsură pe care le acceptăm doar pentru că în prezent nu avem nimic mai bun, ca să nu rămânem complet singuri cu… locul acela din noi în care ne este teamă să mergem. Dar toţi cei care cred că este prea târziu, că sunt prea cinici sau prea implicaţi în responsabilităţile cotidiene ca să caute în continuare dragostea de care au atâta nevoie, uită că trec în fiecare zi pe lângă mii de oameni care, odată, au avut acelaşi vis. Şi care încă îl mai au…

          Când cel de lângă noi ne secătuiește puterile cu egoismul lui, ajungem să ne fie lehamite să trăim, așa că trecem pe lângă filmul de dragoste al propriei noastre vieţi. Ne ating sloganuri siropoase spuse de străini prin reviste de tarabă, visăm la eroi din blockbustere romantice de cinema şi oftăm întristaţi că în viaţa noastră nu avem oameni la fel de interesanţi ca cei de acolo. Cu toate astea, continuăm să venim acasă de la jobul care ne epuizează până la disoluţie, să ne aşezăm în faţa aceluiaşi televizor şi să jucăm acelaşi joc simplist pe telefon, justificându-ne că avem nevoie de o relaxare imediată, dar în realitate prea plictisiţi de viaţa noastră ternă deşi… iubirea ne aşteaptă, dar nu o vom găsi niciodată dacă nu ieşim să o căutăm! Jumătatea noastră potenţială nu va da buzna peste noi în casă şi nu ne va smulge televizorul din priză! Nu putem trăi o mare iubire dacă nu trăim DELOC!

          De ce le este oamenilor rușine să recunoască că se iubesc pe ei înșiși? Pentru că le e teamă să fie etichetați drept egoiști sau narcisiști. Numai că evitând la nesfârșit să afirme cu glas tare ”primul om din lume pe care îl iubesc sunt eu”, ajung să nu își mai dea seama cât de multe lucruri frumoase merită, să îi lase pe alții să le calce în picioare demnitatea sau să se lase exploatați. Când acceptăm conștient să ne iubim pe noi înșine, acceptăm implicit că ne dorim o viață de calitate, o iubire care să ne împlinească, ne creăm un scut împotriva atacurilor constant ale nefericirii și dobândim puterea de a spune „stop și de la capăt”.

          Atunci când ajungi să te obișnuiești cu durerea și indiferența, când auzi doar jumătate din ceea ce spune cel de lângă tine și răspunzi la mai puțin de un sfert din ceea ce ai auzit, când ești singur, deși împreună cu cineva, când zâmbetele devin de circumstanță, pentru a evita discuțiile în contradictoriu, când te ascultă cu o mină fixă, care nu exprimă decât amabilitate, pentru că nu empatizează deloc cu ceea ce îi spui, când a face dragoste a devenit o metodă de relaxare și atât… GÂNDEȘTE-TE LA TOT CEEA CE PIERZI! Pierzi șansa să râzi în hohote, să tremuri la fiecare cuvânt al celuilalt, să răspunzi cu ochii, buzele, trupul și mintea, să îți lași sufletul să zboare, strâns protector în brațe de sufletul celuilalt, pierzi omul care îți intuiește trăirile, le răspunde și le potențează. PIERZI IUBIREA ADEVĂRATĂ!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Powered by WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: