ADIO. TE-AI TRANSFORMAT ÎN TOT CEEA CE AI PROMIS CĂ NU VEI FI

By Alexandra Huidu

Scrisoare de despărțire de la o femeie dezamăgită:

          Nu te-am dorit perfect și nici nu m-am așteptat să fii. Dar atunci când ai intrat în viața mea ți-am spus că există defecte cu care pot trăi și defecte pe care nu le pot suporta, care îmi fac rău și îmi ucid iubirea. Ți-am povestit despre toate durerile și dezamăgirile mele din trecut, de tot ce m-a făcut să nu mai am încredere în dragoste, în oameni, în șansa mea, în mine însămi, deși erau multe lucruri pe care mi le doream. Știai că obosisem să mai lupt de una singură, că acuzam destinul că era nedrept cu mine, că vedeam viitorul ca pe o negură continuă și mă întrebam dacă am să rezist o viață întreagă doar să scrâșnesc din dinți, fără speranța fericirii. Nu te-am indus în eroare. Ți-am arătat ce mă face slabă, cum devin atunci când ajung la limită, care îmi sunt granițele forței interioare. Nu ți-am ascuns că doream să fiu scutită de unele, să fug de altele, să mi se ia de pe umeri diverse.

          Iar tu ai spus că mă poți duce și poți duce alături de mine, pentru că și tu le ai pe ale tale și eu te accept așa cum ești, că nu te sperie că sunt complicată, sensibilă și diferită, pentru că exact asta iubești la mine. M-ai convins să nu îți pun în spate greșelile tuturor celor care m-au rănit, ai spus că tu nu ești ei și că îmi vei dovedi asta o viață întreagă, numai să am încredere în tine, în noi. În discursul tău perfect, ai zis lucrurile perfecte: că nu te vei transforma în tot ceea ce îmi era teamă și de care încercasem să scap toată viața, că te-ai schimbat în trecut și urmărești să devii mereu un om mai bun, că vor fi și clipe grele, dar mă vei sprijini să le depășim, că ne vom certa, dar nu vom uita că totuși ne iubim, că perfecțiunea nu există, însă atunci când nu va fi perfect, vei fi capabil să faci să fie suficient de bine ca să merite o continuare.

          Mi-ai promis că mă vei apăra, de toți și inclusiv de mine când sunt prea slabă, că nu ai nevoie decât de dragostea mea și de convingerea că nu voi pleca de lângă tine, iar asta îți va da aripi. Ai insistat că ești la fel de singur și de dezamăgit ca mine și că fiind așa mă înțelegi mai bine decât oricine altcineva, că în fața ta nu trebuie să îmi fie teamă să arăt când nu mai pot, când nu știu cum sau de ce, când mă satur de toate, când greșesc, când nu sunt suficient de puternică.

          Iar eu te-am crezut…

          Unde, pe parcurs, ai uitat toate astea? Când ai ajuns să nu-ți mai placă la mine tocmai ceea ce te fascina la început? Ce te-a făcut să uiți toate promisiunile? Oare atât de slab și egoist ai fost din totdeauna, iar eu pur și simplu nu am văzut și am preferat, în singurătatea mea, să mă las orbită de făgăduințele din cuvintele tale? Cum e posibil ca acum să iei înapoi tot ce mi-ai dat vreodată, iar pe deasupra să pretinzi și dobândă? Oare chiar nu vezi că ai ajuns să aduni în persoana ta toate trăsăturile cu care ți-am zis odinioară că nu pot trăi, pe care le-am întâlnit la mulți oameni diferiți, dar parcă niciodată la un loc într-unul singur, pe care tu le manifești exacerbat, ca pentru a mă chinui? De ce spui că mă vrei alături de tine în continuare, dar nu te oprești din a fi tot ceea ce știi prea bine că mă doare și mă îndepărtează?

          Oamenii se schimbă, știu, și nu doar în bine. Asta e inevitabil și trebuie acceptat ca făcând parte din viață. Dar ajung să cred că la început ți-ai vopsit caracterul cu o spoială de sclipici atrăgător și când te-ai simțit în siguranță, pur și simplu ai renunțat să mai joci teatru. Sau a devenit prea obositor pentru tine să mai menții aparențele? Și dacă odinioară m-ai făcut să cred că tu poți fi noul meu început fără sfârșit, acum te suspectez că nu ți-ai dorit de la mine o parteneră la bine și la rău, ci pe cineva care să îți suplinească slăbiciunea ta.

          Nu te-ai putut ridica la nivelul făgăduințelor, nu ți-ai propus cu adevărat niciodată asta, așa că ai încercat să mă cobori pe mine, să mă transformi ca să nu mai am curajul de a-mi dori ce mi-ai promis la început. Și când nu ți-a ieșit, am devenit oglinda provocărilor cu care ai refuzat mereu să te complici.

          Adio, îți spun acum. Ai devenit tot ceea ce ai jurat că nu vei fi și ai început să scoți la iveală din mine tot ceea ce am eu mai urât, să mă dizolvi în negura din tine și să încerci să mă convingi că asta e bine și normal. Te-am așteptat și ți-am dat toate șansele pe care le-ai cerut, plus altele pe care nici măcar nu ai fost conștient că le-ai primit. Plec azi, cât încă mai cred în iubire, pentru că deși încă mai pot îndura, refuz să te las să mă transformi într-o cinică acră, cât încă mă pot regăsi și pot transforma tot ce mi-ai luat tu în puterea de a deveni mai înțeleaptă. Plec cu amintirile și cu speranța de mai bine. Plec fără teama de singurătate, căci acum știu că poți fi mai singur alături de cineva, decât în singurătate absolută.

One thought on “ADIO. TE-AI TRANSFORMAT ÎN TOT CEEA CE AI PROMIS CĂ NU VEI FI

Add yours

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

Powered by WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: