ORGOLIUL NU ȘTIE SĂ IUBEASCĂ

          După ce stingi lumina, te strecori între cearșafuri, îți odihnești capul pe pernă și îți lași privirea să cutreiere spre puzderia de stele care luminează cerul nopții, la ce te gândești? La ce îți zboară mintea atunci când rămâi doar tu cu sufletul tău?

          Te gândești la ea? Te întrebi de ce ți-a vorbit așa și nu altfel, de ce te-a privit cum a făcut-o, ce a însemnat acea expresie care i-a acoperit trăsăturile frumoase, pe care le iubești? Ți se pare vreodată că nu ai înțeles-o și ea a rămas dezamăgită, așteptându-te pe tine să o intuiești, să o descoperi, să o simți?

          Dar tu? Tu te gândești la el? Te întrebi de ce s-a uitat în altă parte decât în ochii tăi, de ce i s-au contractat maxilarele, de ce ți-a zâmbit cu gândurile departe, deși îl iubești și el știe asta? Ai vreodată senzația că ar trebui să faci și altceva, că ar trebui să oprești ceva să se întâmple, că ceva a rămas nespus sau ar fi trebuit să i-o spui altfel, dar nu știi ce anume?

          Iar a doua zi, când vă reîntâlniți, vă spuneți „te iubesc” sau doar așteptați ca celălalt să o spună primul? Iar dacă nu o spuneți, o arătați altfel sau așteptați să vă arate celălalt mai bine, mai mult, mai… neechivoc?

          Orgoliul nu știe să iubească. Orgoliul este egoist și autosuficient, e cel din cauza căruia auzi de la celălalt „nu vreau să te rănesc”, și totuși se întâmplă, e cel care găsește scuze acolo unde nu sunt și care îl împiedică pe „iartă-mă” să vindece, ori îl golește de conținut, când este afirmat doar de suprafață. Orgoliul îl are ca stăpân pe „eu”, în timp ce iubirea îl recunoaște drept suveran pe „tu”.

          Orgoliul blochează empatia, pentru că orgoliosul este prea plin de ceea ce simte el, ca să mai aibă loc în inima lui și de sentimentele persoanei iubite, pe care, prin urmare, le poate afla doar dacă îi sunt povestite sau explicate. Însă iubirea nu se face cu mintea, cu rațiunea, ci cu inima, cu trăirea caldă și sinceră!

          Orgoliul este atent și orientat spre interior, dar e grăbit și superficial cu cei din jur. Deși dragostea e un sentiment spontan, crearea unei relații cere răbdare, armonizarea personalităților celor doi iubiți, acceptarea faptului că trebuie să ții cont și de dorințele altuia, iar asta uneori implică un efort conștient, pentru că toți suntem centrul propriului nostru univers. Numai că din cauza orgoliului percepem acest proces ca fiind unul anevoios, în loc să realizăm că, de fapt, nu facem decât să îl integrăm pe cel care ne iubește în noi, în universul acela al cărui centru rămânem. Orgoliul este cel care ne șoptește că trebuie să cedăm locul și ne îndeamnă să aruncăm de pe orbită satelitul care din când în când ne blochează lumina soarelui, în loc să ne lase să gravităm, ca într-un vals frumos, unii în jurul celorlalți.

          Orgoliul din noi e cel care se ceartă și care se încăpățânează, cel din cauza căruia așteptăm ca celălalt să facă primul pas spre împăcare și să dea primul dovezile de afecțiune. Din cauza lui uităm că iubirea este un dar și, ca orice dar, se acceptă, nu se pretinde.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

Powered by WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: