ASCULT DORUL CUM SFÂRTECĂ TIMPUL

By Alexandra Huidu

          Uneori ți-e dor să te îndrăgostești de lume și de oameni, să zbori din nou printre ani cu optimism, să te îmbeți cu raza care te arde și cu vântul care îți încâlcește părul, cu speranțele din tine, cu viața pe care o știi frumoasă și veselă. Ți-e dor să iubești cu pasiune, necugetat și fără limite. Să ți se pară că orice e posibil cât timp există dragoste, să te mai poți preface că cinismul nu există, că experiența de viață nu strică farmecul. Nădăjduiești într-o regăsire a naivității de altă dată, când timpul nu curgea prea repede și nu-ți trebuia altceva decât reciprocitate.

          Încă mai cauți acea parte din tine care speri că nu a murit și care face trăirile dulci și intense, pentru care până și suferința e bună, căci îți permiți să te bălăcești în ea, fără grija responsabilităților. Ai pierdut iubiri și ani între aceste iubiri, dar ceea ce ți s-a furat a fost mai mult decât persoana pe care o iubeai. Ai risipit din tine puterea de sacrificiu, te-ai pierdut în explicații și rugăminți care au căzut pe un teren crăpat de secetă, până când ai început să vezi iubirea ca pe o renunțare la tine pentru altul, ca pe o renunțare conștientă la autoprotecție, ca pe o aruncare în gol cu inconștiență.  

          Ți-e dor să te îndrăgostești tu, cea a tuturor posibilităților. Ți-e dor să mai visezi la Zburători care fură prințese, la palate de cleștar pline cu povești romantice. Ți-e dor de inconștiența pe care doar rănile adânci o ucid. Ți-e dor să te îndrăgostești de un El ca și când ai fi unicul bărbat de pe pământ. Ți-e dor de povești magnifice de dragoste, care trec în eternitate cu aceeași pasiune cu care au început.

          Când dorul sfârtecă timpul, în trecut, devine mai puternic decât cojile groase de sânge închegat care ți-au acoperit rănile, le rupe și lasă să iasă la suprafață pielea delicată de dedesubt, dar proaspătă și elastică. Îți dai seama că nici nu te-ai rupt, că nici nu ești prizonieră în propriul tău Eu și nici nu ai renunțat vreodată cu adevărat, doar ai luat o pauză. Iar în loc de sânge și durere, din rănile vechi țâșnește speranța.

          Când dorul sfârtecă prezentul tău, începi să vrei, să cauți, să vezi. Și atunci îl trimiți să împrăștie și negurile viitorului, stabil în nostalgia ta, tinzând instinctiv spre o nouă încercare, pătimaș, dar fără a fi nechibzuit, mai plin acum decât era odinioară, însă mai puțin complicat. Ți-l faci prieten de drum și partener de nebunie.

          Când dorul tău de iubire sfârtecă timpul, se întâlnește cu alte doruri, la fel de răzbătătoare, le mângâie și se ostoiește pe sine, ostoindu-le pe acelea. Îți dorești înapoi exuberanța și extazul, încrederea și expansivitatea, înflăcărarea și euforia, supraabundența senzațiilor și trăirilor.

          Iar mai presus de toate, ți-e dor să crezi că doar de tine depinde să le ai! Ba nu, de această încredere nu îți este dor, constați. Ești convinsă că numai de tine depinde. Iar acesta e un gând încurajator, nu?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Powered by WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: