CITEȘTE ROMANUL

MĂ DORESC ÎNAPOI MIE?

volumul al II-lea din romanul 

MĂRTURISESC CĂ SUNT FEMEIE

de Alexandra Huidu

CAPITOLUL I

NU VREAU SĂ VORBESC DESPRE ASTA

            Îl întâlnise în cel mai neașteptat moment al vieții ei, în cel mai neașteptat loc posibil. Abia ce își revenise după o relație care o lăsase amorțită pe dinăuntru, dezamăgită și cu senzația că nu avea să mai poată iubi vreodată. Fusese logodită și părăsită în timp record, fără explicații, fără încheierea aceea care i-ar fi adus concluziile, deci pacea interioară. Iar asta o lăsase cu sentimentul că toți bărbații sunt la fel, că nu trebuie să îl crezi pe niciunul, indiferent cât de frumos ți-ar vorbi, cât de original te-ar complimenta sau cât de asiduu te-ar curta.

           Se cunoscuseră la interviul pentru job, unde ea luase contact direct pentru prima oară cu un bărbat pe care renumele îl preceda și care de atunci înainte avea să îi devină șef direct, pe cel de care se îndrăgostise ireversibil în primele cinci minute. Călin Dimaru era directorul zonal al celei mai mari firme de PR din țară și o selectase, printr-o conjunctură fericită, să facă parte din echipa lui de management a imaginii publice a VIP-urilor. Tânăr, frumos, cu niște ochi negri care o fascinau, cu buzele senzuale, un cop perfect și o voce ca o incantație amoroasă… Da, un bărbat irezistibil, care făcea ravagii în inima femeilor de toate vârstele, obișnuit să fie dorit, iubit și, ca toți bărbații de felul lui, obișnuit să părăsească, să plece, să rupă inimi.

           Privind retrospectiv, dacă era să fie complet sinceră cu ea însăși, trebuia să recunoască că la început fusese zăpăcită de sexualitatea lui, magnetică de-a dreptul, că inițial se lăsase prinsă de impulsuri sexuale pe care nu și le recunoștea și pe care niciun alt bărbat înaintea lui nu i le stârnise în așa un mod. Abia apoi se îndrăgostise, când ajunsese să cunoască omul. Inițial fuseseră doar mici ferestre deschise spre sufletul lui, momente rare și scurte, în care mai degrabă îl intuise pe cel din spatele măștilor decât îl cunoscuse. Apoi o promovase director de departament și totul se schimbase.

           Promovarea propriu-zisă fusese, și încă mai era, o mare surpiză pentru ea. Ea, Alesia Filip, o tânără fără prea multă experiență, ajunsese în scurt timp, nici ea nu știa cum, să convingă o echipă managerială de profesioniști rodați în meserie că merita să conducă departamentul pe care înainte îl condusese însuși Călin Dimaru. Acum făcea parte din cea mai celebră și mai valoroasă echipă de PR din țară, o coordona, îi stătea alături lui Călin nu doar ca și colegă sau ca parteneră în consiliul de administrație, dar mai ales ca prietenă.

           După ce preluase departamentul conjunctura le fusese favorabilă, așa că se apropiaseră și, în timp, deveniseră prieteni. Drumurile lor prin țară, pentru a o ajuta pe ea să cunoască personalul din subordine și problematica departamentului, fuseseră presărate de mici picanterii. Picanterii era termenul obiectiv, pentru că ea percepuse totul, la nivel ultra-subiectiv, ca pe o adevărată aventură.

           De la muzica rock ascultată la maxim în boxe, cu el conducând cu viteză pe drumuri întunecate cu farurile stinse, provocându-i adrenalina să îi pompeze prin vene, până la plimbarea pe mare cu barca lui cu motor, când aproape se răsturnase între valuri, iar el o prinsese în brațe, trecând prin prânzurile și cinele cu discuții spumoase, când râdea cu gura până la urechi, toate i se păreau acum doar o avanpremieră. Acum că ajunsese să îl iubească… Să îl iubească cu acea dragoste profundă, în care simți că celălalt ți-a intrat în fiecare colțișor al ființei, ți-a ocupat tot spațiul din propria persoană și te-a inundat până la obsesie.

           Nu era al ei și nici nu avea să fie vreodată. Nu doar contextul le era nefavorabil, dar el nu părea a da vreun semn real că ar fi fost vreodată, indiferent de conjunctură, interesat de femeie. Fuseseră momente când aproape că fusese tentată să creadă contrariul, dar imediat avusese confirmarea faptului că el aprecia prietena, pentru care avea o afecțiune evidentă, dar nu dorea femeia. Undeva pe parcurs totul luase o altă turnură. Durerea mergea mână în mână cu orice bucurie care îi venea de la el, oricât de mică, până când durerea ajunsese să invadeze și să înece totul, insuportabilă, un însoțitor constant, o sursă perpetuă de frustrare. Așa că decisese să încerce să schimbe lucrurile, să și-l scoată pe Călin Dimaru din sistem. La început timid, apoi din ce în ce mai convingător, ajunse să își repete și chiar să pună în practică un gând ca o mantră: „Mă doresc înapoi mie!”.

*

*     *

            O întâlnise într-un moment al vieții lui în care credea că avea totul și nu avea nevoie de nimic în plus. Bani, carieră, imagine, viață socială, apreciere, recunoașterea valorii, femei, distracție… ce altceva și-ar mai fi putut dori oricine de la viață? Și atunci îi intrase în birou Alesia Filip, acea blondă senzuală, cu părul lung, ochii mari și albaștri, buzele cărnoase, sânii superbi, picioarele lungi, talia mlădioasă și vocea învăluitoare. Numai că el nu o văzuse pe Alesia Filip, ci pe Ella Bartal. Semănau atât de bine, încât asta fusese de natură să îl debusoleze săptămâni în șir. Pur și simplu cu Alesia nu putea să fie la fel de ermetic ca și cu toți ceilalți. Ea reușea cumva să pătrundă printre crăpături până în acel loc din el inaccesibil oamenilor de la serviciu, mai puțin lui Andi și Jordash, dar cu ei era prieten din copilărie. Ella Bartal, sora lui Andi, răpusă prematur, la doar optsprezece ani, de leucemie.. marea dramă a prietenului său Andi, așa cum o logodnă nereușită cu o tipă care se dovedise a prefera femeile în locul bărbaților fusese drama lui Jordash, iar a lui… ei bine, a lui fusese Raluca. Minciunile, manipularea, egoismul… toate au convers spre aceeași concluzie: femeilor nu le plac bărbații așa cum sunt și cum pot fi, ele caută bărbatul perfect, iar pentru că așa ceva nu există, îl caută pe cel mai apropiat pe care cred că îl pot modela în bărbatul perfect. Avusese o dată încredere în dragoste și Raluca îi spulberase toată încrederea de care fusese capabil, așa că dragostea ajunsese să fie pentru el o poveste frumoasă de adormit copii… și vigilențe. El nu avea de gând să își ducă viața ca pe un scenariu de telenovelă. El era mai rațional și mai cu picioarele pe pământ de atât.

            De ce o luase pe Alesia în echipa lui, cea mai bună echipă din țară, fusese un mister chiar și pentru el. Nu își explica altfel decât că asemănarea cu Ella Bartal îl determinase să fie impulsiv. Nu crezuse cu adevărat că ea avea să facă față. Dar se înșelase… Prima demonstrație i-o făcuse pe terenul lui. Mai exact, pe ceea ce odinioară fusese terenul lui, la sediul central din București, în prezența unchiului său. Da, până și el avea un șef, iar acela era unchiul lui, care fondase afacerea și o conducea cu o mână de fier. Nu doar unchiul, ci și mentorul său. Omul care, alături de soția sa, mătușa lui, îi era mai părinte decât propriul său tată. De ce avea acea relație rece cu tatăl lui îi era inexplicabil. Nu era ca și când el nu și-ar fi dorit să fie mai apropiată. Sau poate că atitudinea tatălui părea cu atât mai rece prin comparație cu cea de-a dreptul sufocantă a mamei lui.

            În fine… Alesia nu făcuse altceva decât să manipuleze clientul ca să le câștige lor, mai exact lui, timp de reacție. Dar acela fusese momentul în care o simțise pentru prima dată capabilă de lucruri mari. Mai exact, capabilă să îl sprijine. Apoi, în mașină, pe drumul de întoarcere, aproape că îl speriase capacitatea ei de a intra în mintea lui și de a-i ghici trăirile, gândurile, sentimentele. Fusese rece, ironic și aproape răutăcios cu ea, dar fusese întâia oară când luase contact cu acel simț special al Alesiei de a găsi metode să se strecoare în capul lui. Iar din cap până în suflet fusese un pas mai mic decât crezuse… Și ulterior, la fel ca atunci, nu știuse cum să gestioneze acele momente…

            Așa cum nu putuse gestiona momentul în care, deși îi repartizase ca și premiu pentru prestația de la București primul ei caz spre coordonare, Alesia îl folosise aproape mercantil și îi repartizase sarcina de a ține sub control ifosele unei starlete infantile, prostuțe și deloc comode, dar asta după ce avusese grijă să îi motiveze de ce. Iar cuvintele i se lipiseră de creier, de orgoliu și, descoperi ulterior, de inimă: „esti un bărbat frumos, pervers de charismatic, emani un magnetism greu de ignorat pentru orice femeie”. Și se lipiseră așa tocmai pentru că nu sesizase la ea nicio urmă că ar fi fost impresionată în vreun fel de bărbatul pe care tocmai îl descrisese atât de elocvent.

            Să gestioneze ce îl făcea Alesia să simtă ajunsese a fi între timp marea lui bătălie cu el însuși. Prima luptă pierdută din război fusese când o numise șef de echipă. Un șoc nu doar pentru el, deși el fusese cel care o numise, ci și pentru toți ceilalți. Luase ceea ce era, în esență, o tânără fără experiență și o propulsase artificial într-un post râvnit de mulți oameni valoroși. Nu că Alesia nu ar fi fost valoroasă, iar asta le-o dovedise cu vârf și îndesat, numai că decizia lui fusese dictată de o stare de moment, când se enervase că îl confruntase. Problema nu fusese că îl confruntase, ci că o făcuse în modul acela care îi dezagrega autocontrolul, astfel că îi pasase sarcina cu gândul: „înainte să mă mai critici, ia să vezi tu cum e să fii în locul meu, iar când ai să dai greș și ai să vii la mine cu coada între picioare, am să te cumințesc eu de-o să-ți meargă fulgii!”.

            Reacționase pueril și nimic nu se comparase cu ușurarea pe care o simțise când Alesia dovedise că se putea ridica la nivel. Iar din acel moment lucrurile se schimbaseră fundamental. Declicul îl podusese respectul. Respectase inițial curajul ei de a-și asuma sarcina, apoi abilitatea de a nu se lăsa prinsă pe picior greșit, pe urmă tăria de caracter în momentele dificile, imaginația, capacitatea de a manipula oamenii… și uite așa realizase că în spatele chipului frumos se ascundea o personalitate dârză și complexă, pe care ajunse în scurt timp să dorească să o cunoască.

            Odată ajuns la acel punct deja nu o mai vedea pe Ella Bartal. Și pentru că o vedea doar pe Alesia, i se tot părea că nu vedea suficient. O simțea ermetică, se deschidea greu și trebuia să facă eforturi ca să afle orice lucru mărunt despre ea, ca să o descifreze. Misterul din femeie îl incitase, apoi îl fascinase, iar la final îl făcuse să o dorească. Faptul că Alesia era frumoasă fusese evident pentru el de la început, dar mai nou ajunsese să îi simtă puterea de seducție la un alt nivel, de parcă i-ar fi circulat pe sub piele, prin vene. Cu atât mai neașteptat și mai neobișnuit pentru el cu cât ea nu făcea nici cel mai mic gest de apropiere față de bărbat, ba chiar uneori era iritant de protocolară. Inițial îi plăcuse să se distreze și să joace cu ea un joc care la final se dovedise a fi periculos și perdant… pentru el. Jocul de-a șoarecele și pisica, în care el încerca să o dezechilibreze pe ea de pe sârma pe care pășea cu atâta siguranță, dar finaliza întotdeauna prin a se dezechilibra mai tare pe el însuși.

            Cam așa stăteau lucrurile când unchiul său îi impusese să cedeze conducerea departamentului și să își ia în primire exclusiv postul de director zonal. Știa spre ce se îndrepta. Unchiul său îl dorea înapoi la sediul central, vroia ca încet-încet să îi paseze conducerea firmei. Așa că începu interviurile pentru a preda ștafeta. Inițial lista de vizați fusese scurtă, apoi o extinsese la toți membrii echipei Alesiei, echipa lui de staruri, pentru ca în final, dezamăgit de cum picau aceștia testele pe care le dădea, să o includă și pe Alesia pe listă. Își tot motivase această hotărâre de-a lungul procesului de decizie, pe care îl cam lungise nemotivat, dintr-o nostalgie inexplicabilă… Ba inexplicabilă pe naiba! Deja axa lumii lui începuse să se mute!

            Să se mute spre ea… Prietenul și colegul lui, Andi, o promovase pe Alesia, insitase ca și ea să fie luată în calcul pentru postul de director. Celălalt prieten și coleg, Jordash, se opusese din toate puterile. Unchiul lui îi dăduse mână liberă, dar el sesizase pericolul. Dacă greșea, avea să plătească scump. Mai exact, avea să își dezamăgească mentorul. Iar el ajunsese să o dorească pe Alesia pe post în primul rând pentru că îi plăcea să interacționeze cu ea. Iar cu noul director avea să interacționeze mult. Cumva, abilitățile ei profesionale ajunseseră să conteze prea puțin pe lângă simpla plăcere de a fi în compania ei. Îi mai plăcea și loialitatea pe care ea o manifesta față de el, faptul că îl făcea să aibă încredere în ea, că îl sprijinea necondiționat, că…

            O dorea. Deja o dorea, numai că era în faza de negare. Se mințea convingător pe el însuși, până când, la momentul adevărului, când unchiul lui venise la Iași spre a conduce personal interviurile, sesizase despre ce era vorba și făcuse pasul înapoi. Ion Dimaru rostise cuvintele: „Să fie Alesia, atunci”, însă era conștient că el fusese cel care impusese decizia… cum spusese unchiul lui? Criticând-o prea aspru și testând-o prea dur…

            Iși aducea aminte de o discuție cu mătușa lui Clody din cursul acelor zile. Fusese o discuție aproape profetică, în care ea încercase să îi spună că dragostea nu era nici pe departe ceea ce trăise el până atunci în viață și că atunci când te prindea în mrejele ei, totul se transforma. Îi vorbise despre apartenență, viitor, familie și copii. Se zbârlise și se enervase, simțise concluzia ei dincolo de cuvintele pe care le rostise, care era, dacă înțelesese el bine, „lasă că ai să-ți găsești tu nașul!”, dar se ascunsese de realitate și preferase să se creadă stăpân pe situație.

            O obținuse pe Alesia ca director de departament, obținuse acea interacțiune plăcută la care sperase… fără să știe că acestea veneau la pachet cu un viitor construit pe cu totul alte paradigme decât fusese el obișnuit până atunci. Dacă înainte lucraseră și colaboraseră împreună bine… foarte bine… acum se produse între ei ceva ca un fel de fenomen de fuziune, de înglobare, de disoluție unul în personalitatea celuilalt. În infatuarea lui, nici măcar nu se apărase de vârtejul care avea să fie Alesia. Își deschisese porțile sufletului, întinsese covorul roșu, o invitase înăuntru și apoi se trezise la realitate, șocat că ea pătrunsese atât de adânc. Iar pe Alesia era ușor să o lase să pătrundă, pentru că nimic nu era forțat. Totul venea de la sine, lin, frumos, elegant, tandru.

            Unul dintre primele semnale că ceva era diferit fusese dorința de a o proteja. Până la ea, nu simțise nevoia să protejeze pe nimeni altcineva decât pe el însuși. Bine, fusese Diana, sora lui mai mică, dar asta venea cumva în firescul relațiilor dintre frați, mai ales că el era fratele mai mare cu patru ani. Iar Diana avea o fire copilăroasă și o impulsivitate uneori aproape alarmiste. Iubitul ei, Daniel, făcea însă acum o treabă mai bună decât el. Ceea ce era bine. Identifica până și el dorința de a proteja ca unul dintre semnele afecțiunii reale și sincere, iar asta, ca frate, nu putea decât să îl bucure. Spera la o căsătorie, dorea ca sora lui să fie fericită, așa că cedase locul de protector iubitului, păstrând totuși un ochi vigilent asupra Dianei.

            Dar cu Alesia era altceva. Prima dată simțise nevoia aceea atunci când intrase la el în birou, obosită după ce făcuse față cu brio testelor lui alambicate pentru a scoate la lumină noul director de departament. Dorea ca cel ce avea să ocupe postul să se evidențieze prin forța circumstanțelor, de la sine, iar Alesia se ridicase la nivel mult peste așteptările oricui. Însă în loc de aprecierea bine-meritată, îi oferise și mai multă bătaie de cap, nu fără însă a se simți vinovat că o face. Avusese tendința de a spune stop joc de multe ori pe parcursul acelor luni, iar când în sfârșit perioada trecu, își făcu lui însuși promisiunea să nu o mai chinuie inutil pe viitor.

            După ce o promovase deveniseră parteneri reali, testele nu își mai aveau rostul, susținerea și loialitatea reciprocă luând locul raporturilor reci șef-angajată de până atunci. Constată, cu această ocazie, cât de mult îl deranjau atacurile celorlalți la adresa ei, iar în branșa lor nimeni nu era scutit de asta. La mica petrecere organizată cu ocazia numirii ei în funcție, Alesia fusese ținta atacurilor lui Bogdan Iovu, directorul uneia dintre filialele mari, iar el trebuise să facă eforturi să mențină echilibrul între a-l spulbera pe individ cu tot arsenalul din dotare și a reacționa rațional, organizat și proporțional. Tot atunci, cu ocazia numirii ei în funcție, simțise pentru prima dată gelozia. Modul admirativ cum o priveau bărbații stârnise în el frustrare. De unde venea? Descoperise repede că era o formă de posesivitate la care nu avea dreptul, dar i-ar fi plăcut să aibă.

            Dând timpul înapoi, realiza acum că cele două sentimente merseseră mână în mână. Dorința de a proteja și frustrarea. Era angajata lui, era unul dintre directorii lui, iar regula aceea a unchiului său că nu erau permise relațiile intime între angajați fusese impusă tocmai din cauză că el călcase strâmb la un moment dat. Nici nu se punea problema să aibă o relație cu ea, sau măcar să încerce. Acum, că ajunsese să o iubească cu tot ce avea el mai bun de oferit, aceste scrupule corporatiste îi păreau atât de departe…

            Tot așa cum îi păruseră în seara în care, obosită după o deplasare prelungită la una dintre filialele din țară, Alesia făcuse o greșeală în trafic și ieșise cu mașina pe care o conducea în afara șoselei. El, adormit în dreapta, reacționase inițial incisiv, aproape brutal, pentru ca imediat să simtă acea nevoie incontrolabilă de a o proteja. O adusese în brațele lui și aproape că o sărutase acolo, în mașina întunecată, în mijlocul câmpului pustiu, dar nu dintr-o pornire erotică obișnuită, ci mai degrabă cu jind, cu tandrețe.

            Un alt semnal de alarmă fusese faptul că dorea să o impresioneze. Și făcuse ceva gesturi grandioase. Un coș cu flori magnific de 8 Martie, un cadou scump de ziua ei, prostii masculine, așa cum se dovediseră, pentru că ceea ce o impresiona cu adevărat pe Alesia era latura umană. Și asta i se demonstrase pe malul mării, când ea salutase valurile și el nu înțelesese nimic din momentul acela al ei de regăsire, de abandon, de… nici el nu știa cum să îl descrie. Dar încercase, cel puțin, să o descifreze. Nicio femeie până atunci nu stârnise atâta curiozitate în el, deși întâlnise multe femei misterioase. Numai că Alesia nu urmărea și nu dorea să fie așa, ei pur și simplu îi ieșea, și tocmai asta o făcea fascinantă. Așa că în seara aceea, pe malul mării, se trezise că în loc să o impulsioneze pe ea să se deschidă, în realitate povestise despre el, despre copilărie, aventuri de tinerețe, familie, speranțe, sentimente, devenire, temeri, reușite, eșecuri. Ușurința cu care îi vorbea despre el îl speriase. Luase lucrurile cu umor și, iarăși, se infatuase că făcea experimente, însă chiar a doua zi i se dovedise cât de mult greșea.

            De ce o invitase la plimbarea aceea pe mare cu barca lui cu motor? Nimic nu justificase invitația, nu în contextul relației lor de atunci. Îi căuta compania, acesta era adevărul. O dorea alături în momente speciale, numai a lor. Din nou, Alesia ajunsese în brațele lui. Luase un viraj cam brusc și ea, care striga încântată la valuri de lângă el, în picioare și cu brațele desfăcute, cu briza încâlcindu-i părul și picături mari de apă lovindu-i pielea, se dezechilibrase și aterizase nu doar la pieptul lui, ci și în inima lui. Cu o seară înainte îi prinsese ploaia pe plajă, iar corpul lui încă era chinuit de o dorință aproape incontrolabilă de a o atinge. Imagini rapide cu rochia ei udată de ploaie, mulată pe corp, cu buzele ei ușor desfăcute, gâfâind de la efortul de merge prin nisipul ud, toate se combinară cu magia clipei de neașteptată apropiere și fusese pentru prima dată când ar fi riscat orice, numai să o aibă. De-a lungul lunilor care trecuseră după aceea se obișnuise cu sentimentul, dar atunci îl experimentase pentru prima oară. Dorise să o sărute, orb în fața oricărui gând rațional, dar Alesia glumise, îl ironizase și se îndepărtase înainte să își dea seama ce i se întâmpla.

            Gestionase… iar se întorcea la acest cuvând… momentul, dar greu, fără să știe că aveau să urmeze luni în șir de chin, de incapacitate de a gestiona nu doar momente disparate, ci chiar propria lui persoană… Se aruncase cu speranță de regăsire înapoi în propria lui viață. Distracțiile cu Andi și Jordash, munca asiduă la birou, relațiile fără implicare reală cu o femeie sau alta, ba chiar întoarcerea la o iubire mai veche, Raluca… dacă iubire fusese ceea ce avuseseră ei…

            Femeia cu care ai fost pe punctul să te însori intră în categoria iubire mai veche, nu? Sau, poate, în categoria dezastru evitat la mustață? În tot cazul, Raluca fusese Raluca, adică îi incitase, îi susținuse și îi golise toate energiile sexuale, dar asta, deși până atunci funcționase, îl lăsase cu un puternic sentiment de insuficiență. Momentul când Raluca se întâlnise cu Alesia ar fi trebuit să fie revelator, dar nu fusese. Raluca dăduse buzna la el în birou și îl luase pe sus. Dăduse buzna în sanctuar. În locul unde Alesia era doar a lui. Și unde el, de asemenea, ajunsese să îi aparțină ei mai mult decât oricui altcuiva, deși nu era încă dispus să accepte asta. Nu putuse să nu observe diferența dintre cele două femei. Foc și nebunie, pe de o parte, dar superficialitate și măști abil construite, în același timp, și căldură și eleganță de cealaltă parte, combinate cu o tendință aproape obsesivă de a ține oamenii la distanță, dincolo de zona de confort.

            Raluca era femeia care îl făcuse să blesteme femeile. Fusese pentru ea amant, logodnic, prieten, îndrăgostit, până când obosise să mai joace rolurile dorite de ea și fusese el însuși. Atunci Raluca trecuse la manipulare și, când el se opusese, trecuse la acțiune. Îi dăduse o bună perioadă de timp viața peste cap, se desprinsese într-un final, dar avea încă o tendință aproape masochistă de a se reîntoarce, din când în când, la ea. Asta până când, ca să îi forțeze mâna, sperând că îl va determina să se reîntoarcă definitiv la ea, să o revendice pentru el, Raluca i-l prezentase pe Florent, logodnicul ei. Și poate deloc surprinzător, nu funcționase. Deși în seara aceea, când venise la el la birou, plecase cu Raluca, el ar fi rămas cu Alesia. Plecase cu Raluca, dar se gândise la Alesia…

            Al treilea semnal de alarmă: începuse să se gândească la ea când era cu altele. Toate celelalte, puse la un loc, nu îi mai ajungeau. Orice apropiere de ea, oricât de specială, nu îl făcea decât să dorească și mai mult. Așa cum pățise la petrecerea de Crăciun a firmei. Faptul că Alesia era de o frumusețe mult peste medie nu era doar părerea lui, dar la evenimentele festive, când atmosfera era relaxată, vedea exact efectul pe care îl producea în reacțiile bărbaților. Fusese atât de gelos pe toți și pe fiecare dintre ei, încât spărsese un pahar între degete. După care pur și simplu trebuise să o atingă. Așa că își încălcase regula de a nu dansa niciodată la petrecerile de firmă. Regula aceea avea ca scop să nu dea loc la bârfe, oricât de nesemnificative ar fi fost, și să țină la distanța regulamentară angajatele, în condițiile în care în mintea lui dansul era, din multe puncte de vedere, un fel de preludiu pentru mai mult. Dar cu Alesia nu se putuse abține…

            Așa că dansaseră. O avusese în brațe. Suficient de mult și de aproape ca să îl înnebunească, nu destul ca să se potolească. Își aducea aminte de pumnul pe care îl dăduse în perete după ce, conducând-o înapoi la masă, aproape fugise din sală și se refugiase într-un colțișor retras de pe terasa restaurantului. Degeaba îl duruse pumnul, nu putuse acoperi o altă durere, mai mare, care de atunci înainte avea să îi devină însoțitor firesc prin viață, la fel ca hainele de pe el sau aerul din plămâni.

            Tot în seara aceea se decisese să ia de la relația cu ea tot ceea ce putea în afară de ce era complet interzis. Fusese începutul a ceva ce și-ar fi dorit să fie doar prietenie, dar care se transformase repede într-un pretext. Întâlnirile lor la jocurile de snooker, când ea îl bătea de fiecare dată degajat, iar asta nu pentru că el ar fi fost incapabil să joace mai bine, ci pentru că pur și simplu nu se putea concentra după ce o vedea aplecându-se peste masa de joc, plimbările lungi, mesele în oraș… că doar, nu?, așa fac prietenii… prima invitație la el acasă, a doua invitație, preocupări comune care curând deveniră obișnuințe… Pretexte, toate! Nenorocite de pretexte, cu care se amăgea, surogate care îi omorau vigilența.

            Orgoliul lui sângera. Izbucnea uneori, răutăcios, distructiv, dar pus față în față cu ea, se muia inevitabil. Așa cum fusese în seara în care îi cunoscuse părinții, când făcuse paradă de șarm și amabilitate ca să vrăjească niște oameni care nu însemnau pentru el altceva decât legătura cu ea. Așa cum fusese câteva ore mai târziu, când ea ațipise pe canapeaua din sufrageria lui și nu se putuse abține să nu o sărute pe frunte prin somn, ca un adolescent îndrăgostit. Dar când ea se trezise brusc, speriată că nu recunoștea locul în care se afla, și o cuprinsese în brațe ca să o liniștească, adolescentul se evaporase ca un fum și lăsase în loc bărbatul pasional, dar la fel de debusolat de ceea ce i se întâmpla ca adolescentul de mai devreme.

            Debusolarea se transformă repede în ceva mult mai grav. Pur și simplu femeia aceea senzațională îl scoase din ritm, nu se mai recunoștea pe el însuși, nu mai avea pace, era stăpânit de o agitație interioară care îi îndepărta interesul de la orice nu avea legătură cu ea, începu să nu se mai poată concentra la afaceri, la problemele de serviciu, îl zăpăcea apropierea de ea și îl epuiza depărtarea, de fiecare dată când încerca să pună distanță. Venise momentul definitivei înfrângeri a orgoliului.

            Într-o încercare disperată de a scăpa din mreje, se decisese să și-o scoată din sistem. Călin Dimaru care fusese până atunci crezuse că nebunia din el era doar tentația fructului oprit, așa că avusese de gând să guste fructul, să îl savureze chiar, după care să dezrădăcineze copacul cu totul. Adică să facă ce făcuse cu toate celelalte dinaintea ei: să o zăpăcească de cap până când avea să o facă a lui, după care să o îndepărteze, îndepărtând astfel pericolul pentru stabilitatea lui interioară. În cadrul perfect, petrecerea de ziua lui, făcuse gesturile perfecte, spusese cuvintele perfecte și crease atmosfera ideală.

            Spre finalul serii, reușita păruse sigură. Tot spre finalul aceleiași seri, nu doar sângele ajunsese să îi fiarbă în vene, ci și toate sentimentele reprimate până atunci. Începuse seara cu atitudinea vânătorului care urmărește căprioara, dar o terminase cu tremurul iubitului care dorește confirmarea reciprocității. Alesia fusese a lui, simțise asta! Și totuși, se pare că simțurile lui își pierduseră inexplicabil busola. Pentru că până la urmă, în loc să intre în dormitor cu ea de mână, intrase singur. Singur, mai frustrat decât fusese vreodată în viață din cauza vreunei femei, blestemând ziua când o cunoscuse, renegând ceea ce simțea, dorindu-și vindecarea, tânjind după viața lui dinainte de a o fi cunoscut. Luase… pentru a câta oară?… hotărârea de a se desprinde definitiv de ea.

            Începând de a doua zi se comportase rece și distant, menținuse contactele cu ea la minim și chiar dobândise o oarecare luciditate. Nu numai că ajunsese să spere în finalul dorit de el, dar chiar ajunsese să creadă că îl întrezărea producându-se în viitorul apropiat. Numai că viitorul apropiat avea să îi ofere supriza vieții lui. Când și cum apăruse în schemă Dragoș Marcu era, de acum, irelevant. Că nu văzuse pericolul înainte să fie prea târziu era, iarăși, irelevant. Cert este că inevitabilul se produse. O femeie ca Alesia nu avea să rămână multă vreme singură. Iar bărbatul își urmărise scopurile și câștigase o întâlnire. I-o suflase de sub nas, cum s-ar spune, numai că lui i se întâmplase asta la propriu.

            La finalul unui proiect comun între echipa Alesiei și cea de la o firmă parteneră, echipă condusă de Dragoș Marcu, se aflau toți trei în biroul lui, iar Călin tocmai se felicita pe sine că reușise să îl descurajeze pe bărbat din a-i face avansuri Alesiei, când acesta trecu peste cadrul impropriu și efectiv o invită în oraș, iar ea acceptă fără prea multe rețineri. După care nici unul dintre ei nu mai păru interesat în vreun fel de persoana lui. Înainte să își dea bine seama ce se întâmpla, rămăsese singur în liniștea biroului gol, a firmei pustii, privind siderat spre ușa care se închisese în urma celor doi.

            Urmase cel mai crunt moment de agonie al vieții lui, întreaga poveste a existenței sale i se perindase prin fața ochilor, visuri pe care le credea copilărești și puerile reînviară, axele lumii lui se zguduiră din temelii și se deplasară vertiginos spre alte direcții, înfricoșător de necunoscute. Iar la capătul agoniei, tot ce îi mai rămase de făcut fu să recunoască că… o iubea.

*

*     *

            – Domnule Dimaru, vă simțiți bine?

            Rareori Magda îi spunea „domnule Dimaru” atunci când erau doar ei doi. Ridică doi ochi obosiți și încercănați și o privi lung. Femeia era tensionată. În mod evident nu știa dacă făcuse bine să îi adreseze întrebarea.

            – Da, răspunse, dar vocea îi sunase atât de neconvingător, încât nu fu deloc surprins să vadă că Magda nu era liniștită de răspuns.

            – Mă scuzați că insist… dar… arătați de parcă v-ar fi rău…

            Îl cunoștea pe Călin de când era student și niciodată nu ținea minte să îl fi văzut în așa o stare. Arăta… îmbătrânit brusc cu zece ani. Pe ochii negri i se pusese ceva ca un fel de voal roșu, cearcăne mari, până la jumătatea obrajilor, îi încadrau privirea pierdută, dezorientată. Un tremur ușor al mușchilor, ca și când ar fi avut frisoane, se ghicea pe sub cămașa boțită. Iar Călin avea întotdeauna o ținută impecabilă. De data asta, însă, arăta de parcă ar fi dormit îmbrăcat… Nu se ridicase de pe scaun nici măcar o dată, iar gesturile îi erau moi și lipsite de vlagă, ca ale unui somnambul.

            – Nu te mai purta cu mine ca și când aș fi un ou gata să se spargă, Magda! se răsti el și azvârli pe biroul din fața lui hârtiile pe care abia ce i le întinsese ei, nemaiașteptând ca ea să le și preia.

            Magda întinse mâna și le culese de pe masă.

            – Îmi cer scuze, Călin, dar m-am îngrijorat. Serios, arăți rău.

            – Nu zău??!! Ei bine, nimeni nu-i perfect! Ce vrei de la mine acum?

            – Nimic, Călin. Eu sunt aici ca să văd ce ai tu nevoie de la mine…

            – Ai aflat. Poți să pleci.

            – Cum dau de tine dacă apar urgențe?

            – Nu dai.

            – Ămm… de obicei îmi lași niște date de contact, ceva…

            – Ce dracu nu s-a-nțeles??!! NU dai!!! Mă lăsați în pace toți câteva zile!

            – Da, domnule Dimaru.

            – Mai scutește-mă cu domnule Dimaru!!!

            Niciodată Călin nu fusese nerespectuos cu ea. Niciodată nu ridicase tonul la ea. În loc să se enerveze din cauza atitudinii lui, Magda se îngrijoră și mai tare. Numai că în mod evident el dorea să scape de ea. Așa că decât să îl sâcâie și mai tare și neștiind ce altceva să mai zică fără să îl înfurie din nou, alese să facă exact ceea ce îi ceruse și se întoarse pe călcâie, pornind spre ușă.

            – Stai, Magda…

            Îi auzise vocea sfârșită. I-o recunoscuse ca fiind a lui, deși nu părea a fi. Era o voce încărcată de… cuvântul care îi veni în minte fu „agonie”. Se întoarse din nou cu fața la el și nu îi mai păsă dacă avea să îl supere privirea de mamă îngrijorată din ochii ei.

            – Le am și eu pe ale mele, Magda. Iar uneori le duc ceva mai greu… Îmi cer scuze. Tu nu ai nicio vină. Sau, dacă vrei, singura ta vină este că ai fost dispusă să vii încoace să mă ajuți pe mine…

            – E în ordine. Se mai întâmplă…

            – Nu ar trebui. Nu am nicio scuză. Poate că mie tocmai mi s-a dărâmat… În fine, nu contează. Nu am nicio scuză.

            – Dacă te mai pot ajuta cu ceva…

            – Nu. Doar ai grijă să îl ajuți pe Jordash cât nu am să fiu eu pe aici.

            – Lipsești mult?

            – Eu aș vrea ca luni să fiu înapoi.

            Apoi mormăi în barbă: „dacă am să mă adun până atunci”. Magda nu pricepu exact ce spusese, așa că întrebă:

            – Ce să faci?

            – Nu contează.

            Călin zâmbi ironic:

            – Ce să fac? Cine dracu’ știe? Sau… Știe cineva?… Bine mi-ar prinde. Se poate ști? Am de unde ști?

            – Iarăși… nu te înțeleg, Călin…

            – Suntem doi care nu mai înțelegem nimic…

*

*     *

            – Ce-i cu tine?

            Călin mormăi neinteligibil.

            – Arăți de parcă ai mai avea oleacă și ai cădea din picioare!

            Jordash nu primi niciun răspuns, de parcă ar fi vorbit la pereți.

            – Călin?…

            – Ședința asta ai s-o ții fără Andi. Pe el îl trimiți să discute cu clienții care…

            – Călin, ce-i cu tine, omule?!! 

            – Nu vreau să vorbesc despre asta.

            – Pe bune?!! Du-te și te uită în oglindă! Arăți de parcă te-a călcat trenul! Toți sunt bine acasă? Mama ta, tatăl, Diana?

            – Da.

            – Atunci… te pot ajuta cu ceva?

            – Jordash, tocmai îți spun cu ce mă poți ajuta.

            – Nu la treburile de birou mă refer.

            Călin oftă.

            – Nimeni nu mă poate ajuta.

            – Băi, în ce belele te-ai băgat? Orice ar fi, Căline, o scoatem la capăt, serios…

            – Nu m-am băgat în nimic. Doar am nevoie de puțin timp pentru mine.

            – Serios? Asta de când?

            – Jordash, te rog nu mă pisa la cap. Nu vreau să vorbesc despre asta.

            – Ok, nu vrei. Am înțeles…

            Călin începu din nou să îi spună ce ar fi trebuit să facă în următoarele două zile, dar Jordash îl ascultă mai mult din complezență. Îi era greu să îl înțeleagă. Călin sărea de la un subiect la altul fără prea multă coerență.

            – Asta e treaba Alesiei. Apropos, ce fac cu Alesia? îl întrebă.

            Abia atunci prietenul lui păru că se trezește. Privirea i se limpezi și deveni, pentru prima oară de când începuseră conversația, cu adevărat atent, de parcă s-ar fi desprins dintr-un vis.

            – O lași să-și vadă de treaba ei. Încearcă să n-o supraaglomerezi. Are destule pe cap.

            – Și eu nu? Sau Andi?

            – Da, dar Alesia…

            – Alesia, ce? Nu e ea directorul departamentului cel mai cu moț? Mâna ta dreaptă?

            Reacția veni prompt, tunătoare:

            – NU te mai lua de Alesia, CLAR???!!!! M-am săturat să te văd cum te iei de ea!!!

            – Tu ești pe bune?!!

            – Jordash, îți jur, dacă te mai iei de ea am să încep să aplic sancțiuni!!!

            Se uită la Călin siderat. Întrebarea fusese una cât se poate de tehnică. Ar fi trebuit ca problema aceea să se rezolve în echipă, dar el o scotea pe Alesia din schemă fără să…

            – Jordash, m-ai auzit sau ce dracu faci??!!

            – Da, Călin, te-am auzit.

            Era clar că nu avea cu cine discuta. Când Călin era așa, nu dorea să audă altceva decât „da”.

            – Bun, hai să terminăm ca să pot pleca.

            – Cum dau de tine dacă se întâmplă ceva neprevăzut?

            – Nu dai.

            – Serios?…

            – La telefon.

            – Ok.

            După încă vreo cinci minute de discuții dezlânate, Jordash mai încercă o dată:

            – Căline, noi ne știm de când eram copii. Și dacă până acum nu te-am convins că, orice ar fi, în mine poți avea încredere și…

            – Of, Jordash! Nu e vorba de încredere, frate…

            – Atunci?…

            – Atunci… Jordash… sunt chestii în viață prin care trebuie să treci singur, omule… Și să te regăsești… Sau să te aduni… Să te reinventezi, să te recompui…

            – Ce-i cu filozofia asta?

            – Ce? Vrei să spui că nu-i așa?

            – Vreau să spun că nu sună a ceva ce ai spune tu.

            – Ei bine, ia-o ca atare, dacă tot nu te poți opri din insistat. Ce să-ți spun, Jordash? Că mă doresc înapoi mie și nu mă pot lua înapoi? Că mă doresc înapoi mie, deși mi-e clar că nu mai sunt același om?

            – Cum adică… te dorești…

            – Las-o baltă, omule, serios! Nici măcar nu știu sigur dacă asta vreau.

            – Ce, Căline?

            – Dacă mă vreau înapoi…

 

CAPITOLUL II

NU CRED CĂ AM AJUNS ÎNCĂ LA… EXCESIV

 

            Puse rapoartele în dosar, închise mapa și se ridică în picioare cu gesturi lente, considerând că în sfârșit se simțea în stare să îl vadă. Îl evitase toată dimineața, dar acum nu mai avea încotro. Trebuia să discute cu el o serie de probleme. Ar mai fi dorit să poată amâna, pentru a păstra sentimentul de liniște pe care Dragoș i-l insuflase în seara precedentă. În timpul nopții care trecuse dormise primul somn liniștit după multă vreme, iar durerea din sufletul ei aproape că devenise suportabilă.

            O făcuse să se simtă frumoasă și specială, îi arătase că era dorită și apreciată într-un mod elegant, respectuos, aproape temător să nu greșească. Îl percepuse ca și când s-ar fi scufundat într-o apă liniștită și adâncă, atât de diferit de focul care o pârjolea când era cu… singurul bărbat care conta. Asta o făcuse să se simtă vinovată că îl folosea doar pentru a-și reafirma ei însăși că mai exista speranță. Cândva, cumva va trebui să își ia inima în dinți și să încerce să își construiască o viață separată de Călin Dimaru, dorea un soț, copii, toate acele lucruri pentru care merită să trăiești și să lupți, pe care nu le-ar fi avut niciodată dacă nu încerca… măcar atât… să încerce.

            Nu putuse însă să nu facă o continuă comparație. Când Dragoș îi mărturisise direct că o considera frumoasă, ea își amintise frazele prin care Călin îi spusese același lucru, numai că atât de… surprinzător de altfel decât toți ceilalți bărbați pe care îi întâlnise. Când Dragoș îi arătase câtă plăcere îi făcea să discute cu ea, ei îi venise în minte sms-ul în care Călin se oferise să o învețe să folosească leucoplastul și cu câtă frenezie tresăltase atunci toată ființa ei ca să găsească repede replica potrivită. Când Dragoș propusese restaurantul, ea aproape că se apucase să aleagă desertul și pentru el, Dragoș o invitase să îi arate colecția lui de fotografii de epocă, în timp ce ea își reamintea cum strigase încântată la valuri în mijlocul mării.

            Atât de diferiți… unul o făcea să se simtă în siguranță, al doilea o determina să se redescopere în fiecare zi, Dragoș o lua așa cum era și se bucura să o aibă alături, Călin o provoca mereu să se reinventeze, Dragoș trecuse prin toată rutina clasică de cucerire cu distincție și demnitate, Călin reușea întotdeauna să o surprindă și o trăgea după el într-un vârtej de emoții. La finalul serii rămăsese fără să vrea cu sentimentul că întâlnirea fusese oarecum… plictisitoare. Și i se făcuse dor de Călin. Dar se încăpățânase să îi promită celuilalt o a doua întâlnire, își dorea să poată fi disponibilă sufletește chiar și pentru o a treia, de dragul unui om pe care îl considera deosebit și care o învăluia cu atenția lui.

            Bătu la ușă, dar nu primi permisiunea de a intra. Mai bătu o dată.

            – Călin nu este. Nu știai? o întrebă Magda, privind-o uimită pe deasupra ochelarilor.

            – Cum adică… nu este?

            El era întotdeauna acolo și nu prea avea cum să lipsească fără ca ea să știe.

            – M-a sunat aseară și m-a chemat de acasă pe la ora opt. Am pus la punct chestiunile urgente și a zis că nu vine nici azi, nici mâine și nici în weekend. Din câte am înțeles e plecat din oraș și revine abia luni.

            – Dar în ce filială s-a dus? L-o fi chemat domnul Dimaru la București? De ce? Ce e atât de urgent?

            Și de ce nu îi spusese că pleacă?

            – Nu știu unde este Călin. Nu mi-a zis nimic despre asta.

            Făcu stânga împrejur și porni cu pași mari către biroul lui Andi. Intră la doar o fracțiune de secundă după ce bătu repede și superficial în ușă.

            – Unde e Călin?

            – Bună ziua și ție!

            Andi era într-o ședință cu șefii de echipă din departamentul lui, dar pentru Alesia nu conta. Trebuia să afle.

            – Bună ziua! Te-am întrebat ceva.

            – Nu știu. Am înțeles că și-a luat câteva zile libere.

            – Călin?!

            – Dacă nu mă înșel, despre el discutăm…

            Nu se mai obosi să zică nimic altceva, părăsi biroul cu pași febrili și intră în următorul.

            – Jordash, ce știi de Călin?

            – Tu nu ai învățat să bați la ușă?

            – Mai lasă-mă cu din astea! Ce-a pățit Călin?

            – De ce spui că a pățit ceva?

            – Păi… hai să ne gândim… a dispărut dintr-o dată și nu știe nimeni unde este?!

            – Poate pentru că nu vrea să fie găsit? Ce IQ scria pe CV-ul tău că ai? A! Nu scria! Probabil nu degeaba!

            – Știi unde e Călin sau nu? Iar IQ-ul meu e mai mare decât al tău, oricum!

            – De ce te interesează?

            Alesia îl privi furioasă.

            – Nu înțeleg ce mi-a trebuit să sper că voi putea discuta normal cu tine!

            Se întoarse pe tocuri și se îndreptă spre ușă.

            – Nu știu unde e. Dacă simțea nevoia să îmi comunice mi-ar fi spus.

            Alesia se opri. Își imagină cu o plăcere deosebită cum dosarul pe care îl avea în mână lua contact cu capul lui, preferabil undeva în zona gurii. Se întoarse din drum.

            – Când ai vorbit cu el ultima dată?

            – Aseară pe la nouă jumătate. M-a chemat la birou.

            – Mai era încă la birou?!

            Fu rândul lui Jordash să devină interesat. Văzu asta pe figura lui, ba chiar i se păru că discerne o oarecare expresie de îngrijorare.

            – De ce, n-ar fi trebuit să fie? întrebă el.

            – Eu am plecat în jur de șapte jumătate și rămăsese că mergem toți acasă…

            – Iar între timp ce s-a întâmplat?

            – Tu mă întrebi pe mine?

            – Păi eu l-am găsit deja…

            Jordash se opri brusc.

            – Deja cum?

            Se războiră din priviri. Ea îngrijorată, el nervos că lăsase să îi scape ultima replică.

            – Nu era în apele lui, asta o știu sigur. Părea… cătrănit. De aceea te mai întreb o dată: ce s-a întâmplat înainte să pleci?

            – Nimic! Ba chiar totul era foarte bine! Știi că am convins clientul să vină la noi, nu?

            – Am aflat.

            – Atunci?

            – Atunci ce?

            – Măi, ce fel de prieteni sunteți voi? Îl vezi că nu e bine și îl lași să dispară câteva zile, fără ca măcar să îl întrebi ce a pățit și dacă nu cumva are nevoie de ajutor, ori…

            – De unde știi că nu l-am întrebat?

            – Păi ai zis că nu știi ce are!

            – M-a refuzat politicos. A zis că nu am ce face.

            – Iar tu ai luat-o de bună și probabil te-ai simțit ușurat că…

            – Hei, ai grijă că mergi cam departe!

            – Tu în locul meu ce ai…

            – Alesia, ajunge! Nu mă învăța tu pe mine cum să îl abordez pe Călin! Dacă el vrea să discute, spune singur. Dacă nu, este de bun simț să nu sâcâi omul la cap, cum fac unele persoane din biroul ăsta.

            – Chiar nu te interesează de ce a simțit nevoia să plece așa, dintr-o dată?

            – Bineînțeles că mă interesează! Dar asta nu înseamnă că mă bag în viața lui cu forța!

            – Și cică e bine să ai prieteni!

            Ieși și aproape trânti ușa după ea. În antecameră o opri Magda:

            – Domnul Iordache te roagă să te întorci.

            Se întoarse.

            – Ce mai vrei?

            – Rapoartele din mâna ta. La mine trebuiau să ajungă.

            I le trânti pe birou aruncându-i o privire încărcată de antipatie, iar apoi se întoare la ea în birou fără a mai spune nimic. ”La naiba cu voi, cu toți!” Puse mâna pe mobil, apoi îl azvârli înapoi pe masă. Oricât ar fi fost de îngrijorată, reținuse ce spusese Jordash: Călin nu dorea să fie găsit… iar ea prin asta înțelegea că nici deranjat. Ridică receptorul telefonului fix și formă interiorul din biroul lui Andi. După ce îi auzi glasul la celălalt capăt al firului, nici nu încercă să își mascheze tensiunea din voce când îi spuse:

            – După ce termini ședința, te rog anunță-mă. Vreau să vorbesc urgent cu tine.

            – OK.

            Atât îi răspunse, după care legătura se întrerupse. Se enervase din cauza lui Jordash, Andi nu părea nici el mai dornic să stea de vorbă cu ea, iar Magda era o mare incompetentă pentru că nu fusese în stare să afle mai multe informații! Auzi o bătaie scurtă, după care ușa se deschise.

            – Am venit.

            Îi zâmbi. Așa era Andi… mereu săritor, nu întârzia niciodată când avea nevoie de el. Supărarea pe care i-o provocase se topi ca prin minune, iar ea se simți vinovată că îl judecase atât de aspru.

            – Andi, sunt îngrijorată.

            – De ce, draga mea?

            – Unde a dispărut Călin? Nu-i stă în fire să plece așa, fără să anunțe, subit, la impuls. Cu siguranță a pățit ceva.

            – Iar acum căpușorul tău frumos nu-și poate ocupa mintea cu altceva?

            – Andi, vorbesc serios! Dacă e ceva rău se tot?

            Îl urmări lăsând ochii în pământ, după care oftă.

            – Pentru asta am plecat eu în mijlocul ședinței? Credeam că ai pățit ceva mai grav.

            – Nu ți-am cerut nicio secundă să părăsești ședința!

            Reușise să o enerveze din nou, chiar mai tare decât o făcuse Jordash.

            – Liniștește-te, fetița mea! Dacă tot am venit, hai să discutăm ce te interesează!

            Încercă să se calmeze. Andi nu avea nicio vină să o suporte pe ea când era așa.

            – Iartă-mă. Ți-am zis că sunt îngrijorată.

            – Mărturisesc faptul că și eu sunt puțin… De acord cu tine, nu îi stă în fire. Iar Jordash mi-a zis că aseară l-a găsit agitat, supărat, nervos. Am înțeles că trecea de la o stare la alta foarte repede, nu se putea concentra pe nimic și a finalizat discuția cu Jordash trântindu-i pur și simplu documentele în brațe, după care a plecat repede. Jordash l-a întrebat dacă s-a petrecut ceva, dar el i-a răspuns scurt că nu vrea să discute. Când l-a întrebat dacă are nevoie de ajutor, am înțeles că i-a zis ceva de genul ”N-ai cu ce. Nimeni nu mă poate ajuta.”

            – Iar vouă asta nu vi se pare deloc grav?

            – Călin poate fi uneori… de fapt… singura dată când s-a mai purtat așa…     

           Alesia așteptă, dar Andi nu mai continuă ideea, ci spuse doar:

            – Ei, na! Acum ai reușit să mă pui și pe mine pe jar!

            – Andi, tu vrei să mă vezi zgâriind pereții de îngrijorare?

            – Și ce ai vrea să-ți spun?

            – Pentru început, continuă ce ziceai mai devreme.

            O privi, iar ea își dădu seama că stătea în cumpănă dacă să îi spună sau nu.

            – Vreau să știu!

            – Nu cred că e cazul să fiu eu cel care îți zice. Nu ține de mine să ofer astfel de informații.

            – Dacă nu aud imediat de la tine ce mă interesează, te reneg și nu te mai primesc înapoi!

            – Tu așa de pasională ești mereu sau doar când mă strângi pe mine cu ușa?

            Își dădu seama cât de agitată putea să pară pentru el deși, pe lângă ceea ce simțea clocotind în sufletul ei, era de părere că se comporta reținut. Trebuia să se mai tempereze puțin sau Andi avea să înceapă să își pună întrebări.

            – Am să-ți fac într-o zi cunoștință cu unii dintre prietenii mei. Să îi întrebi pe ei cum sunt când vreunul are câte o problemă.

            O mai privi o dată și mai intens, oftă din nou, după care rosti:

            – Călin… noi trei… nu avem rezerve unii față de alții. Știm cam tot ce se întâmplă important în viața celorlalți. Când apare o problemă, măcar ne informăm între noi despre faptul că ea există. Și mai avem o regulă: dacă unul spune că nu dorește să discute aspectul, respectăm asta. De aceea prietenia noastră a rezistat atâția ani.

            – Dar?

            – Dar niciodată nu se întâmplă să refuzăm să comunicăm care este problema. Mai puțin Călin. Cu el am pățit-o o dată. Și atunci a fost ceva serios.

            – Deci, prin analogie, e posibil ca și acum…

            – Sper să nu fie cazul.

            – Atunci cum l-ați determinat să vă accepte ajutorul?

            – Nu l-am ajutat cu nimic. Nu am avut cum. Nimeni nu ar fi putut.

            – Exact cum a zis și acum! La naiba, Andi, mai am puțin și îți arunc cu ceva în cap! Ce s-a întâmplat atunci?

            – Of! De ce oare nu îți pot eu spune „nu” niciodată?!

            – Pentru că îți sunt dragă, ai uitat?

            – Nu fă șantaj sentimental cu mine.

            – Ba am să fac orice am să pot!

            – Alesia, îmi vine să te sărut și să îți pun lacăt pe gură în același timp!

            – Tu cu lacătul, alții cu leucoplastul…

            – Diferența dintre mine și Jordash este că el nu cred că vrea să te sărute…

            – Nu la Jordash mă refeream…

            – Călin?!

            Andi râse. Tare.

            – Băiat deștept!

            – Andi! Zi odată!

            El se apropie și se așeză pe unul dintre scaunele din fața biroului ei.

            – Nu știi de la mine.

            – Această discuție nu are loc. Tu ești în ședință, ai uitat?

            – Aveam douăzeci și doi de ani. Călin era cu Raluca. Nu știu dacă știi cine e…

            – Știu.

            Iarăși, i se făcu greață. Se săturase să tot audă de femeia aceea.

            – Călin și ea locuiau împreună la București. S-au certat, ea s-a întors în Iași. El a rămas la București. Lucra deja la firmă. După o lună, își dă demisia și…

            – Ce face?!

            – Cum auzi. Își dă demisia și merge la Iași, să o ceară de soție.

            – POFTIM?!!!!

            Își dădu seama câtă dreptate avusese Diana. Nimeni nu putea concura cu acea femeie. Nu după zece ani și un inel. Iar ea reacționase fără ca măcar să își pună problema să mascheze ceea ce simțea. Așa pățea când era cu Andi, își permitea să fie ea însăși și nu mai avea grijă cum se comporta. Acum căzuse în capcană.

            – Da, drăguță, Călin al nostru. Nu te așteptai la asta, așa-i?

            Nu putu decât să dea din cap, sfârșită. Norocul ei fusese că Andi îi interpretase reacția ca fiind surprindere când, de fapt, la ea strigase durerea.

            – Dar acelea erau alte vremuri, iar el un alt om. În tot cazul, se întoarce după o săptămână, cu inelul în buzunar și cătrănit… cam cum povestește Jordash că era aseară. La fel ca acum, îl întrebăm ce s-a întâmplat. Iar el refuză să ne povestească orice.

            – Și ce se întâmplase?

            – Habar nu am. Nici până azi nu am aflat. Am încercat să o descoasem pe Diana, însă ne-a tăiat-o scurt: ”Nu-mi aduceți aminte!”.

            – Deci e Raluca?

            Vocea i se înnecase.

            – Mă îndoiesc. Ultimele vești sunt că s-a măritat cu un francez. Am aflat și noi de la Călin, cu surprindere. Credeam că între ei se legase ceva ce promitea…

            Răsuflă ușurată. Aproape chiui de bucurie. Era cea mai bună veste pe care o auzise de când… categoric, de când o cunoscuse pe femeia aceea fatală. Deși nu putea crede că ar fi putut exista pe lume bărbați care să îl poată înlocui pe el, care să îi urmeze în viața unei femei. Oare tot acolo avea să ajungă și ea, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat?

            Imediat veni și următoarea întrebare: știa el oare că Raluca era măritată în seara minunată și nebună când își serbase ziua de naștere? Dacă deja aflase și pur și simplu nu apucase încă să îi spună Dianei, atunci tot raționamentul pe care îl făcuse ea dimineața se disipa ca un abur în fața noilor informații pe care le obținuse de la Andi, ce îi străpungeau inima ca niște raze de soare orbitoare. Eliminând-o pe Raluca din schemă, se întorcea la mai vechea dilemă: ”Oare chiar a dorit să mă sărute?”.

            Simți atât de cunoscuta zbatere de fluture din stomac, euforia o cuprinse din nou, derulă ca într-un film propriul comportament din dimineața aceea, reauzi în amintire replicile lui, îi văzu ochii calzi, gesturile afectuoase și aproape că îi veni să își dea singură câțiva pumni peste frunte. Dacă ar fi fost mai atentă și nu s-ar fi pripit să tragă concluzii, poate că finalul ar fi fost altul! Cum putuse să fie atât de limitată, încât să respingă apropierea, să sfâșie fără milă magia acelei nopți? Părerea de rău și revolta împotriva propriei persoane, din cauza greșelii stupide pe care o comisese, a faptului că nu permisese lucrurilor să se desfășoare până la capăt, că nu lăsase momentul să se consume de la sine și intervenise brutal pentru a-i pune capăt, toate îi produseră o stare de ciudă și dezamăgire de sine cum nu mai simțise niciodată.

            Tocmai se întreba dacă vreodată în viitor s-ar fi ivit sau ar fi putut ea crea circumstanțele propice care ar fi ajutat-o să reînnoade firul acelei nopți, când își reaminti la fel de clar discuția purtată cu el de după petrecere, în care Călin accentuase dincolo de orice echivoc asupra modului în care privea relația lor. Dacă un comportament care lui îi era nespecific putea fi considerat interpretabil în favoarea ei, nu mai găsea nimic de interpretat în cuvintele lui de a doua zi. Pentru el era o simplă prietenă și nimic mai mult, o prietenă la care se pare că ținea destul de mult, dacă era să o creadă pe Diana, însă niciodată nu îi dăduse vreun motiv real să poată spera la altceva. Așa că se reîntoarse la durerea ei de înainte. O surprinse cât de familiară îi era starea, ca și când ar fi făcut parte din ființa ei de când se născuse. Se întrebă dacă vreodată lucrurile aveau să se schimbe și să uite că se simțise așa, dar imediat realiză că numai el putea șterge ceea ce tot el declanșase… iar el nu avea să facă asta niciodată.

            – Atunci? continuă Alesia convorbirea începută cu Andi.

            – Sunt aproape convins că nu e vorba de o femeie. Iar dacă ar fi, cu femeile se descurcă. Nici despre firmă nu este vorba, căci acum am fi cu el în ședință. Dacă este o problemă de familie și nu dorește să o discute… e dreptul lui la intimitate.

            – Iar asta înseamnă ca noi să stăm cu mâinile în sân?

            – Și ce ai vrea să facem?

            – Nu știu! Hai să îi dăm un telefon, să îl întrebăm…

            – Ce l-a întrebat Jordash aseară? La ce bun?

            – Andi, nu îmi ești de niciun folos!

            – Mulțumesc, domniță! M-ai pus pe drumuri degeaba!

            Se ridică, având intenția clară de a pleca.

            – Ia și te liniștește. Călin nu e un copil. Se descurcă. 

            – Sper… însă…

            – Alesia, am lăsat baltă cinci oameni de dragul tău, dar acum chiar trebuie să mă întorc la ședință.

            Îl lăsă să plece. Și așa avea nevoie să rămână singură, să poată gândi. Era convinsă acum că se întâmplase ceva grav. Încercă să urmeze sfatul lui Andi și își impuse să se întoarcă la muncă. După două ore, aruncă pixul într-o parte și puse mâna pe telefon. Urma să îl sune, iar dacă se va supăra pe ea… ei bine, va aștepta să îi treacă.

*

*     *

            Auzi telefonul vibrând încet. Nu ajunsese decât de o oră și deja începeau să îl sune. Îi păru rău că nu își închisese mobilul. Avea nevoie de acea evadare, nu putea să dea ochii cu ea ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, fără să se recompună, trebuia să pună ordine în ce se petrecea în sufletul lui și să încerce să integreze totul în viața pe care o ducea. Lăsă jeturile de apă ale jacuzzi-ului să îi maseze pentru câteva secunde în plus pielea, dezbătând în sinea lui dacă să răspundă sau nu. Plecase cam în pripă și… putea fi urgent. Întinse mâna către telefon. Când văzu numele afișat pe display, toată bruma de liniște pe care o acumulase pe durata drumului până acolo se disipă între valurile de dorință, tandrețe… dor.

            – Salut, Alesia.

            – Călin, convinge-mă că ești bine și apoi n-ai decât să te superi pe mine!

            Fără să salute. Direct la subiect. Febrilă. Vocea îi trăda îngrijorarea. Interesul ei pentru persoana lui aproape că îi produse o stare de euforie, dar îi aduse în același timp aminte că de fiecare dată când o simțea atât de agitată, ar fi vrut să o poată lua în brațe și să ia totul asupra lui, să o știe pe ea liniștită. Abia acum realiza că asta se întâmplase din totdeauna, deși fugise de adevăr atâta timp. Pentru că nu putea să o facă în realitate, încercă să o mângâie cu vocea când îi răspunse:

            – De ce să mă supăr pe tine, Alesia?

            I-ar fi șoptit numele ore în șir. Ar fi provocat-o să vorbească doar ca să îi audă vocea caldă răsunându-i în suflet. Cuvintele ei îl domoleau și îl dureau în același timp, pentru că o avea alături fără să fie a lui.

            – Andi și Jordash au zis că nu vrei să fii deranjat.

            – Eu nu am spus asta.

            ”Tu poți să faci ce vrei, oricând.”

            Își lăsă ceafa să se sprijine pe marginea căzii și închise ochii, lipind telefonul de ureche, concentrându-se pe notele suave ale vocii ei.

            – Călin?… Ce s-a întâmplat cu tine?

            ”Tu… Ai intrat în mine și nu mai pot să lupt.”

            – Mi-am luat câteva zile de pauză.

            – Așa, dintr-o dată?

            – De ce nu?

            – Pentru că ăsta nu ești tu!

            ”Așa-i. Asta ești tu punând stăpânire pe mine.”

            – Alesia… Pentru mine ultima lună a fost extrem de stresantă. Cel mai mult m-a consumat… bătălia din umbră pentru client.

            – Doar atât?

            Bineînțeles că nu îl credea. Dar nu îi putea spune nimic altceva decât ceea ce zisese. Îl intuia din nou, așa cum o mai făcuse, cum probabil avea să se întâmple și în viitor, iar el trebuia să învețe să se ascundă. Încercase o dată să îi arate adevărul și eșuase lamentabil. Era evident că el, bărbatul, nu îi putea stârni niciun fior și, deși încă nu știa cum va face față situației, era necesar să găsească soluții cât mai repede.

            – În timp ce voi vă făceați treaba ca și până atunci, eu aveam de executat o altă sarcină de serviciu. Iar șeful meu e mai… inflexibil decât al vostru. Șeful meu poate deveni uneori de-a dreptul imposibil.

            – Nu pot să cred că tocmai te-am auzit spunând asta.

            ”Ce rost are să-ți mai ascund și alte lucruri pe care le simt? Și așa ceea ce mă umple pe mine acum nu-ți pot spune.”

            – Încearcă să te pui câteva secunde în locul meu. Eu nu am voie să greșesc. În vocabularul meu nu are ce căuta cuvântul ”eșec”.

            – Andi spune că atunci când nu vrei să discuți o problemă, de obicei e ceva grav. Asta nu mi se pare deloc grav. Ci doar… greu de dus, uneori.

            – Tu nu ești Andi. Te-ai gândit că poate lui nu am putut să îi zic ce îți spun ție?

            Așa era. În fața băieților, orgoliul masculin nu l-ar fi lăsat niciodată să recuoască atât de deschis ceea ce tocmai îi mărturisise ei. Ea tăcea. Oare fusese suficient ca să o liniștească? Nu dorea sub nicio formă să o lase în starea în care se afla când îl sunase. Nu dacă acea stare era din vina lui. Alesia vorbi în sfârșit:

            – Mă surprinde că ai spus asta. Tu cu băieții aveți o viață în spate de când vă cunoașteți.

            – Pe ei nu i-am văzut însă niciodată mângâind nisipul… sau salutând marea.

            Din nou ea tăcu.

            – Alesia…

            – Da, Călin.

            Îi auzi emoția din voce și știu că în sfârșit găsise cuvintele potrivite, pe care le căutase în zadar atunci, pe malul mării.

            – Să nu te schimbi.

            – Călin, ce-i cu vocea asta la tine? Ești… ciudat.

            ”Nu, sunt îndrăgostit. Fals. Îndrăgostit am mai fost o dată. Și nu era așa. Iubesc.”

            – Am și eu momentele mele de sentimentalism.

            – Aproape că nu te recunosc.

            ”Nici eu nu mă mai recunosc pe mine. Te văd pe tine în fiecare colț din persoana mea.”

            – Ți se pare imposibil? Pentru un om fără conștiință, vreau să spun.

            – Călin, nu mă mai chinui cu chestia asta!

            ”Îți dau orice vrei tu. Mă ai deja pe mine tot, așa că… oricât m-ar fi durut…”

            – Iartă-mă. Promit să n-o mai fac.

            – Mulțumesc! M-a luat gura pe dinainte atunci. Iartă-mă tu!

            – Am făcut-o de mult. Pentru că pe de o parte… aveai dreptate.

            – Nu. Nu aveam. Și ca să îți răspund, nu mi se pare imposibil. Dar ai grijă totuși că sentimentalismul e… nesănătos în cantități excesive. Crede-mă pe cuvânt, că știu ce vorbesc!

            ”E prima dată când mă confrunt cu asta, așa că lasă-mă să mă bălăcesc până mă obișnuiesc cu starea!”

            – Și când devine excesiv?

            – Când simți că…

            – Da?

            – Când…

            O lăsă să se gândească la ce dorea să îi spună. Nu mai avea de gând să o preseze vreodată. Dar avea nevoie să îi audă în continuare vocea, să nu se oprească din a-i vorbi. Așa că după câteva secunde nu se putu abține să nu o întrebe:

            – Mai ești cu mine?

            – Da, Călin, sunt. Nu știu ce să îți răspund.

            – Păi… parcă spuneai că ești expertă.

            – Mă îndoiesc, totuși, că sistemul meu de măsură se aplică la tine.

            – Și în ce măsoară domnișoara, mă rog? În ore? În zile?

            Liniște.

            – În săptămâni? reluă el șirul întrebărilor.

            – Nu. În lacrimi.

            Fu rândul lui să tacă. Doamne, cât o dorea în brațele lui! Să îi șteargă toate lacrimile pe care le vărsase vreodată.

            – Alesia… când situația mai devine… excesivă…

            – Da?

            – Dă-mi un telefon. Cred că ne vom înțelege.

            – Nu sunt simpatică în momente din astea.

            – Nici eu, după cum vezi.

            – Nu e adevărat. Tu ești doar… altfel. Dar am să mă obișnuiesc eu cu tine și așa.

            – Nu știi ce spui. Eu nu cred că am ajuns încă la… excesiv.

            O auzi chicotind.

            – Și dacă se va întâmpla vreodată, ai să îmi găsești și tu numărul de telefon în agendă? Indiferent de tipul de manifestare cu care te vei confrunta atunci?

            ”Ești deja pe tasta unu. De aseară. Mama a trecut pe doi.”

            – Nu crezi că ai suficiente motive de șantaj? o întrebă, totuși.

            – Suntem în aceeași situație.

            – Atunci am să-l găsesc.

            Ea chicoti din nou.

            – Este om până la urmă!

            De data asta râse el.

            – Am să încerc să văd un compliment în tot ce ai spus tu…

            – Acum nu fac decât să subliniez evidența.

            Îi vorbea cu propriile lui cuvinte. Cele pe care i le spusese în seara aceea fatidică.

            ”Ce faci, fetiță scumpă, încerci să mă distrugi?”

            – La mine a avut și o continuare, dacă îmi aduc bine aminte…

            – Și la mine are. Complimentul ți l-am făcut puțin mai înainte, când am avut încredere să îți dezvălui sistemul meu de măsură.

            Alesia lui… Alesia cea atât de bătăioasă… acum atât de vulnerabilă, neîncercând să se mai ascundă. Dacă ar fi fost lângă ea, probabil ar fi luat-o în brațe și ar fi strâns-o sufocant…

            – Îmi cer scuze, atunci. Am folosit un cuvânt greșit. Am zis ”șantaj” acolo unde ar fi trebuit să spun cu totul altceva.

            – Ce?

            – Echilibru.

            – Sper să îl găsești, acolo unde ești.

            – Dacă nici aici nu reușeșc, nu știu unde aș putea în altă parte.

            ”În afară de brațele tale…”

            Îi auzi zâmbetul.

            – Călin, ce mai fac munții? Sunt toți la locul lor?

            Întrebarea îl șocă. De unde știa unde se afla?

            – Cum ți-ai dat seama?

            – Când îmi povestești câte ceva, ascult. De obicei cu atenție.

            Tăcerea se prelungi aproape un minut.

            – Alesia?

            – Da, sunt aici.

            – Știu. Vroiam să te întreb dacă mai ești îngrijorată.

            – Nu.

            – Bine. Atunci fii liniștită în continuare. Mă ai înapoi luni.

            Deși nu își dorea, nu mai putea continua. Ea avea să audă în curând ceea ce nu putea risca să îi spună vreodată. Discuția începea să devină pentru el… excesivă.

*

*     *

          – Pleci mâine dimineață?

            – Da. Luni trebuie să fiu înapoi pe baricade la birou.

            Clody îl privise cercetător întreaga seară, după care îi ceruse bucătarului să îi pregătească desertul lui favorit, prăjitură de brânză cu afine, dar chiar și de acela se atinsese doar din vârful buzelor, mai mult de dragul ei. Discutaseră foarte puțin, el încercând să evite să verbalizeze întrebările care îi bântuiau mintea, ea așteptându-l să se decidă să le rostească, într-un final. Călin își luă inima în dinți și începu. Trebuia să verse cumva tot ce se adunase în el. După trei zile de frământări, nu găsise nicio soluție.

            – Clody… cum reușiți voi doi să stați separați atât timp? El la București, tu în colțul opus de țară…

            Mătușa lui reuși să își mențină zâmbetul, fără a arăta cât de mult o surprinsese întrebarea.

            Știa că probabil nu se așteptase ca el să atace un astfel de subiect de discuție și aprecie delicatețea ei de a nu face ori a spune ceva care l-ar fi determinat să se închidă din nou în el. Încă nu își dădea seama dacă era capabil să vorbească despre Alesia cu cineva…

            – Orice am face și oriunde am fi, celălalt rămâne în noi.

            – De când e asta suficient?

            – Ce e suficient când iubești?

            Clody știa că riscase formulând așa întrebarea, dar întreaga ei intuiție îi spunea că el nu era deloc împăcat cu sine. Îi vedea frământările în ochii roșii de nesomn și în gesturile de somnambul.

            – Devine vreodată mai ușor?

            – Ce anume, Călin?

            – Depărtarea.

            Primise confirmarea: era vorba despre Raluca. Întreaga familie aflase cu stupoare că se măritase cu un alt bărbat, în timp ce ei așteptau de zece ani un deznodământ complet diferit. Deși ei fata nu îi plăcuse deloc, el părea să o țină aproape, așa încât devenise singura constantă din viața lui. Inițial nu păruse deloc afectat de noua situație, de parcă povestea lor de dragoste s-ar fi desfășurat între alți protagoniști, iar Călin ar fi fost doar un privitor din afară. Cu toții răsuflaseră ușurați că valul trecuse fără a distruge iremediabil și dintr-o dată se trezea că el era într-o stare de nedescris.

            – Îl putem aduce pe celălalt lângă noi… sau îl putem urma.

            – Și dacă nu putem?

            – Suportăm. Fiecare om are crucea lui.

            – Asta faci tu? Suporți?

           – Nu. Eu îl am lângă mine. Pentru totdeauna. Știi, copile… uneori simpla confirmare a faptului că ești iubit devine suficientă. Prezența fizică e doar un corolar al iubirii.

            – Cum poți să stai departe? Asta nu reușesc eu să înțeleg.

            – Dar nu stau departe. Când am nevoie de el, mă duc acolo unde este sau vine el la mine. E suficient să cer sau… să vreau. Jumătate din timp suntem împreună și așa cum… așa cum dorești tu.

            – I-ai zis vreodată că îl vrei tot timpul lângă tine?

            – La asta se reduce totul, în opinia ta?

            – Cum poți trăi fără să…

            Clody revăzu părți din viața ei și își dădu seama că el era la fel de impetuos și de posesiv cum fusese și soțul ei în tinerețe. Între timp însă, ei doi descoperiseră un mare secret:

            – Pentru suflete nu există distanțe de nestrăbătut. La un moment dat găsesc ele o cale de a fi unul singur.

            Călin tăcea. Era vizibil din ce în ce mai bulversat. Poate și puțin enervat de răspunsurile ei, ca și când ar fi așteptat de la ea o soluție și nimic din ce îi spusese până atunci nu îi folosise. Era prima dată de când se născuse când simțea că nu îl putea înțelege. Nu reușea să își dea seama de ce Călin nu făcuse nimic pentru a o aduce pe Raluca lângă el. Fata spusese de multe ori că dorea să revină în țară, fiind străveziu că avea o singură motivație. El fusese întotdeauna cel care menținuse distanța, descurajând gesturile definitive.

            – Uite, am să încerc să pun problema de o manieră care să îți permită ție să integrezi răspunsul meu în sistemul tău de gândire ceva mai… cartezian.

            Călin rânji autoironic.

            – Nu există reguli și șabloane de abordare a iubirii. Ceea ce funcționează într-un cuplu e posibil să nu meargă în altul. Important este ca la final să nu rămână regrete. Dacă nu există regrete, înseamnă că deciziile luate au fost cele corecte. Când apar regretele… lucrurile trebuie remediate.

            El nu spuse nimic, dar îi auzi dinții scrâșnind. Focul din privirea lui o făcu să se sperie. Nu îl mai văzuse niciodată așa.

            – Călin, ce știu eu este că bărbații Dimaru au în structura lor genetică imprimată dorința de a avea lângă ei femei puternice, care să le poată ține piept. Numai că astfel de femei nu pot fi închise într-o colivie, așteptând întotdeauna bărbatul să se întoarcă acasă. Nici voi nu ne-ați mai iubi, dacă am fi așa. Iar femeile pe care vi le doriți voi trebuie lăsate să fie active și energice, să își construiască propriile proiecte, să își pună în aplicare viziunile. Eu și unchiul tău am găsit această formulă. Fără regrete.

            El făcu un gest impulsiv, trânti lingurița pe care o avea în mână pe masă și… tăcu. Ea nu reușea nici în ruptul capului să înțeleagă unde dorea Călin să ajungă cu toată acea discuție. Îi era din ce în ce mai clar că nu despre căsnicia ei era vorba, însă  pur și simplu nu reușea să găsească replicile potrivite care să îl determine pe el să îi ofere măcar un indiciu despre ce avea nevoie. Se gândi să atace problema ceva mai direct:

            – Mai știu ceva despre bărbații din familia Dimaru: atunci când apar regretele, nu se liniștesc până când nu fac pace cu trecutul.

            – Și dacă nu există nicio modalitate de a face asta?

            – Întotdeauna există o modalitate.

            – Ba pe naiba!

            – OK. Hai să spunem ca tine. Dacă într-adevăr nu găsești nicio soluție… mergi mai departe. Nu mai zgândărî rănile și lasă-le să se închidă. 

            Nu putea înțelege cum fusese posibil ca ea să se mărite cu altul, de ce el lăsase lucrurile să ajungă până acolo, de unde venise incapacitatea lui de a acționa. Călin era din ce în ce mai abătut.

            – Clody… pune-te în următoarea situație: să presupunem că de mâine el nu te-ar mai iubi. Ce s-ar întâmpla cu tine?

            Deci asta era: Raluca așteptase cât putuse, până când sentimentele ei se stinseseră încetul cu încetul…

            – M-aș dizolva… în timp. Până când nu ar mai rămâne nimic din mine.

            Nu îl putea minți. Minciuna nu era niciodată o soluție. Înfruntarea adevărului presupunea de multe ori un act de curaj, iar ea nu își putuse opri tremurul de oroare care o cuprinsese la gândul… finalului.

            – Atunci cum poți să îmi spui că viața merge înainte ca și când nu s-ar întâmpla nimic?!

            Atâta revoltă…

            – Copilul meu, dă-i timpului timp.

            – Nu și dacă timpul a lucrat de la început în defavoarea mea.

            Nu mai rezista să îl vadă așa. Îi simțea zbuciumul cu atâta forță, încât începuse să o doară pe ea. Discuțiile pe ocolite trebuiau să înceteze:

            – Vorbește cu ea, dragul meu!

            – Am încercat! Ce crezi, că am stat fără să fac nimic?!

            Prin urmare, de aici venea disperarea aceea pe care o simțea la el. Nu stătuse cu mâinile în sân, așa cum crezuseră toți! Încercase! Încercase și eșuase! Se trezise prea târziu și pierduse trenul… Clody nu putea accepta că nu mai era nimic de făcut. De dragul lui, refuza să accepte. Deși acum Raluca era măritată, iar a strica o căsnicie nu era tocmai sfatul pe care ar fi trebuit să i-l dea. Dar putea să îl ajute să găsească un înțeles în toată nebunia…

            – OK. Spune-mi ce a zis Raluca. Hai să pornim de acolo.

            – Care Raluca?

            Nedumeririi de pe fața lui îi urmă șocul care se așternu pe figura ei. Cum? Nu vorbeau despre Raluca?

            – Călin, despre ce discutăm noi aici? Sau, mai exact, despre cine?

            Îl observase cu atenție în zilele care trecuseră, fără a-i tulbura orele de reverie, când se cuibărea într-un colț și privea spre munți cu gândurile departe, fața împietrită și maxilarele încleștate, iar apoi pornea în plimbări lungi, din care se întorcea seara târziu, mișcându-se ca prin vis, uneori neauzind ce îi spunea, răspunzând monosilabic sau pur și simplu scuzându-se și plecând din nou, singur și abătut. „Dacă nu e vorba despre Raluca, atunci ce Dumnezeu se petrece cu băiatul meu?” Teama îi puse un nod în gât, ar fi vrut să poată intra în mintea lui ca să îi citească gândurile, iar el se deschidea atât de inuman de greu…

            – Despre neputințe. Despre implacabil. Despre imposibil și incapacitatea de a accepta asta. Tu despre ce tot vorbești?

            – Se pare că nu reușim să ne înțelegem. Eu credeam că discutăm despre Raluca.

            Furia lui atinse apogeul și aproape strigă când îi răspunse, iar ea se bucură că nu purtau acea discuție într-una dintre sălile deschise publicului, ci în restaurantul mic amplasat în aripa pentru familie a clădirii.

            – Ce dracu are Raluca de-a face cu toate?!!

            – În mod evident, nimic.

            – Și atunci de ce o tot aduci în discuție? De ce nu mă lăsați odată să respir cu treaba asta? Însurați-vă voi cu ea, dacă vi-i așa de dragă!

            – Copilul meu scump, liniștește-te! Ai fost destul de echivoc în exprimare și eu am crezut că… Hai să o luăm de la capăt.

            – Care capăt?! Unde crezi tu că începe și se termină?

            – Nu te înțeleg, băiatul meu! Dar vreau să reușesc.

            – Raluca n-are decât să-și pună ștreangul de gât din partea mea! Nu-mi păsă! Credeți că dacă mă pisați în continuu la cap, veți obține altceva decât până acum?

            – Călin, nu te pisează nimeni! Eu, cu atât mai puțin! Ar trebui să știi deja!

            – Spune-i asta mamei! Mai are puțin și semnează ea la starea civilă!

            – Dragul meu, vorbești cu mine, ai uitat? Eu știu tot. Absolut toată povestea. Mie nu trebuie să îmi mai explici nimic.

            Reuși să îl liniștească. Îi adusese aminte. Își reaminti și ea de după-amiaza în care el le spusese adevărul, nemaiputând rezista în fața atacurilor soțului ei și a încercării acestuia de a-l determina, pe un ton incisiv, să facă ceea ce toată lumea aprecia la acel moment că era corect. Până și unchiul lui rămăsese cu gura căscată și îi mărturisise: „Eu nu știu dacă aș fi avut puterea de caracter să fac asta”. Vindecarea fusese lungă și grea, iar procesul nu se finalizase nici până în prezent, căci rămânea în continuare incapabil să își lege viața de oricine. Sau nu? Era posibil ca el, în sfârșit, să fi depășit totul? Atunci, cine era femeia care îl adusese înapoi pe Călin de dinainte?

            – Spune-mi despre ea.

            Furia de pe figură i se șterse în doar câteva secunde, iar transformarea fu aproape neverosimilă. Citi pe chipul lui tandrețe nesfârșită, dorință vulcanică și durere, atâta durere încât lui Clody aproape îi dădură lacrimile.

            – Este tot ceea ce am avut nevoie din totdeauna și nici măcar nu știam.

            – Dar așteptai să afli…

            – Nu. Tocmai asta e. M-am opus cât de mult am avut forță în mine să o fac. Ea a fost mai puternică.

            – Nu văd care este problema. E căsătorită?

            Oroare. Asta exprima fața lui când strigă:

            – NU! Ferească sfântul!

            – Atunci? Sună foarte bine, pentru început.

            – Clody… s-a sfârșit înainte de a începe.

            Vocea i se înecase, de parcă inima i s-ar fi oprit, neputincioasă să accepte cuvintele pe care mintea lui le gândise.

            – De ce spui asta?

            – Pentru că atunci când mă privește nu vede decât… prietenul.

            – Ești sigur?

            – Da. Am încercat.

            – Mai încearcă.

            – Nu pot! Nu pot! Nu am voie!

            – Cum adică nu ai voie? Dar ce te oprește?

            – Ea. Conjunctura. Totul.

            – Ești îndrăgostit și nu mai vezi limpede.

            – Nu sunt îndrăgostit.

            – Mie mi se pare altceva.

            – Nu e asta, e…

            – Negare, asta văd eu la tine.

            – Clody…

            – Te cunosc. Acolo în tine sunt niște sentimente puternice. Ești îndrăgostit de ea!

            – Nu.

            – Ba da. Recunoaște în primul rând față de tine!

            – Nu, Clody! O iubesc!

            Ea tresări puternic, iar el zâmbi atât de amar când o văzu reacționând așa!… Era prima dată când îl auzea spunând asta. Era ultimul lucru pe care se așteptase să îl audă de la el. Cine era femeia care îl adusese în asemenea hal?!!

            – De ce nu îi folosești niciodată numele când faci referire la ea? Mi-ar plăcea să știu cum o cheamă…

            – Numele ei nu este important în discuția asta.

            – Acum chiar mă faci curioasă! Cine e fata asta misterioasă care te-a întors așa pe dos, copile?

            – Clody… hai să ne oprim. Nu pot vorbi despre asta.

            – Nici măcar cu mine?

            – Nici măcar.

            – Ce am făcut ca să îți pierzi încrederea în mine?

            „Ești soția lui.”

            – Tu nu ai nicio vină. Pur și simplu eu nu pot să… Am crezut altceva, dar…

            – Vrei să vorbești. Te văd că vrei.

            Îi luă mâna într-a lui și i-o duse la buze, mulțumindu-i în acel mod simplu pentru că era acolo. Ea se ridică de pe scaun și se apropie de el, îi simți palmele mângâindu-i fruntea fierbinte, trăgându-i capul spre ea și așezându-i-l pe pieptul ei, așa cum făcea când era copil. Închise ochii. Ca de fiecare dată, aceeași imagine îl aștepta acolo, zâmbindu-i din adâncul sufletului său.

            – Vreau să uit… îi spuse.

*

*     *

          Se întoarse la ea, așa cum recunoscuse față de el însuși că avea să facă de fiecare dată. Se întoarse la chinul de a o admira în fiecare zi fără să îi poată spune, de a rosti platitudini acolo unde bărbatul îndrăgostit ar fi fost pasional și înflăcărat, de a o privi cu ochii goi în timp ce întreaga lui ființă își striga în muțenie nevoia. Accepta limitele prieteniei care îl chinuia și îl tămăduia totodată, încercând să se mulțumească doar cu puținul pe care era ea dispusă să i-l ofere, fără să ceară vreodată ceva, dar savurând ca pe o victorie momentele în care primea de la ea un simplu zâmbet și știa că el îl făcuse să îi înflorească pe buze, ori o determina să vorbească despre ea, încercând să cunoască femeia care până atunci îi rămăsese ascunsă, descoperind mereu cu uimire profunzimea unei personalități care îl subjuga, înfrânt și nedorind să mai lupte, renunțând la el și întinzând către ea părți din sufletul lui pe care nu știa că le poseda.

            Analizând-o pe ea se cunoscu pe sine, confruntându-și lipsurile și speranțele, iar lucruri care până atunci fuseseră centrul universului său își pierdură importanța și alte nevoi ieșiră la suprafață, Călin realizând că așteptaseră acolo, în umbră, din totdeauna. Avea senzația că alergase toată viața fără să știe, căutând… căutând mereu… ceva… pe el… un rost, un motiv, un scop. Derulă șirul amintirilor, al petrecerilor, prietenilor, conflictelor, femeilor, rămase epuizat încercând să regăsească în ele ceea ce înainte îl făcuse să se considere împlinit, dar nu află decât că dincolo de toate plutea un adevăr care până atunci îi scăpase, care îl eluda în continuare, dar de care nu mai dorea să fugă.

            Era ca și când axele lumii lui s-ar fi schimbat dintr-o dată, iar el nu mai reușea să le găsească și să se integreze în noua ordine, pierduse direcția drumului de la minus la plus, se diseca pe sine și punea sub semnul întrebării orice decizie pe care o lua, neștiind ce mai rămăsese sigur, pe ce se mai putea baza. Orbecăia, nereușind să își dea seama de ce toate erau exact invers decât fuseseră până atunci și nimic nu îl mai mulțumea, avea mereu sentimentul că ar fi trebuit să facă ceva pentru a da un sens… nici el nu știa de ce, pentru ce, cui, cum.

            Nu avu curajul să o întrebe despre modul în care se finalizase cina cu Dragoș Marcu. Pur și simplu nu credea că se putea confrunta atât de repede și cu acea parte a realității. Iar ea era foarte discretă. Nu aborda subiectul niciodată, la fel cum făcea cu multe aspecte din universul ei, lucruri pe care el le intuia că erau acolo, dar Alesia le ținea doar pentru ea. Aparent îi oferea acces la întreaga ei persoană, însă Călin ajunse în timp să își dea seama că era un loc în străfundurile sufletului ei care îi rămânea perpetuu necunoscut, ceva ce ea nu dezvăluia, unde nimeni nu primea permisiunea să o însoțească. Uneori i se părea că Alesia păzea acea parte din ea de orice priviri indiscrete și… nu se putea abține să nu se întrebe dacă Dragoș Marcu era lăsat să cunoască ceea ce pentru el rămânea un mister. Gândul îl răpunea de fiecare dată, acelea fiind momentele când devenea nesigur pe el și pe tot ceea ce îl înconjura.

            Se întoarse spre ea, fără a lăsa impresia că o căuta în mod special, în realitate sorbind-o din priviri. Discuta încântată cu sora lui, care intrase în acea dimineață ca un vârtej la el în birou și îi chemase cu de la ea putere pe Andi, Jordash și Alesia, le împinsese în mână invitațiile la nuntă, iar acum…

            – De abia aștept să treacă.

            – Călin, nu fi Scrooge!

            – M-am săturat de discuții despre aranjamente florale, rochiile domnișoarelor de onoare și ședințe foto!

            – Nu mă porni cu domnișoarele de onoare!

            – Mărită-te odată ca să scăpăm! Nici când vin pe la voi nu aud altceva! Am să ajung să învăț cataloagele cu oferte pe de rost!

            – Păi sunt atât de multe! Iar tu nu îmi dai niciun ajutor să mă hotărăsc!

            – Eu am o variantă mult mai simplă.

            – Da. Tu nu te însori.

            Se lăsă liniște. Diana îl privea cu ciudă, Andi și Jordash amuzați, Alesia lăsase ochii în pământ, iar el…

            – Mire, mireasă, doi martori și… cinci minute. Iar apoi o viață de plictiseală. Ce rost are să sărbătorești asta cu atâta fast?

            – Ești imposibil! Eu aș pune problema puțin altfel: stabilitate, siguranță, împlinire… copii.

            – Stabilitatea este doar aparentă, știi la fel de bine ca mine că oricând se poate dărâma totul ca un castel de cărți de joc. Siguranța nu o ai niciodată, căci viața are tendința de a fi extrem de perversă. Iar împlinirea e un fel de luminiță de la capătul tunelului. Spune mai degrabă adevărul: teama de a rămâne singur. În ceea ce privește copiii… nu mă porni tu pe mine!

            Deja discuția începuse să devină tensionată, tonul glumeț dispăruse din vocea amândurora, iar Andi simți nevoia să intervină:

            – Călin, de fapt tu ce încerci să faci? Să o convingi să nu se mai mărite? După ce ai amenințat voalat timp de vreo doi ani că dacă Daniel nu o cere de nevastă, se va însura oricum, fie și numai de frica ta?

            Toți râseră, mai puțin Diana, care făcu abstracție de replica lui Andi, îl privi pe Călin de parcă i-ar fi dat o palmă și spuse:

            – Aici greșești.

            – Mă îndoiesc.

            Aceeași privire o avea și el în ochi când îi răspunse. Alesia urmărea confruntarea dintre cei doi frați, dar nu înțelegea de unde pornise și ce declanșase accentele dure din tonul lor. Ea îi vorbise de sus, el mormăise, avertizând astfel că orice continuare din partea ei risca să degenereze într-un conflict și mai mare. Își dădu seama că nici Jordash și nici Andi nu erau mai în temă decât ea, așa că preferă să tacă și să își compună o mimică ce nu spunea nimic.

            – Greșești și știi foarte bine asta, reluă Diana.

            – Să nu îndrăznești să-mi ții predici.

            Călin era atât de nervos încât ochii lui aruncau scântei, mai mult șoptise cuvintele decât le rostise, dar Diana nu părea foarte impresionată.

            – Poate dacă ți s-ar fi ținut niște predici când ar fi fost necesar, acum nu ne-am afla aici.

            Tăios, fără drept la replică.

            – Măi oameni buni, dar ce v-a apucat?!

            Andi era vizibil bulversat. Diana scutură din cap și inspiră adânc, fiind evident că făcea eforturi să se calmeze. Călin continua să o privească lung, înnegurat.

            – De parcă nu ați ști cum e Călin în ceea ce privește copiii. La fel cum e dracul când vine vorba de agheasmă! spuse într-un final Diana, încercând să destindă atmosfera, așa că toți îi fură recunoscători și zâmbiră, mai puțin Călin, care se uita în continuare la ea fix și intens.

            – Iar tu trebuie musai să îți asumi rolul exorcistului, nu? o tachină Jordash.

            De data asta râseră moderat, puțin jenați de faptul că el nu dorea nici în ruptul capului să își ia ochii de la sora lui, continuând să îi spună din priviri lucruri pe care ea părea că le înțelegea foarte bine, dar pe care alegea să le ignore, deoarece reveni la discuția inițială:

            – Bănuiesc că veniți toți trei, nu?

            Confirmară.

            – Însoțiți, fiecare?

            Călin își mască nervozitatea schimbându-și poziția în fotoliu. Nu putu să o privească în timp ce îi aștepta răspunsul. Dacă ar fi spus „da”, asta ar fi însemnat că relația sa cu Dragoș Marcu era suficient de avansată și de serioasă ca să se afișeze împreună în public. Spera să audă „nu” și să scape de chinul de-a o vedea în brațele altui bărbat într-un moment care pentru el ar fi trebuit să fie unul de bucurie și nu de zbucium.

            Alesia nu știu ce să răspundă. După prima întâlnire, se văzuse cu Dragoș în fiecare seară, se plimbaseră de mână, îi povestise toată viața lui, îi cunoscuse prietenii și cățelul, iar într-un final îl lăsase să o sărute, iar el o făcuse numai după ce îi mărturisise, mângâind-o ușor pe păr:

            – Scumpa mea, cred că m-am îndrăgostit de tine.

            Iar ei… îi fusese milă de el. Nu simțise nimic altceva. Nici măcar fiorul care mângâie orgoliul unei femei de fiecare dată când i se fac astfel de mărturisiri. O sărutase tandru, încet, fără să se grăbească, dar ea nu reușise să se bucure de moment, de parcă ar fi atins cu buzele o statuie de ceară. Avea, totuși, douăzeci și șase de ani și nu mai putea participa neînsoțită la o nuntă. Așa că se hotărî să îl roage pe Dragoș să meargă cu ea și răspunse:

            – Da.

            Călin se ridică brusc din fotoliu și se îndreptă spre bar. Alesia îl văzu turnându-și două degete de whisky într-un pahar. Gestul o miră și o făcu să se întrebe cât de mult îl afectase, de fapt, discuția de mai devreme cu sora lui. Oricât de tensionată ar fi fost situația la birou, și fuseseră suficiente momente pe care ea le-ar fi catalogat ca fiind mult mai neplăcute decât cel care tocmai avusese loc, nu îl văzuse niciodată bând alcool în timpul serviciului. Încercă să îi prindă privirea și să îi evalueze starea de spirit, dar el se încăpățâna să se uite în oricare altă parte mai puțin spre ea sau spre altcineva din încăpere. Alesiei îi era limpede că Diana atinsese un punct nevralgic, însă nu era momentul să insiste. Avea să încerce să afle mai târziu despre ce era vorba… dacă ar fi găsit modalitatea propice și el ar fi fost de acord să discute.

            De când se întorsese din mica lui escapadă avusese parte, cu bucurie și în același timp cu uimire, de un Călin afectuos, aproape tandru, deschis și sincer cum nu îl mai văzuse niciodată, care își mărturisea fără ocolișuri temerile și vulnerabilitățile, speranțele și deziluziile. Ba chiar o surprinsese în câteva rânduri prin niște gesturi care nu îi erau deloc specifice.

            Ultima ședință de consiliu fusese mai tensionată decât în mod normal, iar ea se văzuse nevoită să țină piept atacurilor directorului departamentului de logistică și a directoarei economice, care o criticaseră că făcea risipă de fonduri. Încercase să le explice că în ultimul an volumul de activitate al departamentului se dublase și îi era imposibil să se încadreze în estimările bugetare vechi, însă cei doi își păstraseră nealterate punctele de vedere, devenind din ce în ce mai incisivi. Inclusiv Jordash îi sărise în ajutor și le explicase că Ion Dimaru accepta, mai nou, cazuri pe care înainte le-ar fi refuzat, în domenii pe care până atunci le evitaseră, dar nimic nu fu suficient de convingător în fața tabelelor cu cifre și a extraselor de cont.

            Până când intervenise Călin. Trecuse prin ei ca prin unt și făcuse din memorie o analiză a eficienței celor două departamente în ultimul an, evidențiind atât de dur erorile și ezitările celor doi directori, încât la final obținu o tăcere grea, ostilă. Nu îl mai văzuse niciodată făcând uz de întreaga forță pe care era capabil să o desfășoare, cu atât mai mult atunci când, în timp ce întregul consiliu se aștepta la o urmare care să tempereze spiritele, el le trântise pe un ton excesiv de autoritar:

            – Nimeni nu este de neînlocuit.

            Iar asta tranșase definitiv problema. Ea părăsise camera de consiliu țeapănă și rece, deși pe interior fierbea, se retrăsese în birou și tocmai făcea eforturi să se liniștească, gândindu-se că avea la dispoziție doar zece minute înainte de întâlnirea cu un client important, când Călin intrase în încăpere, se îndreptase direct spre ea și fără niciun fel de avertizare o luase de mână și o trăsese spre el. Odată ajunsă în brațele lui tot autocontrolul ei dispăruse, iar ea lăsase tremurul nervos să o cuprindă, în timp ce el o mângâia ușor pe păr, șoptindu-i:

            – Nu pune la suflet. Mai sunt și astfel de momente. Gata, a trecut…

            După ce o desprinsese de el și îi cercetase figura cu privirea, pentru a se asigura că își revenise, îl întrebase:

            – De unde ai știut că exact de asta aveam nevoie?

            Iar el zâmbise și spusese:

            – Te cunosc, ai uitat?

            Atât, după care plecase la fel de brusc precum venise, lăsând-o în picioare în mijlocul camerei, cu sufletul vraiște și întrebându-se ce determinase acea manifestare de grijă spontană.

            A doua zi dimineață intrase din nou la ea în birou, îi pusese pe masă o cutiuță mică cu bomboane de ciocolată, zâmbise jucăuș și plecase înainte ca ea să poată reacționa în vreun fel, spunând în timp ce se îndrepta spre ieșire:

            – Astăzi am vrut să mă asigur că vei avea o zi mai dulce decât ieri.

            Se scutură de amintiri și reveni la discuția cu Diana, care cerea insistent detalii:

            – Eu de ce nu știu nimic?! Ce-mi ascunzi?

            – După cum observi, nu ascund nimic.

            – Cine e? Detalii! Acum!

            – Un coleg de breaslă. De la altă firmă, asta ca să nu stârnim întrebări inutile, răspunse Alesia și îi privi sugestiv pe Jordash și pe Andi.

            – Deci Marcu a avut succes până la urmă… Mi se părea mie că i se cam aprinseseră călcâiele…

            Confirmarea relației venită de la ea însăși îl făcu să vadă roșu, iar comentariul lui Andi îi puse o gheară în piept. Avea nevoie să rămână singur, ori în curând lupta cu durerea i s-ar fi văzut pe față.

            – Diana, dacă nu mai e nimic altceva… noi avem de lucru.

            – Ba mai e! Două chestii, de fapt…

            – Zi repede.

            – Daniel mă roagă să te mai întreb o dată dacă nu ești dispus să te răzgândești și să fii unul dintre cavalerii lui de onoare.

            – Nu sunt dispus. Diana, nu mi-o lua în nume de rău, dar la vârsta și poziția mea nu știu cât mi se potrivește o astfel de calitate…

            – Cum să o refuzi, măi omule, pe soră-ta?!

            Andi era de-a dreptul revoltat.

            – De fapt… nu o refuz pe sora mea, ci pe cumnatul meu.

            – Care, îți aduc aminte, nu are frați care să îndeplinească acest rol pentru el, insistă Diana.

            – Nu fă șantaj sentimental cu mine. Nici tu nu ai surori. Sunteți chit. Și, în plus… nu știu cât de dispusă ai fi fost tu să ai ca domnișoară de onoare pe cea care mă va însoți pe mine la nunta ta, având în vedere reticența ta în a cunoaște pe oricine…

            Rostise cuvintele privind-o cu coada ochiului pe Alesia. Tot ce văzu fu o figură imobilă, semn că informația nu o interesa și nici nu o afecta în vreun fel. De fapt, la ce se așteptase? Nu avusese de gând să ia pe nimeni cu el, dar pentru că ea îl aducea pe Marcu…

            – Dragul meu, nu e reticență, este… simțul redundanței. Și ca să concluzionez problema, poate că te abții să cari pe cineva după tine la nuntă.

            Toți o priviră întrebător. Inclusiv Călin părea încurcat de cererea neobișnuită.

            – Asta ce e? Gelozie de soră?

            – Nu.

            Diana păru că ezită câteva secunde, după care trânti vestea:

            – Vine Raluca.

            Alesia simți tensiunea care se lăsase în cameră, densă de o puteai tăia cu un cuțit. Băieții se întoarseră să vadă reacția lui Călin. El le întâmpină privirile cu o figură care nu exprima nimic. Diana plusă:

            – Singură. Fără Jacques, Jean sau Philippe ăla cu care s-a măritat.

            – Florent.

            Vocea lui sunase spart. Privirea o avertiza să se oprească. Diana decise să îl ignore încă o dată:

            – Nu vine numai pentru mine.

            Alesia îi văzu maxilarele încordându-i-se spasmodic înainte de a răspunde, printre dinții încleștați:

            – Nu discutăm asta aici.

            – Poate că ar fi un moment bun să lămurești…

            – Am zis stop.

            O întrerupsese pe un ton pe care Alesia nu i-l mai auzise niciodată. Probabil dacă ei i-ar fi vorbit vreodată așa, ar fi tremurat de frică. Până și Diana se opri, realizând că mersese prea departe.

            – În fine, faci cum consideri.

            Călin nu se mai chinui să îi dea un răspuns. Deși sperase până în ultima secundă că Alesia avea să vină singură, caz în care i-ar fi cerut Dianei să o așeze la masă cu el, Jordash și Andi, și ar fi devenit parteneri ocazionali măcar pentru seara aceea, prin puterea conjuncturii, în realitate nu se așteptase ca ea să vină neînsoțită. Subconștientul lui îl pregătise să suporte cu stoicism o noapte dificilă, dar prezența Ralucăi o făcea neverosimil de complicată. Știa prea bine de ce venea aceasta la nunta surorii lui. Erau prietene vechi, nimic de zis, însă lipsa soțului ei îi demonstra că Raluca avea scopuri alternative clare. Iar familia lui era perfect de acord cu ele, din câte își putea da seama din atitudinea Dianei.

            Ceea ce nu cunoștea nimeni era faptul că Raluca nu mai însemna nimic pentru el decât o bătaie de cap inutilă, care credea că se rezolvase de la sine prin căsătoria ei, scutindu-l pe el de a da explicații. Or, revenirea acesteia după aproape un an, timp în care nu mai comunicaseră deloc, cu dorința evidentă de a reînnoda relația cu el, îl irita și îl îngrijora în același timp. Exista o singură modalitate de a opri avalanșa de avansuri agresive sub care avea să îl îngroape Raluca, căci nu credea ca ea să se fi schimbat la acel capitol, anume de a lua cu el o femeie care să îi fie parteneră pentru seara aceea. Nici asta nu îi garanta că o va putea evita, dar măcar l-ar fi ajutat să diminueze situațiile penibile, când s-ar fi văzut nevoit să caute modalități de a o refuza pe Raluca fără să o jignească și, astfel, să dea naștere la scene.

            Însă între Alesia, pe care o iubea și căreia trebuia să îi suporte manifestările de afecțiune față de alt bărbat, Raluca și trecutul lor tenebros împreună, care devenea cu atât mai complicat când se aflau de față părinții și sora lui, și o altă femeie, căreia ar fi fost obligat să îi acorde un minim de atenție, fie și pentru faptul că o invitase să meargă cu el, seara se anunța a fi un calvar. „Există, oare, modalități de a evita să participi la nunta propriei surori? În afară de sinucidere, adică…”, se întrebă Călin cu o undă de umor negru. Evaluă repede argumentele pro și contra, renunță la muțenie și spuse:

            – Pentru mine rezervă două locuri. Separat de al Ralucăi.

            Diana rânji și răspunse:

            – OK.

            Alesia se întrebă dacă ar fi putut găsi un motiv suficient de plauzibil ca să absenteze de la acea nuntă. Nu știa cum avea să suporte parada de femei îndrăgostite de el care urma să-i treacă prin fața ochilor la petrecere. Câteva minute în compania Ralucăi o destabilizaseră o noapte întreagă, dar a-l vedea între trecut și prezent, jonglând cu admirația a două femei care puteau, ambele, să îi pretindă infinit mai mult decât orice i s-ar fi permis ei vreodată, și asta timp de câteva ore bune… Își imagină momentele cu groază, intră în panică, căută repede un temei să refuze invitația, nu găsi niciunul și fu nevoită să accepte inevitabilul.

            – Iar acum o ultimă problemă… reluă Diana.

            Devenise brusc serioasă. Alesia observă că și ceilalți o priviră la fel de nedumeriți ca și ea. Diana oftă și coborî ochii în pământ.

            – O dragă prietenă din copilărie, care a fost pentru mine aproape ca o soră, așa cum știți cu toții, a primit odată promisiunea mea, iar eu pe a ei, că atunci când prima dintre noi se va căsători, cealaltă îi va fi domnișoară de onoare. Acum ea e prea departe de mine și nu mai pot să o rog să își îndeplinească promisiunea.

            – Tu chiar nu ai noroc la domnișoare și cavaleri de onoare! exclamă Alesia și zâmbi, dar văzu imediat că ceilalți nu reacționară deloc la gluma sa, ci doar se întoarseră și o priviră serioși, inclusiv Diana, care părea chiar puțin încurcată.

            – Sunt distanțe care nu se pot străbate… reluă aceasta.

            Jordash se uită la Alesia ridicând o sprânceană, figura lui Andi exprima o tensiune nefirească, până și Călin o avertiză din ochi că era cazul să tacă. Își dădu seama că probabil făcuse o gafă, însă habar nu avea de ce.

            – Am discutat cu Daniel și el a fost de acord ca, dintre cele trei perechi de domnișoare și cavaleri de onoare, una să fie mai specială. Și cred că prietena mea s-ar fi bucurat și ea să fie așa. Inițial planul era, dacă enervantul de Călin ar fi acceptat să fie cavalerul de onoare al lui Daniel, ca el să facă pereche cu domnișoara în cauză…

            Tăcerea devenise apăsătoare. Era evident că toți își dăduseră seama la ce făcea referire Diana, mai puțin ea.

            „Nu pot să cred cât de idiot am fost!!!!! Nu pot să cred că am ratat șansa asta!!!!!”

            – Bineînțeles… mă refer la Ella.

            Pe final, vocea îi devenise mai mult o șoaptă. Călin și Jordash oftară și se uitară spre Andi, care pufni și se ridică brusc în picioare, se întoarse cu spatele și se îndreptă spre peretele de sticlă din spatele biroului lui Călin.

            – M-am gândit… Andi, poate îmi vei face tu bucuria de a accepta să fii unul dintre cavalerii de onoare ai lui Daniel, împreună cu cea care mi-aș dori din suflet să accepte să îmi fie mie domnișoară de onoare. Evident… Alesia.

            Andi rămăsese cu spatele la ei, iar Alesia îl urmărea cum răsucea nervos în mână telefonul. Jordash făcu o grimasă de totală dezaprobare față de solicitarea Dianei, în timp ce Călin se lovi de două ori cu degetele peste tâmpla stângă, de parcă i-ar fi spus surorii lui „tu nu gândești?”. Diana o privea așteptând răspunsul, dar ceva îi spunea Alesiei că situația era mult mai complicată decât părea la prima vedere și nu ea era cea care ar fi trebuit să decidă prima. „De ce nu ai zis da, Călin? De ce? De ce? De ce?…” Înainte de a hotărî orice, însă, își spuse că avea nevoie de mai multe informații. Înainte de a pune întrebarea, i se păru că văzuse ceva pe figura lui Călin…

            „Dacă Alesia zice da, iar Andi zice nu, pot justifica că m-am răzgândit ca să salvez situația, o dau pe coarda sensibilă, chiar dacă va părea că sunt neserios. Le povestesc de amintirea Ellei, de promisiunea dintre fete, de dragostea de frate… zic orice trebuie… o conving să vină fără Marcu… fac orice… Doamne! Ce șansă am ratat!”

            – Cine este Ella? întrebă într-un final Alesia, deoarece nu reuși să interpreteze nimic folositor din expresia de pe fața lui Călin.

            Diana făcu ochii mari, Jordash repetă grimasa de mai înainte și Călin își înfundă fața în palme. Toți tăceau. Andi înghețase cu spatele la ei și privirea pierdută asupra panoramei din fața sa.

            – Cum?… bâigui Diana. Tu nu știi cine este Ella?

            – Am înțeles deja că este o prietenă a ta, care probabil locuiește foarte departe și nu are cum ajunge la nuntă, totuși…

            – Alesia…

            Întreruperea venise din partea lui Călin, ca o avertizare blândă, dar fermă în același timp. „Și dacă nu întreb, de unde să știu ce să răspund la rândul meu?”, îi veni ei să îl apostrofeze, însă nu făcu decât să își continue ideea deja începută:

            – … nu îmi dau seama de ce din punctul tău de vedere ar trebui să fie atât de evident pentru toată lumea că eu urmează să fac pereche cu Andi…

            Diana continuă să se uite la ea blocată, timp de câteva secunde, după care își mută atenția asupra lui Călin și a lui Jordash și exclamă:

            – Nu i-a zis nimeni?! Nu pot să cred că niciunul dintre voi nu i-a spus până acum nimic!!

            Amândoi îi întoarseră niște priviri siderate, în timp ce expresia feței lor transmitea un singur mesaj: „oprește-te!”. Dar Diana nu se opri:

            – Mie mi se pare firesc să știe.

Apoi către Alesia:

– Draga mea, Ella este sora lui Andi.

            – Cine?!?

            Exclamația Alesiei sfâșie strident tăcerea din cameră.

            – Andi, tu ai o soră și nu mi-ai spus?! Ne cunoaștem de aproape doi ani, am stat de vorbă ore în șir, eu ți-am povestit despre ai mei și tu mie despre familia ta, susții că suntem prieteni, dar nu îmi zici că ai o soră?! E mai mare decât tine, mai mică, unde locuiește, cu ce se ocupă? Știi tu, chestii din astea triviale!

            Călin se ridică repede din fotoliu, se întinse spre ea și o strânse puternic de mână. Alesia tăcu în fața gestului său elocvent de atenționare, dar era prea târziu. Văzură cu toții curba descrisă prin aer de telefonul lui Andi, care se făcu bucăți la contactul cu peretele. Andi părăsi biroul cu pași mari, trântind ușa la ieșire.

            – Tu ți-ai pierdut mințile?! veni imediat exclamația lui Călin către sora lui, dar aceasta deja țâșnise în picioare și plecase după Andi.

            Rămasă doar cu Jordash și Călin, Alesia aprecie că venise momentul să pretindă o serie de explicații:

            – Ce ar fi trebuit să știu și se pare că nu mi-a zis nimeni? Călin, ce are Andi?

            Violența aceea subită nu îl caracteriza sub nicio formă. Andi era mereu calm și echilibrat, nu-l văzuse niciodată nici măcar ridicând tonul sau făcând vreun gest de frustrare, iar a-și izbi telefonul de perete dintr-un impuls de necontrolat era de-a dreptul ieșit din comun.

            În loc de orice răspuns, Jordash comentă doar:

            – Căline, zău așa, uneori soră-ta ar trebui spânzurată! Dar numai puțin, să rămână în viață și să-și aducă aminte data viitoare, înainte de-a o comite! Alesia… Ella este…

            – Îi explic eu, îl întrerupse Călin.

            – Mă descurc și eu, să știi!

            – Jordash, nu e acum momentul să…

            – Am exact aceleași…

            – Jordash! aproape țipă Alesia. Lasă-mă să discut cu Călin! Acum!

            Jordash o privi intens preț de câteva secunde, după care părăsi încăperea. Călin se lăsă să cadă lângă ea pe canapea, își așeză coatele pe genunchi și își acoperi din nou fața cu palmele.

            – Călin, ce-am făcut? Ce-am zis? De ce a reacționat Andi așa?

            – Nu e vina ta, șopti el atât de încet, încât Alesia abia îl auzi.

            – Se pare că este…

            Vocea îi tremura, nu reușea să înțeleagă manifestările la care tocmai fusese martoră, se simțea extrem de vinovată și nici măcar nu știa de ce, iar el refuza să comunice cu ea.

            – Te rog… te implor spune-mi cu ce am greșit…

            Tonul acela dezarmant, vocea gâtuită… Călin se întoarse brusc spre ea, îi luă mâinile într-ale sale și fu cât pe ce să le ducă la buze. Se controlă în ultima clipă și începu să vorbească:

            – Ella este… a fost sora lui Andi.

            – Cum adică… a fost? De ce, s-au certat atât de rău? Nu-și mai vorbesc… sau ce?

            – Ella a murit când avea optsprezece ani, de leucemie.

            Nici nu terminase bine de rostit cuvintele, că ochii Alesiei se umplură de lacrimi, iar ea șopti:

            – Dumnezeule… Iar eu m-am trezit vorbind…

            – Tu nu aveai de unde să știi…

            – Ar fi trebuit să tac și să fiu mai atentă la ce se petrecea în jurul meu!

            – Ar mai fi ceva…

            Alesia îl privi întrebătoare.

            – Tu semeni foarte bine cu Ella. Nu doar fizic, dar și vocea, gesturile, până și personalitatea ta este… Andi când se uită la tine… Sunt convins că uneori vede pe altcineva…

Alesia era atât de revoltată, încât își trase mâinile dintr-ale lui și se îndepărtă de el, în timp ce ochii îi aruncau văpăi.

            – Și nu crezi că Diana are dreptate?! Poate că era cazul să mi se spună și mie!

            După veștile pe care tocmai le primise legate de prezența Ralucăi la nuntă și faptul că Alesia avea să vină însoțită de noul bărbat din viața sa, reproșul pe care i-l făcuse îl arse ca un cărbune încins apăsat cu cleștele pe piele.

            – Draga mea… of… nu era dreptul nostru să-ți spunem…

            – Serios?! Mai sunt și alte secrete tenebroase pe care nu le cunosc?! Măcar dați-mi o listă cu subiecte interzise de discuție, poate data viitoare evit situația penibilă de acum! La Andi este Ella, la Jordash nu mă interesează ce e, iar la tine, dacă nu mă înșel, e această Raluca. Altceva?

            Numele Ralucăi, rostit de buzele ei, veni ca o palmă.

            – Ești nedreaptă și lovești în mine fără motiv.

            – Așa crezi? Nu a fost suficient că m-am simțit penibil când ai început să te cerți cu Diana asupra unor chestiuni care chiar nu ne priveau pe noi, a trebuit să mă mai faceți să gafez și față de Andi? Andi, care nu mi-a făcut niciodată nici cel mai mic rău! Iar eu l-am întrebat cu ce se ocupă sora lui!! Ce era să-mi răspundă, că șade de-a dreapta Tatălui?!!

            – De ce amesteci lucrurile?

            Încerca să o calmeze abordând cel mai împăciuitor ton de care era capabil, primind în plin loviturile date de ea, iertându-le pe toate, decis să lămurească problemele pe rând. Dintre toți oamenii din jurul lui, nu simțise nevoia să le spună adevărul despre Raluca decât unchiului și mătușii sale. Acum dorea să îl afle și ea. Poate așa ar fi reușit să o determine să nu îl mai judece.

            – Nu amestec nimic!! Cu Andi voi discuta eu. În ceea ce te privește pe tine, Călin, ține-ți femeile în lesă și nu ne mai pune pe noi în situații din astea! M-am săturat să tot aud de această Raluca!

            – Și eu!

            – Nu mă privește pe mine!

            Alesia se ridică și părăsi camera, roșie la față de furie. Îi păruse rău instantaneu pentru cuvintele pe care i le aruncase în față, dar nu era atunci momentul să insiste asupra conversației cu el. Trebuia să meargă să discute cu Andi.

            Călin rămase singur. Paharul pe care îl pusese pe masă traversă încăperea și se sparse aproape în același loc unde ajunsese telefonul lui Andi, câteva minute mai devreme. Era acum convins că Alesia nu era nici interesată și nici nu dorea să știe detalii despre o anumită parte din viața lui, cu privire la care în general femeile erau curioase cu prioritate. Da… femeile care îl doreau pe el. În timp ce ea…

            În anticameră, Alesia se întâlni cu Diana și ținu să îi spună:

            – Draga mea, mulțumesc că mi-ai zis.

            – Probabil ești singura care nu mă înjură…

            – Încerc eu cumva să o dreg cu toată lumea și pentru tine. Dacă te decizi să te bați cu el, dă-i una lui Călin și din partea mea. Lui Jordash vreau să am satisfacția de a-i trânti eu însămi cu ceva de cap.

            – Ușurel… cred că Andi s-ar fi supărat dacă ei…

            – Irelevant. Sunt lucruri care trebuie comunicate. Iar eu știu să fiu discretă când mi se cere.

            Nu mai așteptă răspunsul și trecu mai departe. Intră în biroul lui Andi fără să bată la ușă, neștiind cum avea să înceapă discuția.

            – Diana, am crezut că am fost foarte explicit. Pleacă!

            – Nu sunt Diana.

            Andi stătea în scaunul de la birou, dar se întorsese cu spatele spre ușă. Nu se mișcă atunci când îi auzi vocea, însă umerii i se încovoiară.

            – Andi… începu Alesia timid. Cât de bine semănăm?

            Nu obținu decât un oftat prelung.

            – I-am ascultat pe ei, pe toți. Dar mie mi-ar plăcea să te aud pe tine vorbindu-mi despre ea. Sunt convinsă că niciunul dintre ei nu ar putea să…

            Vocea i se înecă în lacrimi. Andi auzi asta… se întoarse. Aceleași lacrimi le văzu și în ochii lui.

            – Cum era Ella? îl întrebă.

*

*     *

            Probabil aceea era iubirea necondiționată. Când cea care ți-a invadat sufletul te judecă, te jignește și te rănește, dar o ierți fără ezitare, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, o iubești mai mult chiar, și tot ce vrei este să îi arăți că ești altfel decât crede, să schimbi la tine ceea ce a determinat reacția persoanei iubite, să îți asumi o vină inexistentă ca și când ar fi ceva firesc, să dai uitării orice urmă de ranchiună în secunda imediat următoare celei în care a terminat de rostit cuvintele, să dorești femeia cu atât mai mult cu cât ți se refuză…

            Ar fi vrut să meargă la ea și să îi spună atâtea lucruri, să se justifice, să își ceară iertare pentru tot ceea ce nu fusese în stare să facă, pentru tot trecutul lui care acum ajunsese să îl bântuie. O lăsase să îl cunoască mai repede și mai bine decât pe oricine, îi mărturisise despre el trăiri și emoții pe care nu ar fi avut curajul să le spună altcuiva, iar atunci când ajunsese să creadă că era capabilă să îl înțeleagă, Alesia îi arăta încă o dată că nu făcea decât să îl judece.

            Și totuși nu o putea acuza de superficialitate. Își spunea în continuu că nu era decât vina lui că se afla în acea situație. Crezuse toată viața că experiența urma să îl ajute dacă vreodată avea să cunoască… FEMEIA, că ar fi avut toate atuurile pentru a o face fericită, pornind cu șanse mai mari decât alți bărbați, iar acum descoperea că, dacă ar fi putut, ar fi șters ani din viața lui doar ca să nu fi auzit de la ea acele cuvinte.

            Trecuseră aproape trei ore de la plecarea Dianei și el nu se putea decide să meargă la Alesia și să lămurească lucrurile. Îi era frică de o nouă reacție negativă, habar nu avea cum să o abordeze, se simțea de parcă ar fi plutit în vid și își dădu seama că toată experiența acumulată în decursul anilor nu îi folosea la nimic, nu îl ajuta să își țină sentimentele sub control sau măcar să le poată înțelege, îl bulversa chiar, mai mult, pentru că nu putea aplica în cazul Alesiei nimic din ceea ce cunoștea el.

            Nu putea lucra, aproape că nu mai putea gândi… așa că se complăcu să cadă într-o stare de amorțeală binecuvântată, care urmă zbuciumului atât de greu de îndurat. Îi spusese secretarei că dorea să nu fie deranjat de nimeni, așa că privea în tăcere panorama care i se desfășura în fața ochilor, analizând detaliile structurale ale clădirilor fără a le observa cu adevărat, urmărind oamenii de pe stradă și comparându-i cu furnicile, invidiindu-i pentru puterea de a trece prin viață, putere care pe el începea să îl părăsească. Nu mai avea unde să se refugieze. Nu mai știa cum să o facă.

            Auzi semnalul sonor care îl anunța că primise un mesaj. Se întinse fără chef spre telefon și citi: „Fă ceva și scoate-o pe Magda câteva minute din anticameră. Trimite-o oriunde, numai fă-o să dispară. Te rog…”. Aproape sări spre ușă, dorind să verifice ce i se întâmplase, dar în loc de asta nu făcu decât să se supună voinței ei. Oricum nu mai avea nicio putere să i se opună vreodată.

            – Magda, mergi te rog în secretariat și verifică dacă s-a primit în ultimele ore vreun plic de la București. Aștept să vină ceva.

            – Sun imediat fetele și le întreb.

            – Nu. Du-te și verifică personal.

            – Bine… șefu’.

            Auzise nedumerirea din vocea femeii că fusese pusă să se deplaseze pentru ceva ce putea afla prin telefon. Nu îi păsa. „S-a rezolvat”, îi tastă înapoi Alesiei. După aproximativ un minut auzi ușa de la biroul ei închizându-se. Nu mai așteptă alt îndemn. Părăsi biroul aproape în fugă și intră într-al ei. Nu o mai văzuse niciodată așa: epuizată, răvășită, cu ochii roșii și cearcăne negre de la rimelul care i se întinsese pe piele și pe care nu apucase să îl șteargă decât superficial. Înțelese imediat de ce îl rugase să îi elibereze trecerea prin anticameră de priviri indiscrete.

            Când el deschisese ușa, Alesia își ridicase privirea de la geanta din care începuse să scoată un întreg arsenal de farduri, iar acum îl privea cu ochii strălucind din cauza lacrimilor care reapăruseră, fără să încerce să mascheze furtuna din interior.

            – Atâta vină… îi șopti. Atâta neputință și revoltă… regret, disperare… și un dor nesfârșit. Mii de întrebări, sute de necunoscute… o viață de frământări. Un simplu om nu poate… pur și simplu nu… eu…

            Se apropie încet de ea, neluându-și ochii dintr-ai ei. Sensibilitatea aceea excesivă, pe care îi permitea să o vadă pentru prima dată de când se cunoscuseră, precum și capacitatea de empatie, pe care își dădea acum seama că el nu o avusese niciodată, deoarece nu fusese capabil să sufere așa alături de nimeni… poate că descoperise motivul pentru care Alesia reușea să îi ghicească gândurile înainte ca el să le fi exprimat și chiar și atunci când nu dorea ca ea să o facă. Nu vroia decât să o ia în brațe și să o țină acolo, să o apere de întreaga lume și de ea însăși, să îi sărute ochii triști până începeau să zâmbească…

            Dar nu știa cum să reacționeze în fața unor sentimente pe care el nu le încercase niciodată, nimic nu îi indica ce ar fi avut ea nevoie ca el să facă pentru a-i fi mai bine, așa că îi așeză doar o mână pe umăr, așteptând de la ea un semn care i-ar fi arătat ce dorea să știe.

            Alesia nu vroia decât să se piardă în forța pe care o simțise de fiecare dată când se cuibărise la pieptul lui, l-ar fi înconjurat cu brațele, și-ar fi lipit fruntea de umărul lui și ar fi rămas acolo, atât cât ar fi fost el dispus să îi fie alături. Aproape că o făcu atunci când îi simți apăsarea mâinii pe umăr, tânjea să se lipească de corpul lui tare și puternic, dar își aduse aminte de promisiunea mai veche pe care și-o făcuse ei însăși, de alte brațe care o cuprinseseră cu o seară înainte și de celălalt bărbat, față de care ar fi trebuit să arate măcar un minim de loialitate.

            Călin era acolo, cald și tandru, după ce ea fusese atât de răutăcioasă cu el adineaori, știa că nu ar fi avut puterea de a se opune dacă ar fi tras-o spre el, așa cum făcuse după ședința de consiliu, însă conștiința îi spunea că nu era corect să îl caute ea. Faptul că îl iubea nu era o justificare suficientă pentru a trăda sentimentele lui Dragoș, căruia dorea să îi acorde o șansă reală. Așa că se îndepărtă încet, mirându-se de puterea de care dădea dovadă, culese de pe masă cutiuțele cu farduri și se îndreptă spre baie, fără a-l privi pe Călin, de teamă că voința ei atât de fragilă avea să se piardă în fața nevoii de el, pe care o simțea de fiecare dată când se adâncea în ochii lui.

            – Alesia…

            Se opri, dar rămase cu spatele.

            – De ce nu vorbești cu mine?

            Aproape că se întoarse și i se aruncă în brațe.

            – Nu pot. Nu acum.

            Acel „nu pot” îl duru mai mult decât depărtarea fizică. Iarăși îl bloca pe dinafară, încă o dată se dovedea că nu știuse ce să îi spună, îi fu ciudă pe superficialitatea din el, care îi impunea niște limite dincolo de care nu era capabil să treacă, așa că nu putu spune decât:

            – Dacă te răzgândești… știi unde mă găsești.

            – Mulțumesc…

            Se întoarse brusc către el, iar lacrimile îi reveniră, parcă mai amare:

            – Călin… atunci când mi-ai spus despre Ella… eu… iartă-mă. Am fost rea. Eram nervoasă și…

            – Știu. N-am contabilizat ieșirea aceea.

            – Mi-am dat seama. De aceea mă și simt atât de aiurea.

            – Nu ai de ce. A fost un moment tensionat pentru toată lumea. Fiecare a trecut peste el cum a putut.

            Alesia întinse o mână către el, iar Călin i-o luă într-ale sale și o strânse ușor. Imediat, însă, ea și-o retrase și se îndreptă cu pași mari spre baie. El rămase nemișcat, parcă nehotărându-se să plece, nereușind să scape de gândul că un alt bărbat urma să o consoleze cu adevărat, cândva mai târziu în seara aceea. Scrâșni din dinți atât de tare, încât durerea îl săgetă până în creier.

CAPITOLUL III

AI VOIE SĂ NU FII PERFECTĂ

 

            – Deci am simțit eu bine că se întâmpla ceva… încă de când ai venit ultima dată la Iași… spuse Călin pe un ton pe jumătate victorios, pe jumătate curios.

            – Dacă nu ți-ai fi dat seama, ar fi însemnat că m-am chinuit degeaba cu tine în toți anii ăștia.

            – Nu știam că am fost așa o povară…

            Ion Dimaru râse.

            – Știi care a fost teama mea cea mai mare?

            – Acum chiar mi-ai stârnit curiozitatea…

            – Că ai să te pierzi în ochii vreunei fetițe frumoase și ai să uiți de responsabilități sau, și mai rău, că fetițele în cauză ar fi fost angajate de-ale noastre.

            – Asta a fost teama ta cea mai mare?!!

            – Deștept ești, carismă ai, nu știam exact cum stăteai la capitolul voință și perseverență. Se pare că am făcut iar o afacere bună.

            – Ce legătură are asta cu femeile?

            – Probabil ai uitat că odată ți-ai dat demisia din cauza uneia? Sau momentul în care a fost nevoie să o înlătur pe fata aia, cum o chema? Ligia? Mai ții minte cât m-a costat demisia ei și toate bârfele din perioada aceea? Eu încă nu pot să-l uit pe un oarecare tinerel subiectiv, care o considera cea mai deșteaptă din firmă și care chiar m-a indus în eroare cu aprecierile lui o vreme, de-am promovat-o șef de echipă… până când m-am prins eu despre ce era vorba?

            – Erau alte vremuri.

            Călin nu își putu opri un frison de oroare la gândul că unchiul său ar fi aflat de sentimentele lui pentru Alesia… și dezamăgirea care ar fi urmat.

            – Așa-i și mă bucur că le-am depășit, rosti Ion Dimaru.

            Nu putu răspunde nimic. Orice ar fi spus ar fi reprezentat doar o minciună sfruntată. Nu putea mărturisi adevărul, dar nici nu avea de gând să mintă. Nu pe unchiul său. Îi părea rău că îl provocase până când discuția ajunsese în acel punct, așa că se replie și schimbă subiectul:

            – Ce vrei să faci mai departe?

            – Luni am decis să convoc o ședință la București. Am să chem nu doar directorii de zonă, dar și pe cei de filiale, precum și directorii departamentelor importante din centrele zonale. De la voi vreau sa mi-i aduci pe Andi, Jordash, Hagianu și pe directoarea economică. Să-și ia cu ei și secretarele. Veți rămâne la noi… cred că toată săptămâna viitoare. Vom vedea cum vor decurge discuțiile. Pe tine te vreau în București sâmbătă seară. Am nevoie să discut întâi cu acționarii. Clody a spus că dacă ești și tu de acord, ar putea să facă un ocol prin Iași, ca să veniți împreună.

            – Vine și Clody?…

            – Am zis că vreau să discut întâi cu acționarii. Or… noi suntem acționarii, nu?

            Călin căzu pe gânduri. Unchiul lui îi mărturisise că dorea să facă o serie de modificări în activitatea firmei, dar o ședință de o asemenea magnitudine îi spunea că planurile lui Ion Dimaru erau de anvergură.

            – Unchiule… ce ai de gând să faci?

            – Cântecul de lebădă, băiete.

            – Ce anume?

            Răspunsul unchiului său îl îngrijorase.

            – Nu întineresc, Călin. Nici Clody. Merităm amândoi ca ultimii noștri ani să fie mai liniștiți decât au fost cei care au trecut deja. Nu vreau decât să îi pot oferi, măcar în al treisprezecelea ceas, toată atenția pe care a meritat-o o viață întreagă.

            – Ce-i asta? Ce Dumnezeu se întâmplă?!

            – Pregătesc mișcarea de ceva timp. Poate ai observat restrângerile bugetare din ultimii ani? Reinvestirea masivă a profitului… tu de ce crezi că am făcut asta?

            – Am presupus că… nu știu. Am mers în orb pe mâna ta. Mi-am spus că tu întotdeauna știi ce faci.

            – Căline, voi v-ați obișnuit să votați la adunările acționarilor ce vă spun eu. Și asta trebuie să se schimbe.

            – Cum adică? Și ce ai fi vrut să facem? Să ne opunem? Soția ta și cu mine?

            – Nu neapărat. Dar mă așteptam să fiți puțin mai incisivi, mai curioși… mai băgăreți.

            – Mie să îmi explici ce e prostia asta cu… lebedele care cântă!!

            – Am șaizeci și doi de ani. Cât crezi că mai pot duce?

            – Ai exact atâția ani câți vrei tu! Și poți duce mai mult decât noi toți la un loc!

            – Niciodată nu știi ce se poate întâmpla la vârsta mea. Și aș vrea să îți las, când mă voi retrage, o situație clară.

            – Să te… RETRAGI?!!! De când ai tu ideile astea?

            – Cam de când te-am făcut director de zonă, acum cinci ani.

            Călin tăcu. Simțea o panică rece strângându-i gâtul. Întotdeauna activitatea de la firmă fusese elementul de stabilitate din viața lui, indiferent ce altceva s-ar mai fi petrecut pe celelalte planuri, iar acum, mai mult ca niciodată, avea nevoie de constanța cu care se obișnuise. În schimb, unchiul lui îl arunca în haos cu doar câteva cuvinte. Vorbea de reorganizări masive și de retrageri din activitate, în timp ce el se zbătea să își găsească echilibrul distrus.

            – Mă sperii, șopti în telefon.

            Replica îl găsi pe Ion Dimaru nepregătit. Se aștepta la orice fel de reacție, mai puțin aceea. De când vorbea Călin așa?

            – Se numește evoluție, băiete. Și e firească.

            – Ce vrei să faci?

            – Să evoluăm.

            – Cum? Fără tine?

            – Stai puțin! Nu plec eu chiar acum!

            – Atunci ce…

            – Călin, nu are sens să ne întindem la telefon. Îți voi spune totul când vei ajunge la București. Niciodată nu ai dat dovadă de răbdare…

            – Îmi arunci bomba în creștetul capului și apoi îmi spui că nu e cazul să sun la ambulanță?

            – Nu mai fă din țânțar armăsar. Știai că ziua asta va veni odată.

            – Ce zi?

            – Ziua când va trebui să preiei totul. Nu am ajuns încă acolo, mai avem ceva drum de parcurs împreună, însă… ți-am zis că nu întineresc.

            Parcă îi rostise sentința la moarte. Să preia? Să plece? Alesia… „Alesia mea…”

            – Nici nu vreau să mă gândesc la ce spui tu acolo.

            – Va trebui, la un moment dat. Dar o vom face împreună, pe îndelete. Peste ceva timp, dacă ne iese mișcarea asta. Călin, nu-mi deveni acum ostil!

            – Nu sunt ostil.

            – Vei afla tot ce te interesează peste două zile. Până atunci, hai să vedem cine rămâne săptămâna viitoare cu tot calvarul din centru pe cap.

            La asta nu se gândise. De fiecare dată când pleca îl lăsa în locul său pe Jordash, iar când și acesta lipsea, rămânea Andi.

            – Nu am pe cine lăsa. Toți vom fi la București. Mi se destabilizează centrul dacă dispărem toți o săptămână! Lasă-mi-l acasă măcar pe Andi.

            – Cum nu ai pe cine lăsa? Alesia e în concediu, sau ce? Pe programarea pe care mi-ai trimis-o mie nu apare că ar fi.

            Alesia? Cum adică… Alesia?

            – Poftim?

            – Alesia, dragă! Ce mă tot poftești atâta?

            – Mai exact, ce ar trebui să facă Alesia?

            – Să aibă grijă să nu-ți cadă centrul zonal în haos cât sunteți voi toți plecați.

            – Și cum ar trebui eu să o pregătesc pe Alesia să conducă centrul timp de o săptămână… în doar două zile?

            – Cum ai pregătit-o și pentru departament.

            – Dar atunci mi-a luat două luni!

            – Lasă, băiete, că n-ai să fii la capătul pământului! S-au inventat telefoanele și e-mail-ul!

            – Imposibil!

            – Ba posibil! Sâmbătă seară te vreau în București. E de un an director de departament. A avut suficient timp să se acomodeze. Dacă nu se descurcă, înseamnă că am greșit promovând-o. Nu ar trebui să se întâmple nimic o săptămână. Veți face și voi cât veți putea de mult prin corespondență.

            – Dar cu ședința de consiliu de joi ce fac?

            – O amâni.

            – Nu pot. Sunt niște chestiuni curente care trebuie discutate.

            – O amâni. Toți directorii vor fi, de altfel, la București. Mai puțin Alesia, secretara șefă și cel de la logistică. Oricum vineri ai să convoci o ședință de consiliu. Îți zic de pe acum că va fi nevoie. Și… Călin, de când îmi spui tu mie că nu se poate face ceva? Ce-ai pățit?

            – N-am pățit nimic dar… e prea din scurt. Dacă știai că vrei să faci asta, de ce nu ai anunțat mai din timp?

            Își dădu imediat seama că exact acela fusese scopul: să îi ia pe toți pe nepregătite. Le aplica teste, exact cum făcuse el cu membrii echipei lui atunci când alesese noul director de departament pentru organizare de evenimente. Iar dacă Ion Dimaru ajunsese să le dea teste, însemna că le pregătea ceva cu adevărat grandios. Nu îl lăsă pe unchiul său să mai răspundă la întrebarea pe care abia i-o adresase.

            – Atunci gata cu vorbăria. Ne vedem sâmbătă. Am un centru de organizat.

            – Ei, vezi că se poate?

            Își luară rămas bun și închise telefonul, dar rămase în continuare blocat pe ideea că era prea devreme ca Alesia să facă față responsabilității coordonării unui centru zonal, deși bravase față de unchiul său. Urma să fie extrem de dificil să țină lucrurile sub control, dar nu avea încotro. Apăsă tasta unu a interfonului:

            – Magda, anulează-mi toate întâlnirile pe astăzi, precum și toate audiențele cu angajații. Convoacă-i la mine pe Andi și Jordash, în cinci minute. Zi-le să-și anuleze și ei tot ce au planificat să facă pentru restul zilei.

            Nu așteptă răspunsul secretarei, puse mâna pe mobil și apăsă din nou tasta unu. De data aceasta, îi răspunse Alesia:

            – Alarmă de gradul zero! Vino la mine în birou, acum! Anulează tot ce ai pe astăzi. Ia cu tine o agendă neîncepută. Una mare.

*

*     *

            – A înnebunit?! Cum să plecăm toți? Și în centru cine rămâne?

            După ce le expusese pe scurt puținele informații pe care le primise și el de la unchiul său, Jordash nu făcuse decât să dea glas propriilor lui nemulțumiri. Numai că, spre deosebire de Jordash, el nu putea să le exprime atât de frust. La el trebuiau să vadă toți încredere, chiar dacă el nu avea niciun strop. Nu era momentul să se întoarcă împotriva deciziilor unchiului său, cu atât mai mult cu cât nu știa încă de ce se petreceau toate acele lucruri.

            – Alesia, răspunse, încercând să dea tonului vocii o notă de firesc.

            – Cine?!! strigară în același timp Andi și Jordash.

            – EU?!!

            – Cine ați auzit.

            – Căline, mie nu-mi conduce o începătoare departamentul!

            Jordash se enervase, Alesia se pregătea să-i trântească la rândul ei o replică usturătoare, așa că spuse repede:

            – OK. Cum vrei. Poftim telefonul.

            Făcu chiar gestul de a i-l întinde lui Jordash.

            – Pentru ce?

            – Păi… cine crezi că îl sună pe unchiul meu să-i zică asta?

            – Nu pot să cred că Ion Dimaru a zis să rămână Alesia și să…

            – Ba să crezi!

            Citi stupoare atât pe fața băieților, cât și a Alesiei. Nici măcar ea nu se credea în stare să se descurce, dar măcar nu i se opunea pe față. După prima exclamație de uimire nu mai spusese nimic, însă îl privea cu niște ochi mari și speriați. Trebuia să scape de Jordash și de Andi, ca să se poată ocupa de ea.

            – Gata cu văicărelile! Nu e decizia mea, așa că va trebui să ne descurcăm. Aveți la dispoziție două ore să faceți o analiză a ceea ce este probabil să se petreacă săptămâna viitoare. Eu rămân cu Alesia, să o pun la curent cu ce are de făcut. După aceea veniți înapoi și îi dați ei un raport complet. De asemenea, vom stabili o modalitate de lucru prin corespondență. Veți vedea că e rezolvabil.

            – De când îi dau eu raportul Alesiei?

            Jordash se enervase atât de tare, încât în curând avea să ajungă la punctul la care ar fi devenit incontrolabil.

            – De când a stabilit așa directorul general. Repet, dacă ai ceva de comentat, pune mâna pe telefon și sună-l! Eu n-am timp să mediez conflicte de orgolii fabricate artificial!

            – Ați înnebunit cu toții! exclamă Jordash și părăsi încăperea, dar Călin știa că avea să revină după două ore.

            Jordash nu avea curajul să se opună deciziilor lui Ion Dimaru. Nimeni nu avea acel curaj. Nici măcar el însuși, deși presimțea că avea să vină momentul în care va fi pus în situația de a o face și de a-și motiva cumva gestul. Ori asta, ori trebuia să accepte despărțirea de ea. Ace de gheață îi străpunseră pieptul și se întoarse spre Alesia, ca și când faptul de-a o avea în fața ochilor ar fi topit groaza din sufletul lui, ca pentru a se convinge că lucrurile nu ajunseseră atât de departe, că unchiul lui nu avea să îi ceară să se mute înapoi la București și să lase în urmă tot ceea ce iubea, sufletul lui întreg.

            – Andi, tu ce mai aștepți?

            O privea în continuare pe Alesia, așa că doar auzi când Andi se ridică și se îndreptă spre ușă, care se închise cu zgomot în spatele lui. Alesia îi susținea privirea, dar fiecare fibră din corpul ei striga „nu”. Se trezi reluând cuvintele unchiului său:

            – Păpușică, nu am să fiu la capătul pământului. S-au inventat telefoanele, faxurile, e-mail-ul. Iar tu ai să fii pe firul roșu cu mine și ai să ai prioritate în fața oricui. Va fi bine. E vorba doar de o săptămână. Eu am toată încrederea în tine.

            – Eu nu.

            – Alesia, hei…

            Ar fi vrut să o ia în brațe și să îi spună că nici el n-ar fi împovărat-o cu o responsabilitate atât de mare într-un timp atât de scurt, fără niciun avertisment, că pentru a o vedea pe ea liniștită ar fi fost în stare să facă naveta între București și Iași în fiecare noapte, că era dispus să nu doarmă toată săptămâna care urma doar ca să o ajute pe ea, că era acolo pentru ea așa cum nu mai fusese niciodată, că…

            În loc de asta, nu zise decât:

            – De ce îl iei pe „nu” în brațe? De când ești tu așa?

            O iubea și nu dorea să facă asta. Nu din nou. Știa exact ce ar fi trebuit să-i spună ca să o determine să se încăpățâneze și să demonstreze că putea să facă orice, deoarece apelase la acele metode și altă dată. Numai că acum ceva în el se rupea doar la gândul că exista posibilitatea să nu aibă altă cale. O cunoscuse suficient de bine încât să își dea seama cât o afectase în trecut comportamentul lui incisiv, chiar dacă nu recunoscuse niciodată. El ar fi trebuit să o protejeze, să îi fie alături, iar în loc de asta…

            – Când ai acceptat promovarea ca și director de departament, ai știut foarte clar că exista posibilitatea să vină și momentul ăsta. Vrei să îmi spui, după un an de zile, că ne-am înșelat cu toții?

            Rostise cuvintele. Aproape imediat dori să îi ia mâinile într-ale sale și să-și ceară iertare. O văzu înnegurându-se, apoi ochii ei aruncară flăcări, care se stinseră, însă, la fel de repede cum apăruseră, iar în locul lor se instală un calm neverosimil. Călin putea să își dea seama acum că în spatele calmului era o Alesia chinuită. Își încleștă mâinile pe cotierele scaunului și își impuse să nu schițeze niciun gest de empatie. „Am să-mi cer iertare mai încolo, fetița mea, puțin mai încolo… Când am să mă întorc, îți voi mărturisi de ce sunt nevoit să mă port așa… Dar acum am nevoie de Alesia mea cea bătăioasă…”

            – Iar tu îmi spui acum, vineri, ora unu, că mâine la prânz mă lași cu toate pe cap și pleci pentru o săptămână? Și îmi iei directorii de departamente cu tine?!!

            Avea dreptate. Iar el era cu mâinile legate. De fapt… ar fi fost o modalitate prin care o putea ajuta… chiar dacă asta însemna să încalce puțin dispozițiile date de unchiul său…

            – Ți-o las pe Magda. O iau eu pe Angela cu mine. Magda e o comoară. Când am fost numit director de zonă, dacă nu ar fi fost ea… acum n-aș mai fi fost nici eu aici.

            – Eu nu sunt director de zonă. Așa cum nici tu nu ai fost director peste trei departamente simultan. Iar mie îmi ceri să fiu toate astea la un loc.

            – Nu-ți cer eu.

            – Asta vroiai să spui atunci când mi-ai mărturisit că uneori unchiul tău impune sarcini imposibile?

            – Cam așa ceva. Ții minte testele pe care le-ați dat voi înainte să te promovăm pe tine?

            – Da… Ce legătură are cu…

            – Acum am senzația că sunt eu supus unui test… Vrei să mă ajuți să-l trec?

            Apelase și la coarda sensibilă. Se simțea cel mai josnic om de pe pământ… Dar schimbarea pe care o produse în ea fu instantanee. Dintr-o dată avu în fața ochilor o femeie hotărâtă, încăpățânarea de care dădea adeseori dovadă i se citea clar pe chip, își îndreptă spatele, își fixă ochii într-ai lui și spuse cu o voce rece, dincolo de care nu putu citi nicio emoție:

            – Atunci o să-l trecem.

            Iar apoi îi servi exact replica lui mai veche:

            – Și… hai să le arătăm cum se face! Fără văicăreli.

*

*     *

            Nu se văicări niciodată. Nici în vinerea aceea, când plecase acasă la ora trei dimineața, nici pe parcursul weekend-ului, pe care îl petrecuse la birou, lucrând câte șaisprezece ore în continuu, nici în primele trei zile ale săptămânii care urmase, în decursul cărora trecu prin iad de o sută de ori. În timpul zilei nu avea cum să rezolve decât problemele curente care i se îngrămădeau într-un șir continuu pe birou, în condițiile în care rămăsese singură, fără directorii de departamente și de filiale, fiind nevoită să trieze ea totul și să lucreze cu oameni care nu erau obișnuiți să ia decizii. Oricât încercau să facă față cei care fuseseră lăsați în locul directorilor, apăreau blocaje majore, care consumau nu doar energie și resurse, dar mai ales timp prețios.

            Nu se plânse nici măcar atunci când își dădu seama că, oricât ar fi dorit, Călin nu avea timp să o ajute prea mult. Așa că ei nu îi mai rămase decât alternativa de a-i trimite rapoarte cât mai concise, de două ori pe zi, încercând să rezume în câteva rânduri probleme care în mod normal ar fi ocupat pagini întregi. Magda făcea și ea adevărate minuni, amânând întâlnirile cu clienții și încercând să evite apariția de nemulțumiri iremediabile, echipa sa îi sărise în ajutor fără ca măcar să le-o ceară, Ionuț și Alin asumându-și pe cât putuseră să țină sub control ceea ce se petrecea în departamentul ei, pentru ca ea să se poată ocupa de tot restul.

            Cu toate acestea, nu reuși să o scoată la capăt decât impunându-și un regim draconic de muncă, plecând de la birou în fiecare noapte la ora unu și revenind după doar câteva ore, la cinci jumătate. Joi dimineața lipsa de somn își făcu simțită atât de acut prezența, încât mâinile îi tremurau incontrolabil, amețea când încerca să citească rapoartele tipărite, i se făcea greață când privea monitorul lap-top-ului, o stare de panică și lehamite o cuprindea de fiecare dată când auzea telefonul sunând, pusese patru lingurițe cu zahăr în cafea și totuși i se părea că avea un gust prea amar, nu dorea decât să doarmă și… era abia ora unsprezece dimineața.

            Călin o suna cât de des putea și de fiecare dată îi spunea că se descurca foarte bine, iar asta îi dădea putere să continue, Ion Dimaru însuși îi transmisese prin el că era extrem de mulțumit de modul în care reușea să facă față, dar ochii o usturau cumplit și amenințau să se închidă fără să-i mai poată controla. În acea dimineață nu se machiase, pentru că începând cu ziua anterioară spre seară își dăduse seama că avea nevoie să se clătească cu apă rece pe față destul de des, pentru a înlătura durerea de cap și fierbințeala care îi ardea fruntea, precum și pentru a reuși să își țină ochii deschiși. Nu reușea să mai mănânce aproape nimic, iar când se încăpățâna să o facă vărsa totul în următoarele câteva minute.

            Așa că cearcăne negre i se așternuseră sub pleoape, alături de o paloare excesivă a pielii, buzele i se crăpaseră și o usturau, însă nu putea să se oprească. Ce îi spusese el când o sunase în seara precedentă?

            – Sunt mândru de tine. Dacă ar fi fost să pariez că cineva se putea descurca, atunci aș fi mizat oricând pe tine. Numai că nu mă așteptam să o faci chiar atât de bine. Nu știu dacă eu însumi aș fi reușit…

            Abia se hotărâse ca în noaptea aceea să lase totul baltă și să doarmă opt ore. Voința o părăsise când el, cu doar câteva cuvinte, o readusese înapoi pe baricade. Nu dorea să îl dezamăgească acum, când finalul era atât de aproape. Mai rămăseseră doar două zile… iar de dormit avea suficient timp să o facă după aceea.

            Auzi bătaia din ușă și se întrebă cât de mare avea să fie de această dată teancul de documente pe care avea să i-l trântească Magda pe masă. Ușa se deschise, dar ea nu ridică ochii din monitorul calculatorului, când auzi o voce familiară și neașteptată exclamând:

            – Scumpa mea, ce-ai pățit? Ți-e rău? Dumnezeule, arăți groaznic!

            Dragoș nici măcar nu o salutase, rămânând siderat în fața imaginii ei, iar acum privea îngrijorat spre ea, așteptând un răspuns.

            – Ce cauți aici?

            Era clar că nu aceea fusese reacția pe care o dorise bărbatul.

            – Nu te-am mai văzut de o săptămână, la telefon mă expediezi repede, așa că a trebuit să vin să te văd…

            Alesia se întrebă cât avea să îi stea pe cap. Își alesese un moment foarte prost să i se facă dor de ea. Într-o oră trebuia să îi trimită lui Călin primul raport din ziua aceea, iar ea nici măcar nu terminase de citit tot ceea ce îi adusese Magda de dimineață, cu atât mai mult nu reușise să se apuce de scris. Cel mai probabil, nu va putea scăpa de el mai devreme de zece minute. În acele zece minute ar fi avut ocazia să parcurgă două, poate chiar trei rapoarte, dacă erau mai scurte, în sistemul pe care și-l formase de mult, de a elimina aspectele neesențiale și de a citi doar ceea ce era cu adevărat important pentru a putea lua o decizie.

            – Am treabă. E nebunie mare pe aici.

            – Văd. Uită-te la tine cum arăți!

            Alesia se enervă. Timpul ei era prea prețios ca să îi permită lui Dragoș să își joace până la capăt sceneta de iubit protector.

            – Mai zi-mi o dată asta și am să încep să mă simt jignită.

            – Gata, tac.

            Se apropie de ea și o ridică de pe scaun. Când dori, însă, să își lipească buzele de ale ei, Alesia îl îndepărtă ferm.

            – Sunt la birou.

            Acolo era doar a lui Călin.

            El îi dădu drumul și o privi lung.

            – Iubirea mea, ce se petrece? De o săptămână ai dispărut cu totul. Când te sun, de cele mai multe ori îmi respingi apelurile și apoi primesc un mesaj lacunar de tipul „sunt prinsă cu ceva, te sun când mă eliberez”. Și nu o faci niciodată.

            – Ți-am zis că e nebunie pe aici.

            – Adică? Zi-mi dacă te pot ajuta cu ceva.

            – Nu poți.

            – Alesia, scumpo, știi că pot. Dacă sunt probleme de serviciu, nu uita cu ce mă ocup la rândul meu. Te ajut cu ce pot. Am plecat de la birou ca să te văd, motivându-mi absența cu o scuză copilărească, pe care oricum nu a crezut-o nimeni, așa că, dacă tot am făcut asta, la fel de bine aș putea să rămân și să te ajut pe tine. Știi deja că putem face o echipă bună.

            Nu avea de gând să discute cu cineva care lucra pentru concurență problemele din firmă. Mai ales având în vedere ce se petrecea la București. Pentru moment, se îndoia că cineva din afara firmei cunoștea planurile lui Ion Dimaru. Nici măcar ea nu știa foarte clar despre ce era vorba, pentru că de fiecare dată când îl întreba pe Călin, acesta nu îi răspundea decât: „Îți zic atunci când mă întorc. E prea mult de spus și prea complicat ca să o fac acum.”.

            – Nu pot discuta, îmi pare rău.

            Se gândi câteva secunde, după care aprecie că era necesar să adauge și:

            – Îți mulțumesc, totuși, pentru ofertă.

            Dragoș păru să se enerveze. Dar nu lăsă să se vadă asta când îi spuse:

            – Tu nu ești bine. Este evident că îți e rău.

            – Nu mi-e rău. Am doar niște carențe de somn.

            – Sau asta. Se pare că sunt niște carențe destul de mari, pentru că mă îngrijorează starea ta.

            – Va trece.

            De data aceea nu își mai stăpâni nervozitatea când o întrebă:

            – Dimaru te-a văzut în ce hal ești?

            Nu avea de gând să îi permită să transforme totul în vina lui Călin. Nu lui Dragoș, cel puțin. Separația între cei doi bărbați se făcu în mintea ei fără niciun fel de efort, iar adevărata loialitate din suflet îi alese tabăra în care avea să joace la fel de ușor:

            – Lasă-l pe Călin deoparte.

            Tonul ei fusese rece, aproape amenințător.

            – Nu cred. Este de-a dreptul abuziv dacă te ține la serviciu în condițiile astea.

            – Iar eu nu cred că este indicat să vii și să dai lecții în firma altora.

            Dragoș dădu înapoi la fel de repede pe cât se aprinsese. Își așeză brațele în jurul taliei ei și o trase mai aproape.

            – Iubito, du-te și spune-i să-ți dea liber pe azi. Și apoi hai la mine, lasă-mă să îți fac masajul acela la tălpi care te relaxează atât de mult și după aceea să te țin în brațe în timp ce dormi. Nu fi încăpățânată…

            – Nu am ce discuta cu Călin. Nu mai insista.

            Îi văzu trăsăturile feței încordându-i-se și își dădu seama că din ceea ce spusese ea se înțelegea cu totul altceva, dovadă că Dragoș o întrebă:

            – Vrei să merg eu să stau de vorbă cu el? Pe mine nu mă sperie.

            De ce avea el senzația că ei îi era teamă de Călin? Se retrase din îmbrățișarea lui și spuse:

            – Dragoș, ai grijă că mă jignești a doua oară fără să vrei.

            Răspunse privirii lui uimite cu o replică la fel de acidă:

            – Nu am ajuns director al departamentului lui fiindu-mi frică de el. De asemenea, poate că îți aduci aminte discuția pe care am avut-o toți trei în biroul lui în ziua în care ne-am cunoscut?

            Își dădea seama că ar fi putut pune problema și altfel, că nu făcea decât să își descarce frustrările asupra lui, dar nu se putea opri. Nu avea nevoie de grija aproape paternă a lui Dragoș sau de vreun masaj idiot. Ei îi era dor de ochii lui Călin, de prezența lui încurajatoare, să îi audă vocea și, poate, să o strângă ușor de mână sau să îi ofere unul dintre zâmbetele lui care o zăpăceau atât… Dragoș îi era indiferent. Nu… Dragoș îi era insuficient.

            – Călin nu este în Iași.

            – Și craii ceilalți doi ce păzesc?

            – Nici ei nu sunt în Iași.          

            Spusese deja prea multe. Trebuia să pună capăt întrevederii și întrebărilor iscoditoare. Încă puțin și i-ar fi spus informații confidențiale. Se retrase de lângă Dragoș și se așeză în scaunul ei directorial, legănându-se nerăbdătoare.

            – Măi, da-i culmea! Ăștia pleacă toți trei odată în concediu și te lasă pe tine singură?! Ce-au gândit? Că ești un roboțel?

            Nu apucă să mai spună nimic, căci îi sună telefonul. Era Călin. Încercă să se calmeze, apoi să se adune, după care răspunse. Abia termină de spus „Salut! Ce s-a întâmplat?”, că el o și întrebă:

            – Ce-ai pățit?

            Categoric, auzise în vocea ei ceva cu care nu dorea să îl împovăreze:

            – Mi-am dat seama că ziua are doar douăzeci și patru de ore. Tu? De ce suni?

            – Ce-am făcut de ce mă iei așa tare?

            Călin încercase să rostească replicile glumeț, dar ea își dădu seama că vorbea serios.

            „Acum începi tu?”

            – Am un raport de dat șefului cam în trei sferturi de oră și nici măcar nu m-am apucat să-l scriu. A fost o dimineață nebună. Așa că zi-i repede.

            Călin râse. Auzindu-i râsul se detensionă și ea. Își dădu seama că începuse să zâmbească la rândul ei. Dragoș o privea întrebător, uimit de schimbarea ei bruscă de dispoziție.

            – Păpușică, pe mine mă surprinde oricum precizia de ceas elvețian cu care reușești să le faci pe toate… Aș fi absurd să pretind mai mult.

            Alesia zâmbi din nou. Parcă cineva îi făcuse o injecție cu adrenalină, căci simțea energia revenindu-i, odată cu încrederea pe care o pierduse adineaori.

            – Alesia…

            – Da?

            – Ai voie să nu fii perfectă.

            – Poate în concepția ta… răspunse ea, dar durerea de cap îi trecuse, iar mintea i se limpezise dintr-o dată.

            – O să ne certăm pe tema asta când mă întorc acasă, îți promit. Până atunci însă, să ții minte că eu am să te apreciez la fel chiar și imperfectă.

            Ea se lăsă moale în scaun, într-o poziție relaxată, zâmbind din ce în ce mai larg, iar când vorbi, vocea ei spuse „sunt aici pentru tine, orice ai vrea să fac”, deși cuvintele pe care le rosti fură:

            – Acum că am lămurit asta, spune-mi: de ce anume ai nevoie?

            – De un amfiteatru în care să încapă aproximativ patru sute de persoane. Pentru duminică la ora doisprezece. Și să îmi convoci la ședință toți directorii de filiale și de departamente, directorii adjuncți, șefii de echipă și, bineînțeles, echipa ta. Dar numai nucleul, nu și membrii noi.

            – Călin, ce se întâmplă?

            Dragoș făcu ochii mari când își dădu seama cu cine vorbea Alesia. De fapt… când își dădu seama cine o făcuse pe ea să zâmbească cu zâmbetul acela care îi lumina toată fața și pe care el nu îl văzuse niciodată până atunci.

            „Ce-i tot spui, Dimaru, de o ai la degetul mic?”, se întrebă el.

            – Tu ai să fii prima care află când mă întorc.

            – Of, Călin, ești imposibil!

            „Clar, cu replica asta m-am lămurit definitiv că nu-ți e frică de el. Atunci, de ce te distrugi în firma lui, iubita mea?”, continuă Dragoș șirul gândurilor, privind-o cum se prefăcea iritată de atitudinea celuilalt, dar în realitate zâmbind larg și sprijinindu-și capul relaxată pe spătarul scaunului.

            – Iarăși, te las să-ți iei revanșa când mă întorc.

            – Nu mă încălzește. Rămâi la fel de detestabil…

            – Îți fac cafeaua o săptămână…

            – Tot urâcios ești…

            – O lună…

            – Mai pune…

            „Acuma ce face, se alintă?!” Dragoș Marcu aproape că strigă la ea să închidă telefonul. Auzise de „efectul Dimaru”, cum spuneau uneori colegii lui când bârfeau despre ravagiile pe care le făcea Călin Dimaru printre femei, dar nu i se mai părea nimic de râs când îl observa la prietena lui. „Ce îți tot îndrugă acolo?”

            – Fac ce vrei tu. Spune ce vrei.

            Replica o surprinse atât de tare pe Alesia, încât se trezi vorbind fără să gândească:

            – Întoarce-te.

            Văzu privirea siderată din ochii lui Dragoș, așa că se grăbi să adauge:

            – N-am să te mint. Nu mi-e ușor aici, singură.

            Dacă ar fi fost lângă ea și ar fi luat-o în brațe chiar atunci și Alesia nu s-ar fi simțit la fel de bine cum se întâmplă când îi auzi vocea învăluitoare, tandră, rostind încet în telefon:

            – Mai rezistă pentru mine douăzeci și patru de ore. Doar atât. Mâine dimineață devreme plec spre Iași. Și vin cât de repede pot. Dacă nu mă ține unchiul meu la discuții prelungite, poate că reușesc să evadez chiar în noaptea asta. Caz în care mâine la prima oră mă ai la birou.

            Alesia se simțea de parcă îi crescuseră aripi. Închise ochii și savură calmul pe care i-l dădea vocea lui.

            – Dacă te întorci în noaptea asta poți să vii direct la birou. Ai toate șansele să mă găsești aici…

            – Am observat că am primit de la tine niște e-mail-uri la ore foarte mici din noapte. Tu când dormi?

            – Între timp.

            – Nu-mi place oboseala pe care o aud în vocea ta.

            „Tocmai îmi servești cel mai bun medicament…”

            – Tu ai spus-o adineaori. Nu mai durează mult.

            Dragoș Marcu îi analiza trăsăturile feței și lupta cu gelozia care creștea ușor în el. Nu avea niciun motiv să fie gelos și totuși convorbirea aceea îl călca pe bătături.

            – Alesia, am motive să mă îngrijorez?

            – Nu, Călin.

            – Nu te cred.

            – Te aștept cu vești bune.

            – Vor fi. Promite-mi că ai grijă de tine.

            – Promit.

            – Mă întorc cât de repede pot.

            – Am înțeles.

            – Alesia… dacă era după mine, nu te lăsam cu toate astea pe cap…

            – Știu.

            Deschise ochii. Văzu privirea lui Dragoș ațintită asupra sa și prezența lui o enervă prin aceea că îi diminua starea de bine pe care i-o dădea Călin. În acel moment, Dragoș nu reprezenta decât o complicație de care nu avea chef. Ceva în ea se revoltă și simți nevoia să i-o arate. Să îi demonstreze că nu era cazul să o deranjeze când se afla la birou, că nu avea nevoie de încurajările lui, că nu în asta consta dragostea, ci în a-i da celuilalt spațiul de care avea nevoie atunci când situația o impunea. Așa că rosti în telefon:

            – Călin, mulțumesc!

            – Pentru ce?

            – Pentru că iarăși mi-ai dat exact ceea ce aveam nevoie.

            – Adică ce anume? Să știu să mai fac și data viitoare…

            Alesia râse.

            – Încredere.

            Reacția lui Dragoș îi satisfăcu din plin pornirea răutăcioasă. Bărbatul arăta… înfrânt. „Nu ai câștigat niciodată”, se trezi spunându-i în gând, după care își dădu seama că acesta nici nu știuse vreodată că fusese într-o competiție și realiză că ea nu se comportase deloc corect cu el. Dragoș nu merita să fie rănit inutil. Finaliză convorbirea, se ridică și se îndreptă spre el, îi puse o mână pe piept și rosti încet:

            – Mulțumesc pentru că ai venit. Dar m-ai prins într-un moment foarte prost. Crede-mă că apreciez din suflet și am să-mi iau revanșa, însă acum trebuie să mă întorc la muncă.

            Îl lăsă să o strângă în brațe doar pentru că îl vedea cât de tare se posomorâse. Iar când Dragoș plecă, tot ce simți fu ușurare. Imediat puse mâna pe telefon și îl sună pe tatăl ei. Avea nevoie să îi facă intrarea la rectorul universității, ca să poată închiria pentru câteva ore un amfiteatru.

*

*     *

CONTINUAREA ROMANULUI O VEȚI PUTEA CITI TOT AICI LUNI, 28 MAI 2018, ÎNCEPÂND CU ORA 08.00!

 

One thought on “CITEȘTE ROMANUL

Add yours

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Powered by WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: