MI-E TEAMĂ SĂ TE PIERD… ȘI NICI MĂCAR NU EȘTI AL MEU…

de Alexandra Huidu

Nu e ușor să fii laș. Nu e nimic rușinos să fii laș și să ascunzi că ești îndrăgostit, să nu ai curajul să i-o mărturisești celuilalt. Lașitatea vine din teama firească de a-l pierde pe cel iubit. Dacă te iubește, urmează fericirea. Dacă nu te iubește, totul se schimbă. Nimic nu va mai fi la fel, relația se va transforma iremediabil, nu e ca și când cineva ar putea face abstracție că unul a zis „te iubesc”, iar celălalt a răspuns „eu nu”.

Cel care iubește va avea tendința de a se ascunde, cel care nu iubește va avea grijă la fiecare cuvânt sau privire, de teamă să nu rănească. Iar la final se va ajunge la a păstra distanța. Nu e nimic rușinos în a-ți fi frică să îl pierzi astfel pe cel iubit, în a nu te simți în stare să zici adio. Și îți trebuie putere ca să rămâi tăcut, să nu te eliberezi de povara secretului iubirii, pe care îl porți cu tine cu durere. Este și asta o formă de forță de caracter, să accepți să fii ca un Hopa-Mitică, azi să plutești pentru că ai impresia că te iubește, mâine să fii nenorocit pentru că ai exact impresia contrară. Să suporți și să tot suporți, prin momentele de paroxism, de singurătate, de nevoie de afecțiune, de dorință de atenție, în zilele bune, când e ceva mai ușor, dar mai ales în zilele proaste, când totul se hiperbolizează până la limita iraționalului.

Sunt clipe când oamenii simt că nu pot face față să tranșeze o relație, să zică lucrurilor pe nume, să stabilească ceva clar, odată și pentru totdeauna. Așa că așteaptă să devină mai tari, așteaptă să se instaureze acea oboseală a pendulării între două incertitudini, acea furie interioară a omului căruia i s-a acrit să fie ca o trestie în vânt. Sau așteaptă un context potrivit, în care să se simtă confortabil nu pentru fericire, ci pentru durerea unui eventual refuz. Cei care îi consideră slabi pe acei oameni nu realizează că astfel ei amână nu doar o durere potențială, dar și fericirea, la fel de potențială. Însă nu au forța să riște. Nu, nu e nimic rușinos în asta. Este iubirea, dragii mei, în formele ei infinite și extrem de personalizate de manifestare!

Să nu știi dacă ai șanse sau nu la inima celuilalt este dureros, dar să îți imaginezi ruptura implicită de după un refuz… te amorțește pe interior. Și, cumva, conștientizezi că asta e chiar mai rău decât să te doară. Ceea ce face să fie mai rău este că amorțeala vine fără speranță. Amorțeala nu înseamnă nimic, cel puțin nimic concret. E gol absolut. Dar durerea nu exclude speranța la un final fericit. Ceea ce doare e incertitudinea. Dar cât timp există speranță, celălalt ar putea să îți rupă inima în mii de bucățele și tot le-ai culege și i le-ai pune înapoi în palmă. Asta pentru că speri că într-o zi te va îmbrățișa atât de strâns, încât toate bucățelele se vor lipi la loc.

Vi s-a întâmplat vreodată să fiți atât de triști încât să nu puteți plânge sau vorbi despre asta cu nimeni, ci doar să vă ghemuiți într-un colț și să vă gândiți la cât de triști sunteți? Ei bine, asta e amorțeala aceea de care vă spuneam, asta e lipsa de speranță. Iar ca să treci prin asta e nevoie de curaj și de putere. Iar dacă nu te iubește, inevitabil știi că vei pierde persoana aceea și asta este ceea ce te așteaptă.

Viața în general, iar dragostea în special, nu pot fi judecate doar în alb (mă iubește) și negru (nu mă iubește). De cele mai multe ori sunt mai importante nuanțele de gri (hai să așteptăm și să mai vedem…). Albul e pentru optimiști, negrul e pentru cei puternici, dar griul e pentru oamenii care au anduranță și, de ce nu, un strop de înțelepciune…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Powered by WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: