PREA MULT DIN VIAȚĂ NE-O PETRECEM AȘTEPTÂND

Prea mult din viață ne-o petrecem așteptând. Așteptând curajul de a spune ceea ce simțim, așteptând dragostea cuiva, care nu mai vine, așteptând contextul potrivit, așteptând zile mai bune, să avem mai multă energie, mai multă inspirație, așteptând înțelegere din partea celor ce ne critică, un moment de respiro, o clipă pentru noi, puțină pace, banii care să ne împlinească dorințele, pornirea de a schimba ceva, atunci când totul pare încremenit în același continuum din care tot nu mai ieșim. Deși așteptăm asta cu nerăbdare.

Răbdarea fără perseverență rămâne fără efect. Degeaba ești răbdător dacă „a răbda” înseamnă „a accepta” sau, mai rău, „a amâna”. Viața nu e un apel telefonic pe care să îl pui pe hold când apare ceva ce pare a fi mai important și îl reiei atunci când îți este comod. Timpul nu poate fi pus pe pauză, încremenit. Anii trec, iar noi încremenim în așteptare.

Prin inacțiune, ne încremenim șansa de a fi fericiți. Mai bine să greșim, zic eu, decât să nu facem nimic. Dacă nu acționăm, categoric nimic nu se va schimba niciodată. Mai bine să ne pară rău că am făcut ceva, decât să ne pară rău că am lăsat anii să treacă fără să căutăm activ fericirea.

Șansele sunt înjumătățite oricum. Așa că de ce să ne fie teamă de eșec? Există cincizeci la sută șanse să ratăm. Dar există și cincizeci la sută probabilitate de a reuși. De ce oare preferăm să gândim că ne asumăm un risc, pornind la drum cu ideea eșecului, în loc să ne gândim că ne jucăm o șansă, și să pornim la drum cu gândul la victorie?

Dacă ceva nu merge în mod repetat, dacă ceea ce avem nu ne e suficient, oare va deveni dacă nu facem nimic? Sau doar ne vom obișnui cu ideea că putem trăi cu puținul pe care îl avem și nu vom mai fi în stare să ne dăm seama ce am putea avea? O viață cu ochelari de cal, în care nu vedem pădurea din cauza copacilor.

Prea mult din viață petrecem așteptând, de parcă am aștepta să treacă însăși viața pe lângă noi. Și, deloc surprinzător, ea chiar trece, anii rămân în spate și nu îi mai putem recupera. Dar niciodată nu e prea târziu să ne recuperăm viitorul. Bineînțeles, asta dacă în loc doar să așteptăm, am mai face ceva și ca să îl recuperăm de la timpul care ni-l va lua oricum. De noi depinde, însă, cât de scump îi vom vinde timpului acel viitor care, până la urmă, e al nostru și ne aparține.

by Alexandra HUIDU

COMANDĂ ROMANUL – CLICK AICI

          

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Powered by WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: