ULTIMA REPLICĂ, ÎNTR-O DESPĂRȚIRE, E CEA CARE NU SE SPUNE

De câte ori n-ai mai vrut să spui încă ceva, atunci când v-ați despărțit, dar te-ai întrebat „„la ce bun”? De câte ori nu ți-a venit replica perfectă, cea care le însuma pe toate, le sintetiza și avea potențialul de a-i rămâne pentru totdeauna în memorie, dar abia după ce plecase, sau plecasei, și deja nu mai era în fața ta?

De câte ori ai vrut să descrii mai vIu ceea ce simți, dar te-a oprit gândul că de acum celălalt e indiferent și nu vei face decât să-l plictisești? Sau ai fi vrut să fii tăioasă, să rănești și să lovești la fel cum ai fost tu rănită și lovită, însă te-a oprit demnitatea și gândul că nu așa vrei să te țină minte la finalul finalului? De câte ori te-ai întrebat dacă nu cumva le merita pe toate cele de mai sus și poate ar fi fost mai bine să țI le scoți din sistem?

Cine rămâne cu ultima replică nerostită într-o despărțire? Cel care pleacă sau cel care este părăsit? Poate că primul, dar nu o zice pentru s-a săturat să tot repete aceleași lucruri la nesfârșit, în variate forme, și de aceea pleacă, dând astfel replica supremă. Sau poate că al doilea, deoarece tot ce dorește să spună este „nu pleca”, dar nu îi vine în minte nimic suficient de „cu efect” ca să și aibă… efect, iar atunci tace.

Ori poate că amândoi evită să spună lucrurilor pe nume și de aceea s-a și ajuns acolo, pentru că amândoi, atâta timp, au evitat exact asta: să spună lucrurilor pe nume.

Este, totuși, nevoie de putere ca să rămâi cu acea ultimă replică nerostită. Trebuie să accepți că așa va rămâne pentru totdeauna, că ai pierdut iremediabil ocazia, că mai târziu nu vei mai avea în față omul căruia să i-o spui. Iar în funcție de cât de importantă a fost relația aceea în viața ta, e posibil ca acele cuvinte să continue să te bântuie ani la rând, să te facă să te întrebi dacă nu ar fi schimbat deznodământul sau, măcar, dacă nu cumva simpla lor rostire te-ar fi putut ajuta să te vindeci mai repede.

E o formă de măreție în decizia de a suferi în tăcere. Asta, bineînțeles, dacă nu e o formă de autoflagelare sau de lașitate.

Sunt și relații în care concluziile sunt trase de mult, de la sine, și orice replici de final pălesc în fața faptelor care au făcut să se ajungă până acolo.

Până la urmă, pentru cine am da acea ultimă replică? Pentru noi, ca să fim cu conștiința împăcată că am spus tot ce era de spus, sau pentru celălalt, ca ultimă lecție de viață? De ce am mai fi interesați să „punem umărul” la evoluția morală a celuilalt, dacă tot nu vom mai fi acolo ca să culegem roadele?

Mă întreb dacă nu cumva ultima replică într-o despărțire e… un gest: despărțirea însăși. Atunci când încă mai e ceva de spus, oamenii nu se despart.

by Alexandra HUIDU

COMANDĂ ROMANUL – CLICK AICI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Powered by WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: