AUTISMUL SUFLETESC

          Atunci când dezamăgirile se ţin lanţ, ajungem inevitabil să nu mai credem că vom găsi dragostea pe care ne-am dorit-o toată viaţa. Pe măsură ce trec anii cunoaştem din ce în ce mai bine natura umană şi descoperim că pe toţi ne opacizează experienţele negative. Ne molipsim unii de la alţii de acest duh al impotenţei sufleteşti, care creşte exponenţial cu fiecare individ pe care îl atinge.

          Toate iubirile prin care trecem se termină cu o concluzie, oricare ar fi ea, dar concluzia finală, la toate aceste concluzii mai mici, este că toţi sunt defecţi sau se defectează sub presiunea sorţii sadice, lasă frumosul şi sensibilul din ei să se dilueze, se îndepărtează de esenţa fericirii cu fiecare tragedie interioară pe care o depășesc şi îmbrăţişează ca pe o lege a firii anostul, ternul, griul. Privim în jur şi vedem din ce în ce mai rar perechi potenţiale pentru noi. Oamenii care ne-ar completa, completează deja pe altcineva. Responsabilităţile pe care ni le-am asumat de-a lungul timpului ne leagă cu lanțuri de imperativul „trebuie” și îl împing în penumbră pe mult mai puternicul „vreau”, stăpânul de odinioară.

          Ajungem să ne întrebăm dacă mai sunt pe lume oameni care ne pot fi pereche așa cum visăm, dacă cineva… oricine… ne-ar putea accepta și iubi nu pe noi, cei care suntem, ci pe noi cei care se impune să fim, cu toate cele care ne complică existența, dar de care nu ne putem debarasa. Noi înșine puși în fața noastră, oare ne-am lega de noi? Este o mare diferență în a vedea, a aprecia și chiar a iubi frumosul din cineva și cu totul altceva a-ți asuma viața acelei persoane, nereușitele ei și consecințele lor, tot ceea ce nu mai poate fi modificat sau reparat și care îi va limita pentru totdeauna alegerile ori posibilitățile. Să te lași fermecat este ușor. Partea grea este să rămâi fermecat atunci când trebuie să lupți cu viața de dinainte a celuilalt, pe care nu ai putut-o atinge până atunci și care s-a derulat în afara existenței tale, dar pe care acum trebuie să o înglobezi într-a ta.

          Conștientizăm că toți cei pe care ni i-am putea dori sunt la fel de puțin dispuși ca și noi să își dinamiteze stabilitatea pe care au luptat din greu să o obțină. Stabilitatea înseamnă liniște și, oricât de tentantă ar fi iubirea, mulți o preferă pe aceasta sau preferă parteneri la fel de stabili ca ei, deși știu că dragostea aceea inegalabilă o vor găsi în altă parte. Este alegerea omului rațional, zic ei, a individului matur. Este autism sufletesc autoindus, spun alții și se revoltă în fața propovăduitorilor acestei vieți… ne-vii!

          Deși această revoltă nu vine fără riscuri… iar asta iese la lumină atunci când ne dăm seama că nu mai suntem dispuși să facem compromisuri și că următoarea alegere va fi ceea ce ne-am dorit din totdeauna, sau nu va fi deloc. Aici se termină filozofia și începe adevărata rezistență. Anii trec… trăgând după sine alți și alți ani, iar acel deloc ne privează de momentele pe care altădată le-am dezavuat pentru că se întâmplau și atât, dar nu erau de calitate. Auzim că celor din jur li se spune „dragul meu” și „iubita mea”, vedem buchetele de flori oferite la aniversări, cuvintele „mă așteaptă soțul/soția acasă” nu pot rivaliza cu „trebuie să ajung acasă ca să hrănesc pisica”, filmele romantice nu ne mai alimentează suficient visul care să întrețină speranța și blestemăm ceasul în care am spus „deloc”.

          Știm, totuși, că acel deloc va reveni dacă vom cădea și vom accepta prezența cuiva alături doar ca să fie… cineva. La început ne vom satisface aceste nevoi primare, însă în curând vom reajunge la concluziile afirmate odată. Teama de singurătate din noi va fi vindecată, dar sufletul nostru va rămâne bolnav și jinduitor, se va revela doar în parte și va rămâne ferecat după zidurile groase pe care cel de lângă noi nu a fost capabil să le spargă, pentru a-l face să zboare.

          În final, este o chestiune de alegere: între a trăi din iubire și pentru împlinire… și a trăi din frica de singurătate și pentru integrare. Nici una dintre aceste alegeri nu este simplă. Prima presupune șansa colosală a eșecului, a unei existențe nedesăvârșite, dar cu promisiunea absolutului în caz de reușită, iar a doua renunțarea la nevoile noastre cele mai intime și mai profunde, însă cu parcurgerea firească a tuturor etapelor devenirii umane, atât cât ne stă în putință.

          De asemenea, nici una dintre cele două alegeri nu este distructivă. Distructiv este, însă, a baleia între ele. Pentru că opțiunile noastre îi afectează pe cei pe care îi aducem să ne stea alături pentru realizarea hotărârii noastre. Avem dreptul de a alege și chiar de a ne schimba alegerea, dar nefericirea este adusă de faptul că nu suntem suficient de curajoși să schimbăm tabăra, dar cerem celui de lângă noi să se comporte ca și când am fi făcut-o.

          Pentru că acolo unde se termină așteptările de la celălalt, începe adevărata noastră transformare.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Powered by WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: