IȚI POT IERTA TRĂDAREA, NU-ȚI POT IERTA UMILINȚA

        Există ceva mai dureros decât să te înșele? Răspuns: întotdeauna se poate și mai rău! Te poate înșela cu oricine… sau cu o prietenă. Te poate înșela oriunde… sau ți-o poate aduce acasă. Trădarea pălește, atunci, prin comparație cu umilința. Să înșeli este o chestiune de alegere, nu o greșeală. Alegi să îți satisfaci dorințele și lipsurile din viață alături de altcineva, în loc să lupți ca să obții aceleași lucruri în relația pe care o ai deja. Dar eu una, deși încerc din răsputeri, nu pot să îmi explic ce nevoi umane pot fi satisfăcute dacă aduci amanta acasă, o pui să socializeze cu partenera de viață, le încurajezi să fie prietene, le ții una lângă cealaltă.

          Nu cred că există ceva mai umilitor pentru o femeie decât să știe că femeia căreia i-a povestit, poate, lucruri intime despre relația ei, nu numai că a dus vorba mai departe la bărbat, dar a folosit ceea ce a aflat pentru a-și consolida poziția subversivă. Durerea de a fi înlocuită cu alta este dublată de durerea de a ști că ai fost aspru judecată în secret, în timp ce pe față erai alinată, că toate cuvintele care ți s-au spus de către falsa ta prietenă au avut în spate un scop ascuns, că ceea ce te-a rănit pe tine a fost bârfit cu alții, susținători ai amantei. Uneori trădarea prietenei este chiar mai revoltătoare decât cea a bărbatului, pentru că încalcă, dincolo de toate celelalte, solidaritatea de „castă”.

          Este ceva profund josnic în a-ți aduce amanta în casa femeii cu care trăiești și a le pune să interacționeze. Este o formă de sadism al cărui scop nu văd care ar putea fi decât de a da satisfacție orgoliului femeii din umbră, de a-i arăta că este pusă pe același plan cu cea oficială. Ce sentiment nefiresc de mic Dumnezeu poate mâna un bărbat, ca să accepte să calce în picioare respectul pe care și-l datorează, în primul rând, lui însuși și să o înjosească pe una dintre ele, iar pe cealaltă să o pună să defileze ca pe un trofeu care îi confirmă abilitățile de cuceritor, să întineze tot ceea ce a creat împreună cu una, dar și cu cealaltă? Cum poate să nu îți pese că alții văd, observă, știu și evită cu eleganță să reacționeze, dar gândurile lor transpar prin privirile care lovesc ca pumnii în timpanele conștiinței? De fapt… care conștiință?

          Nimeni nu merită asta și, mai ales, fiind analizată mereu în prezența celeilalte, nimeni nu merită să se îndoiască de sine când, în realitate, problema e la celălalt. E greu să privești un bărbat și să cauți în el pe cel pe care odată l-ai iubit, mai ales când descoperi că trupul care stă în fața ta este doar o coajă pe care cel de odinioară nu o mai umple. Rămâi alături de el pentru că e al dracului de greu să îți convingi inima și amintirile că ceea ce ai iubit odată a dispărut pentru totdeauna.

          Dar și când realizezi asta, îți dai seama că atunci când ai luptat ca să rămână al tău, de fapt ai luptat ca să fii mințită, dezamăgită și rănită. Odată ce a făcut asta, nu vei putea cu adevărat să treci peste și să lipești la loc încrederea ruptă, deși poate că vei reuși să fii suficient de puternică ca să zâmbești, de demnă ca să nu lași furtuna din tine să iasă la suprafață sub forma unei crize, de conștientă de propria valoare astfel încât să-ți spui că nu a reușit să te distrugă pe interior, că nu are el o astfel de putere. Poate că vei putea ierta trădarea și slăbiciunea lui, dar vei putea vreodată, oare, să îi găsești scuze că te-a umilit?

Powered by WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: