NU TE POT ÎNVĂȚA CUM SĂ MĂ IUBEȘTI

By Alexandra Huidu

          Iubirea nu se învață. Nu ai cum. Îl simți pe celălalt sau nu. Nu e ca și când ai putea desena o hartă a sufletului tău, cu butoane multicolore pe care dacă se apasă, garantat se obține rezultatul dorit. Nu îi poți explica cuiva cum să te iubească, nu îi poți purta mâna cum face învățătoarea cu un copil care abia învață să scrie. Poți numai să fii deschis, sincer, netrucat, să oferi reacțiile spontan, să nu ascunzi ce te doare și ce te bucură, să nu minți și să îl lași pe celălalt să te cunoască. Dar mai departe, doar de celălalt depinde să transpună ceea ce află despre tine în fapte. Eterna întrebare: „Acum cu ce am mai greșit?”… și eternul răspuns „Ți-am spus de atâtea ori, dar nu vrei să auzi!”.

          Când în mod repetat îi spui celuilalt cu ce te rănește și îl rogi să n-o mai facă, când îi explici cum te pricepi mai bine că dacă va continua, presimți că la un moment dat ceva în sufletul tău se va rupe, deși nu știi ce, nu știi cum să previi, nu îți dorești să se întâmple și nu ai nici cea mai vagă idee dacă vei putea lipi la loc, atunci semnalul de alarmă ar trebui să șuiere în sufletul său ca o sirenă de vapor. De ce nu ajungi la nici un rezultat? Pentru că celălalt nu urmărește fericirea ta, care invariabil i-ar aduce-o și pe a lui, căci că te-ar avea acolo, disponibil, iubitor, atent, ci urmărește fericirea lui.

          Își fixează în minte cum ar vrea să fie relația, își dorește cu adevărat să fie bine, dar face lucrurile pe care i le ceri fără convingere, fără să empatizeze cu durerea ta, cu dezamăgirea pe care ți-o provoacă, cu lehamitea ta de a o lua de la capăt de fiecare dată, de a-i acorda încredere și de a ți-o vedea mereu spulberată, de a te întări singur, fără ajutor din partea lui, de a rămâne credincios unui trecut de dragul unui viitor în care nu mai crezi, dar vrei să speri.

          Pentru că într-adevăr asta e mai ușor decât să se schimbe. Numai că așa nu rezolvă nimic. E mai simplu decât să își aducă aminte cum era la începuturi, când toate aceste probleme nu existau, și să se analizeze pe sine, ce făcea bine atunci și când, unde și cu ce a început să greșească. Luptă ca să își potolească conștiința, nu ca să te iubească frumos, pentru că, de fapt, e mai simplu să vezi bârna din ochii celuilalt decât paiul din ochii tăi.

          De la un punct încolo devine obositor să tot repeți aceleași idei, numai că în variante diferite, sperând că dacă zici altfel, te vei face înțeles. Apare sentimentul absurdului când îți dai seama că ajungi să îi explici celuilalt ce fel de om ești, în condițiile în care până de curând a știut foarte bine dar, cumva, se pare că a uitat. Realizezi că de fapt nu vrea să taie răul de la rădăcină și să repare sănătos, ci speră mereu la o cale care l-ar ajuta să nu se mai confrunte cu propriile neputințe.

          Iubirea nu se poate învăța. Orice început e frumos și ușor, dar continuarea nu poate exista în absența empatiei, a grijii față de celălalt și a respectului. Sufletul nu învață să fie sufletist. Sufletul trăiește, ce trăiește simte, iar ce simte transmite.

          Trăiți alături de cine vă face să simțiți frumos și transmiteți iubire!

Powered by WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: