SEDUCȚIE DE AMORUL ARTEI (SAU „ATUNCI DE CE MĂ MAI FARMECI?”)

          Există bărbați care ți se încâlcesc în suflet. Și care merită toată încâlceala. Sunt șarmanți, spun exact ceea ce trebuie, de parcă ți-ar citi gândurile, pun întrebările potrivite, surprinzându-te cu finețea și perspicacitatea lor, iar când îți vorbesc merg direct la țintă, ca și când le-ai scrie tu însăți replicile. Manifestă față de tine o considerație subtilă, pe care o transpun în fiecare gest, privire, zâmbet sau cuvânt pe care ți le adresează. Când te complimentează, evită cu abilitate textele comune și o fac în cele mai surprinzătoare momente, care astfel devin memorabile pentru tine. Dacă le povestești despre proiectele tale, se implică în discuție de parcă ar fi ale lor, iar uneori chiar te uimesc întrebându-te despre ele înainte să deschizi tu discuția, susținându-te fără să dai vreun semn că ai avea nevoie, încurajându-te deși nu câștigă nimic din asta. Când îți sunt alături în diverse contexte sociale, au grijă să facă față de tine tot felul de gesturi galante, cu un cavalerism retro încântător, transmițându-ți astfel că ești specială și meriți, că o fac din plăcere și cu plăcere, lucru de prețuit cu atât mai mult cu cât nu au nici o responsabilitate să se comporte așa.

          Inițial sunt simpli prieteni, față de care simți doar o compatibilitate pe care o trăiești ceva mai rar cu alții. Apoi devin prieteni speciali, pentru că îți stârnesc empatia la un nivel înalt și îți excită neuronii. În curând ajung prieteni intimi, căci e atât de ușor să le spui lucruri despre tine atunci când simți că te înțeleg după jumătate de frază, prin urmare nu te judecă și nu te critică, oricât de imperfectă ai fi.

          Nu îți pui niciodată întrebarea dacă între voi ar putea fi mai mult decât prietenie, asta până când, într-o privire oarecare observi o licărire a ochilor mai strălucitoare decât altele de dinainte, el susține acea privire și parcă încearcă să îți foreze cu ea în cuget și în suflet, zâmbetul care urmează privirii dobândește nuanțe misterioase… iar întrebarea sare din subconștientul tău de parcă ar fi fost propulsată spre suprafață de o catapultă: „mă dorește?”.

          Prima reacție este că vrei să îți recuperezi prietenul, cauți modalități inspirate de a-i sugera că nu are reciprocitate, ba chiar treci la fapte pe cât de bine poți până când… Gândul îți dă târcoale de la distanță… este cultivat, autonom, demn, elegant… Apoi sufletul tău se deschide posibilității… ai fi norocoasă să ai un astfel de bărbat alături… În curând corpul urmează sufletul… e adorabil când zâmbește, e dulce când… și sexy când… Și te-ai îndrăgostit în câteva ore de un bărbat pe care îl cunoșteai de… câtva timp.

          Nu vrei să greșești, așa că testezi: îl privești cu subînțeles, îți zâmbește cu subtitrare, arunci o replică cu final deschis, îți răspunde cu o completare entuziastă, tu faci un pas, el face doi… și mari! Tu te oprești, el te stârnește, tu te retragi, el te trage înapoi. Nu mai ești doar îndrăgostită. Ceea ce simți mai nou e mult mai profund. Începi să ai nevoie de prezența lui constantă…

          Iar el exact asta îți dă. Începeți să vă vedeți doar voi doi, nu în grupul de prieteni, creați amintiri speciale, vă găsiți un limbaj secret, doar de voi înțeles, faceți planuri, tu începi să zbori, să îl dorești intens și… constați că el nu te atinge! Niciodată! Te întrebi dacă nu cumva îi este teamă să riște, din cauză că între voi lucrurile încă nu sunt complet neechivoce, așa că îi oferi certitudini. El le primește și le adaugă pe ale lui, discuțiile voalate devin mai clare, erotismul se manifestă deschis, nu își mai ascunde reacțiile pe care le provoci în el… dar tot nu te atinge!

          Nu că la asta s-ar reduce totul, dar până la urmă atingerile sunt împlinirea supremă a iubirii, sunt parte din nevoia de celălalt. Te deschizi și mai mult, continui să presezi, riști și mergi până la limita dincolo de care ai atenta la propria demnitate, iar el îți răspunde de fiecare dată, ba chiar începe să îți spună cât ești de diferită de toate celelalte femei din viața lui, cum îl surprinzi și îl zăpăcești, câte lucruri face doar cu tine și cu nimeni altcineva… dar acolo se oprește mereu.

          Încerci să afli ce îl reține. Iar el te blochează pe dinafară, devine ermetic și nu reușești să provoci nici o crăpătură în zid, orice ai spune sau ai face. Când în sfârșit începe să vorbească, îți face apologia femeii comune, care îi este în mod evident inferioară, nu o egală meritorie ca tine, și care nu l-ar putea ajuta să își depășească limitele, așa cum el își dorește și cum tu o faci deja.

          Te retragi și îți rumegi în tăcere durerea, întrebându-te, firesc: dacă amândoi știți că tu ești capabilă să îi oferi ce are el nevoie și totuși nu te vrea, atunci unde greșești? Începe să te caute, nu te lasă să ieși din viața lui. Uneori vechea magie te prinde și o luați de la capăt. Însă nu trece mult și o cunoști pe noua prezență feminină din viața lui. Constați chiar că îi este devotat și îi oferă acces nelimitat în viața lui. Cel puțin la nivel declarativ și în prezența ei, pentru că atunci când este cu tine, te provoacă mereu să redeveniți cei care pot mai mult și mai frumos. Ajungi să te întrebi dacă nu cumva se joacă cu tine și descoperi că nu îl poți acuza de asta… Ar fi fost prea ușor, nu?

          Inevitabil te compari cu cealaltă și la fel de inevitabil ajungi la concluzia că ea e aproape urâtă pe lângă tine (și nu ești foarte subiectivă), din puzzleul personalității ei lipsesc o serie de piese importante, cum ar fi rafinamentul (e comună, nu iese cu nimic în evidență), inteligența sclipitoare (pe cea speculativă o are, dar cam atât), simțul estetic desăvârșit (al ei se oprește la folosirea fardurilor), dragostea ta pentru evoluție umană (ea își dorește doar să îmbătrânească comod), erotismul tău subtil (ea e doar o parteneră entuziastă, din câte ai reușit să îți dai seama).

          Atunci de ce este ea și nu tu? Lupți cu înfiorarea rece care te cuprinde când constați că ești nevoită să privești realitatea în față și să îl cobori de pe piedestalul pe care el s-a urcat cu mult ajutor din partea ta: l-ai speriat. Ești prea bună pentru el! Atât de bună încât nu crede că ar putea susține provocarea continuă de a te merita o viață întreagă. Tu ai crezut în el mai mult decât crede el însuși, pentru că așa ești tu: nu îți este teamă să te înalți și să îi tragi după tine și pe cei pe care îi iubești!

          Cu tine ar trebui să fie mereu la superlativ, pentru ea e suficient să fie, cu tine e deștept și incitant, pentru ea e genial, cu tine e gentleman și deosebit, pentru ea e perfecțiunea întruchipată. Pentru tine e diamantul neșlefuit a cărui strălucire abia aștepți să o descoperi, pentru ea e bărbatul la care nici măcar nu a îndrăznit să viseze.

          Să nu îți pară rău! După ce durerea va trece, tu vei pleca mai departe pe drumul tău unde, la o răscruce, te așteaptă bărbatul care va avea curajul să fie bun pentru tine, nu doar bun pentru o femeie. Din cel pe care l-ai lăsat în urmă vei păstra doar amintirea, dar îi vei lăsa lui ceva mult mai puternic: eterna întrebare „oare cum ar fi fost dacă?…”.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

Powered by WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: